Lăcaş de cult. Acţiune în constatarea nulităţii titlului şi rectificare de carte funciară. Parohie Greco-Catolică împotriva Parohiei ortodoxe. Dezlegare în funcţie de dorinţa credincioşilor

Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă, decizia nr. 42/A din 28 martie 2012

Prin acţiunea civilă înregistrată la 24.01.2008 la Tribunalul Sălaj, reclamanta PAROHIA GRECO-CATOLICĂ C. împotriva pârâtei PAROHIA OTRODOXĂ C., solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa, să se constate nulitatea exproprierii lăcaşului de cult greco-catolic din C. şi a casei parohiale aferente, precum şi a terenului de 6.824 mp din CF nr. 157, nr. top 560/C/2/b/1 operate abuziv prin Decretul nr. 358/1948 aprobat prin Decretul nr. 9/1989, nulitate fondată pe dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, introdus prin O.G. nr. 64/2004; să se constate nulitatea absolută a încheierii de intabulare nr. 181/1967 în CF nr. 157 nr. top 560/C/2/b/6/b/1, încheiere operată în baza decretului abuziv, acesta neconstituind nici măcar un just titlu în baza Decretului-lege nr. 115/1938; să se dispună revenirea la situaţia anterioară rectificării numelui din Parohia Ortodoxă Română, în Parohia Greco-Catolică, în sensul de a înscrie pe numele reclamantei a întregului imobil, sub temeiul că pe acest teren este edificat de către aceasta lăcaşul de cult.

Prin sentinţa civilă nr. 557 din 27 martie 2009 a Tribunalului Sălaj, s-a admis acţiunea reclamantei Parohia Greco-Catolică C. împotriva pârâtei Parohia Ortodoxă C. şi în consecinţă, s-a dispus rectificarea intabulării efectuate în  CF nr. 157 C., cu încheierea nr. 7762/1967 asupra imobilului nr. A+17 nr. top 560/c/2/b/6/b/1 casă cu grădină intravilan în suprafaţă de 6824 mp de sub B1, Parohia Ortodoxă Română.

S-a dispus restabilirea situaţiei anterioare înscrierii din anul 1967.

A fost obligată pârâta la 2154 lei cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că reclamanta i-a propus pârâtei să se întâlnească la data de 7.08.2006 la Primăria C., dar pârâta nu s-a prezentat. Aşadar, reclamanta a îndeplinit procedura prevăzută de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990.

Imobilul în litigiu este identificat în CF nr. 157 C. A+17, nr. top 560/c/2/b/6/b/1, compus din casă cu grădină şi 6824 mp teren intravilan, asupra căruia proprietară tabulară este reclamanta, care şi-a înscris dreptul de proprietate cu încheierea nr. 1522/15.09.1939.

Din raportul de expertiză efectuat în cauză, a rezultat că pe terenul cu nr. top 560/c/2/b/6/b/1, din CF nr. 157 C., există o biserică şi o casă cantorială.

În baza Decretului nr. 358/1948, averea entităţilor bisericeşti a trecut în proprietatea statului, cu posibilitatea ca o parte din aceasta să poată fi atribuită de o comisie în favoarea Bisericii Ortodoxe Române.

Prin ordinul Ministerului Agriculturii dat în temeiul Decretului nr. 358/1948, imobilul din CF nr. 157 C., a fost oferit Ministerului Agriculturii.

Cu încheierea nr. 181 din 8.04.1967, în baza art. 13 din Decretul nr. 177/1948 şi a art. 2 din Decretul nr. 358/1948, s-a rectificat numele proprietarului tabular de sub B1 şi B10 din CF nr. 157 C..

Analizând încheierea de CF, tribunalul a constatat că la baza încheierii a stat art. 2 din Decretul nr. 358/1948 care interzicea cultul greco-catolic şi stabilea destinaţia averii sub care în cea mai mare parte trecea în proprietatea statului, cu excepţia averii parohiale.

Înscrierea pârâtei în cartea funciară s-a făcut în baza legii, care însă nu reglementa cu putere de titlu, înscrierea dreptului de proprietate al pârâtei în cartea funciară.

Actul material pe baza căruia s-a efectuat înscrierea, este un raport oficios care trebuia să se circumscrie în limitele prevăzute de textele de lege enumerate.

Înscrierea dreptului de proprietate al pârâtei în CF s-a făcut în baza unor acte normative ce sunt abrogate în prezent. Odată cu încetarea acestor efecte, sunt înlăturate şi condiţiile de existenţă a dreptului.

Pârâta nu a negat că biserica în litigiu a fost destinată cultului greco-catolic.

Aşa fiind, acţiunea a fost admisă în temeiul art.1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie şi art. 34 pct. 3 din Decretul-lege nr. 115/1938.

Prin decizia civilă nr. 269/A din 16 octombrie 2009 a Curţii de Apel Cluj, s-a admis apelul declarat de pârâta PAROHIA OTRODOXĂ C. împotriva sentinţei civile nr. 557 din 27.03.2009 a Tribunalului Sălaj care a fost desfiinţată în totalitate şi s-a trimis cauza spre rejudecare în fond aceleiaşi instanţe.

Pentru a decide astfel, curtea a reţinut în esenţă că prima instanţă a omis să se pronunţe asupra petitului 1 din acţiunea reclamantei, referitor la constatarea nulităţii exproprierii lăcaşului de cult greco-catolic şi a casei parohiale din localitatea C., precum şi a terenului în suprafaţă de 6.824 mp din CF nr. 157, nr. top 560/c/2/b/6/b/1.

Reclamanta a depus un înscris intitulat „precizare de acţiune”, de care prima instanţă nu a ţinut seama.

Fără capătul principal de cerere având ca obiect constatarea nulităţii preluării imobilului, nu se poate dispune rectificarea cărţii funciare, cât timp titlul în baza căruia s-a făcut preluarea nu a fost anulat.

Prin sentinţa civilă nr. 4.256 din 16 septembrie 2010 a Tribunalului Sălaj, s-a respins ca nefondată cererea formulată de reclamanta Parohia Greco-Catolică C. împotriva pârâtei Parohia Otrodoxă C., privind constatarea nulităţii exproprierii lăcaşului de cult, rectificarea intabulării în CF nr. 157 C., nr. top 560/c/2/b/6/b/1 şi revenirea la situaţia anterioară.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că imobilul în litigiu este compus din casă cu grădină şi suprafaţa de 4.824 mp teren intravilan identificat în CF nr. 157 C. A+17 nr. top 560/c/2/b/6/b/1.

Cultul greco-catolic a fost desfiinţat prin Decretul nr. 358/1948, averea trecând în proprietatea statului, cu posibilitatea ca o parte să poată fi atribuită de o comisie în favoarea Bisericii Ortodoxe Române.

Prin Ordinul din anul 1949 al Ministerului Agriculturii, imobilul a fost oferit de Parohia Ortodoxă, Direcţiei Agricole Judeţene, iar cu încheierea nr. 181/08.04.1967 dată în baza art. 13 din Decretul nr. 358/1948 şi a art. 2 din Decretul nr.177/1948, s-a rectificat numele proprietarului, din Biserica Greco-Catolică, în Biserica Română.

Reclamanta a solicitat constatarea nulităţii acestor înscrieri, respectiv constatarea nulităţii exproprierii lăcaşului de cult, fără a indica temeiul de drept al cererii sale, dar invocă lipsa titlului de proprietate. Or art. 2 din Decretul nr. 358/1948 prevede că averea mobilă şi imobilă aparţinând organizaţiilor şi instituţiilor arătate la art. 1 cu excepţia expresă a averii fostelor parohii, revine Statului Român.

Aceeaşi reclamantă a mai solicitat şi rectificarea CF nr. 157 C., în sensul anulării încheierii nr. 181/1967, care nu poate fi admisă faţă de prevederile art. 34 din Legea nr. 7/1996, întrucât nu există o hotărâre irevocabilă prin care să se fi constatat că înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a făcut înscrierea nu ar fi fost valabil sau ar fi încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea.

Faptul că decretele în baza cărora s-a făcut înscrierea au fost abrogate, nu duce la consecinţa înlăturării efectelor actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea.

După data exproprierii, au intervenit modificări în ce priveşte situaţia construcţiilor, pârâta edificând o casă parohială în anul 1980.

În prezent există o disproporţie evidentă între numărul credincioşilor ortodocşi şi cei catolici, chiar dacă trecerea credincioşilor greco-catolici şi odată cu ei a lăcaşului de cult la ortodoxism a fost abuzivă, în prezent majoritatea credincioşilor nu doresc să revină la cultul iniţial şi să revendice drepturi ce decurg din calitatea de fost credincios greco-catolic.

Prin decizia civilă nr. 19 din 20 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, s-a admis apelul declarat de reclamanta Parohia Greco-Catolică C. împotriva sentinţei civile nr. 4256 din 16 septembrie 2010 a Tribunalului Sălaj, care a fost desfiinţată şi s-a trimis cauza spre rejudecare pe fond la acelaşi tribunal.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că acţiunea introductivă de instanţă a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, Decretul-lege nr. 9/1989 şi Decretul nr. 358/1948. Precizarea de acţiune din data de 4.09.2008 şi notele de şedinţă din 4.02.2010 şi 5.02.2010 au completat temeiul juridic cu dispoziţiile art. 13 şi 37 din Decretul nr. 177/1948 şi art. 34 pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938.

Raportat la cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată de reclamantă în fapt şi în drept, în mod nelegal tribunalul a reţinut că reclamanta nu a indicat temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, acesta fiind expres menţionat, iar din motivarea acţiunii rezultă fără echivoc că reclamanta a invocat lipsa titlului în baza căruia a operat transferul dreptului de proprietate.

Deşi prin decizia civilă nr. 269/A din 16.10.2009 a Curţii de Apel Cluj s-a statuat că acţiunea principală formulată de reclamantă este aceea în constatarea nulităţii preluării imobilului litigios, iar acţiunea în rectificare şi restabilire a situaţiei anterioare este o acţiune accesorie şi consecutivă constatării nulităţii actului de preluare, prima instanţă nu a înţeles să cerceteze şi să soluţioneze primul petit formulat de reclamantă.

Cu toate că reclamanta a menţionat expres că acţiunea în rectificarea CF nr. 197 C. pentru anularea încheierii de intabulare nr. 181/1967 şi restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară se întemeiază pe dispoziţiile art. 34 pct. 1 C.pr.civ., în mod nelegal prima instanţă a stabilit că nu există o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să se fi constatat că înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a făcut înscrierea nu ar fi fost valabil sau ar fi încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea, dispunând în mod greşit respingerea celor două capete de cerere accesorii.

Prin sentinţa civilă nr. 4924 din 29 septembrie 2011 a Tribunalului Sălaj, s-a respins ca nefondată acţiunea formulată şi precizată de reclamanta Parohia Greco-Catolică C. împotriva pârâtei Parohia Otrodoxă C., pentru constatarea nulităţii înscrisului ce a stat la baza exproprierii lăcaşului de cult, chiar inexistenţa sa, rectificarea intabulării în CF nr. 157 C., nr. top 560/c/2/b/6/1 a suprafeţei de 6.824 mp cu lăcaş de cult greco-catolic şi casă parohială aferentă în sensul anulării încheierii de intabulare nr. 181/1967 şi revenirea în CF la situaţia anterioară rectificării numelui din Parohia Greco-Catolică în Parohia Ortodoxă.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că prin încheierea nr. 181/1967, în baza art. 13 din Decretul nr. 177/1948 şi a art. 2 din Decretul nr. 177/1948, s-a rectificat numele din Biserica Greco-Catolică, în Biserica Ortodoxă Română.

Înscrierea lăcaşului de cult şi a casei parohiale aferente, precum şi a terenului de 6.824 mp din CF nr. 157, nr. top 560/c/2/b/6/b/1 în favoarea Bisericii Ortodoxe Române prin încheierea nr. 181/1967, prin rectificarea numelui Parohiei Greco-Catolice în cel al Parohiei Ortodoxe Române, s-a făcut ca urmare a punerii în aplicare a Decretului nr. 358/1948, prin care s-a constatat revenirea comunităţilor locale ale cultului greco-catolic la cultul ortodox din România, încetând să mai existe organizaţii centrale şi statutare ale acestui cult.

În art. 2 din acelaşi decret s-a reglementat situaţia averii mobile şi imobile deţinute la organizaţiile centrale şi statutare ale cultului greco-catolic care reveneau Statului Român, cu excepţia expresă a averii fostelor parohii, acestea rămânând în proprietatea comunităţii locale, respectiv cultului ortodox român.

Rezultă că regimul comunist a trecut în proprietatea statului averile bisericeşti şi mănăstireşti ale cultului greco-catolic res eccleziastica aflate în circuitul civil, cult pe care practic l-a desfiinţat, însă bunurile sacre destinate practicării cultului res sacra au rămas în continuare în posesia credincioşilor practicanţi organizaţi în parohii, care ope legis, au fost trecuţi la cultul ortodox.

Prin marea schismă din anul 1.054, biserica creştină s-a divizat în Biserica Răsăriteană (Ortodoxă) şi Biserica de Apus Romano-Catolică din care s-au desprins Biserica Anglicană şi Biserica Reformată cu numeroase culte protestante şi neoprotestante. Din cultul ortodox, în secolul al XVIII-lea o parte s-a alăturat Romei (Biserica Unită cu Roma).

În sânul bisericii creştine, a existat tot timpul din punct de vedere organizatoric o delimitare clară între clerul reprezentativ şi masa credincioşilor (mireni), iar puterea statală s-a abţinut în general să intervină în problemele legate de practicarea cultului şi mai ales a serviciului religios.

Din punct de vedere patrimonial, s-a făcut o distincţie clară între bunurile necesare practicării serviciului religios care erau considerate sfinte res sacra şi mijloacele materiale necesare întreţinerii clerului res eclesiastica, acestea fiind compuse din numeroase proprietăţi imobiliare cu toate accesoriile lor, iar atunci când a intervenit prin măsuri de expropriere mai mult sau mai puţin abuzive, le-a vizat doar pe acestea din urmă, nu şi lăcaşurile de cult, care aparţineau enoriaşilor.

Prin urmare, bunurile sacre care au aparţinut bisericii greco-catolice nu au fost naţionalizate, expropriate, confiscate sau preluate în orice alt mod de stat, ci au rămas în proprietatea şi posesia parohiilor care au devenit ortodoxe prin desfiinţarea ope legis a cultului greco-catolic şi trecerea mai mult sau mai puţin forţată a credincioşilor la cultul ortodox, fără să se producă un transfer de proprietate de la un cult la alt cult, ci mai degrabă o „convertire” forţată a credincioşilor de la cultul greco-catolic, la cultul ortodox.

Aşa fiind, înscrierea în CF nr. 157 C. a transferului dreptului de proprietate pentru imobilele de sub nr. top 560/c/2/b/6/b/1 în favoarea Parohiei Ortodoxe C., nu s-a realizat benevol aşa cum susţine în mod eronat reclamanta, pentru a fi necesară o hotărâre judecătorească de constatare a acestei împrejurări, ci s-a făcut în baza art. 2 din Decretul nr. 358/1947, ca urmare a punerii în aplicare a Decretului nr. 358/1948, prin care a fost constatată revenirea comunităţilor locale, parohii, ale cultului greco-catolic, la cultul ortodox, încetând să mai existe organizaţiile centrale şi statutare a acestui cult, conform art. 4 din decret.

Rezultă că faţă de prevederile art. 1 şi 2 din Decretul nr. 358/1948, transferul dreptului de proprietate a averii fostelor parohii greco-catolice către stat şi cultul ortodox, nu a urmat procedura prevăzută de art. 37 din Decretul nr. 177/1948, câtă vreme art. 1 din Decretul nr. 358/1948 a constatat o revenire a întregii comunităţi locale ale acestui cult la cultul ortodox român şi nici cea prevăzută de art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938, înscrierea fiind operată în temeiul unui act normativ de autoritate, cu putere de lege, iar legea reprezintă un mod de dobândire a dreptului de proprietate conform art. 645 C.civ.

Până în anul 1990, înlăturarea abuzurilor comise prin actele normative emise de regimul comunist, nu a fost de competenţa instanţelor judecătoreşti, iar în baza Constituţiei din anul 1991 revizuită în anul 2003, atributul acesta i-a revenit puterii legislative, astfel că tribunalul nu poate să reţină nevalabilitatea titlului în temeiul căruia s-a rectificat numele Parohiei Greco-Catolice, în acela de Parohia Ortodoxă Română, ca temei pentru repunerea în situaţia anterioară, printr-o nouă rectificare.

Operaţiunea din CF efectuată în anul 1967 privind rectificarea numelui bisericii din greco-catolică în ortodoxă, apare ca o măsură justificată, mai ales că nu este vorba de o dobândire de drept a proprietăţii lăcaşului de cult din partea statului sau de un transfer al proprietăţii de la Biserica Greco-Catolică la Biserica Ortodoxă, fiind vorba pur şi simplu despre schimbarea situaţiei juridice şi religioase a cultului greco-catolic din Parohia C., prin transferarea lui în cult ortodox.

Abrogarea în anul 1989 a Decretului nr. 358/1948 şi recunoaşterea cultului greco-catolic prin Decretul nr.126/1990, nu poate duce la concluzia că de jure bunurile în litigiu nu au ieşit niciodată din proprietatea reclamantei ca structură religioasă, fiind şi rămânând singura proprietară conform art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938.

Prin actele normative elaborate de regimul instaurat la 22 decembrie 1989, i s-a recunoscut cultului greco-catolic dreptul de a se reorganiza şi funcţiona în aceleaşi condiţii ca toate celelalte culte recunoscute de lege la acel moment în România, nicidecum că trebuie repuse de drept în situaţia anterioară desfiinţării, ceea ce ar fi însemnat un abuz în sens invers, prin desfiinţarea ope legis a cultului ortodox în parohiile respective şi constatarea că toţi credincioşii au revenit de drept la cultul greco-catolic.

Bunurile enumerate în art. 1 din Decretul nr. 358/1948 preluate de stat şi aflate în patrimoniul statului, au fost restituite Bisericii Unite cu Roma prin Hotărârea Guvernului nr. 466/1992.

Însă în ceea ce priveşte lăcaşurile de cult şi casele parohiale ce au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma, preluate de Biserica Ortodoxă Română, reglementarea lor este cuprinsă în art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, cu privire la care s-a stabilit formarea unei comisii alcătuite din reprezentanţii clericali ale celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri şi în cazul în care nu se ajunge la niciun rezultat, ori decizia luată de comisie nemulţumeşte una din părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie potrivit dreptului comun.

Referirea legiuitorului din art. 3 alin. (2) şi (3) din Decretul-lege nr. 126/1990 la faptul că partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie potrivit dreptului comun, nu dă naştere posibilităţii exercitării acţiunii în revendicare fundamentată pe dispoziţiile dreptului comun art. 480-481 C.civ. şi cu atât mai puţin a acţiunii subsidiare în constatarea nulităţii, rectificare de CF, ci doar posibilitatea de a renunţa la procedura în faţa comisiei mixte şi deschiderea unei proceduri judiciare care însă nu poate fi fundamentată juridic şi nu se poate desfăşura decât în cadrul legislativ actual reglementat de Legea nr. 489/2006.

Admiterea acţiunii în rectificare de carte funciară întemeiată în principal pe dispoziţiile art. 34 pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938 ca urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948, nu poate fi primită întrucât pe de o parte s-ar încălca norma constituţională de neretroactivitate a legii civile şi de nerespectare a unei proceduri speciale cuprinse în art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, iar prin Titlul II din Legea nr. 247/2005 s-a prevăzut că regimul juridic al imobilelor cu destinaţia de lăcaş de cult va fi reglementate prin lege specială.

În acest sens, prin art. 27 alin. (2) din Legea nr. 489/2006 s-a prevăzut că bunurile sacre, respectiv cele afectate direct şi exclusiv cultului, stabilite conform statutelor proprii în conformitate cu tradiţia şi practicile fiecărui cult, dobândite cu titlu, sunt insesizabile şi imprescriptibile şi pot fi înstrăinate doar în condiţiile statutare specifice fiecărui cult. Prevederile alin. (2) nu afectează redobândirea bunurilor sacre confiscate în mod abuziv de stat în perioada 1940-1989, precum şi a celor preluate fără titlu.

Înseamnă că această categorie de bunuri este scoasă din circuitul civil şi nu poate face obiectul unor acţiuni în revendicare sau constatare a dreptului de proprietate în condiţiile reglementate de legea civilă, atâta vreme cât ele nu puteau fi confiscate sau preluate de stat în perioada 1940-1989 fără titlu, ci dimpotrivă, au fost dobândite de cultul ortodox cu titlu, tocmai în considerarea faptului că ele sunt destinate practicării serviciului religios de către comunitatea locală de credincioşi. Că astfel de bunuri au aparţinut sau vor aparţine la un moment dat unuia sau altuia dintre cele două culte, datorită conjuncturilor social-politice şi istorice, depinde în mod exclusiv de voinţa şi opţiunea credincioşilor, legiuitorul şi cu atât mai puţin instanţa de judecată neputând interveni în acest sens într-o societate democratică, în care libertatea de conştiinţă şi religioasă este garantată prin Constituţie.

Decretul nr. 358/1948 nu este un act normativ prin care bunurile sacre ce au aparţinut parohiilor bisericii  greco-catolice au fost naţionalizate, expropriate, confiscate sau preluate de stat în orice mod, pentru a putea fi retrocedate, ci a fost un act abuziv emis de regimul comunist, prin care s-a desfiinţat cultul greco-catolic, însă acest act normativ constituie un just titlu pentru comunitatea de credincioşi care a rămas în parohia acestei biserici şi a continuat să practice serviciul religios în cultul ortodox, în toată această perioadă, achiesând la măsura abuzivă impusă de legiuitor.

În acest context, reclamanta ca structură organizatorică nu se poate erija în reprezentanta majorităţii credincioşilor din localitatea Bocşita (în realitate C.), însăşi legitimarea sa procesuală fiind pusă la îndoială faţă de natura bunurilor care fac obiectul litigiului res sacra şi care în prezent aparţin de fapt şi de drept cultului ortodox. Nefăcând dovada că majoritatea credincioşilor din localitatea Bocşita şi-au păstrat cultul greco-catolic sau că şi-au manifestat în mod liber şi expres dorinţa de a reveni la acest cult, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 489/2006, acţiunea reclamantei de a redobândi imobilul în litigiu, destinat practicării cultului, pe calea ocolită a anulării titlului, rectificare în CF şi revenirea la situaţia anterioară, nu îşi găseşte justificare legală.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamanta Parohia Greco-Catolică C., solicitând în principal anularea ei în totalitate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, iar în subsidiar schimbarea ei în tot şi pe cale de consecinţă admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată şi precizată, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea apelului, reclamanta a susţinut că prezenta soluţie ca şi multe alte soluţii ale Tribunalului Sălaj, nu sunt redactate sub atenta supraveghere a judecătorului şi că de cele mai multe ori personalul auxiliar e cel care copiază fără aplicaţie şi discernământ sentinţele, schimbând calitatea părţilor, ori după caz părţile, spre exemplu ultimul alineat din pagina 13.

În esenţă, motivarea instanţei de fond se grefează pe ideea că măsurile abuzive ar trebui să rămână aşa cum s-au luat de regimul comunist, ori pe ideea că lăcaşul de cult nu aparţinea persoanei juridice, ci aparţine enoriaşilor.

În România interbelică exista o separaţie clară între stat şi biserică; lăcaşurile de cult şi celelalte proprietăţi bisericeşti nu aparţineau sub nicio formă comunităţii, chiar dacă ele erau declarate proprietăţi publice ce aparţineau cultului religios ce avea personalitate juridică, adică Parohiei Greco-Catolice C.. Libertatea de credinţă exprimată în acea perioadă nu are nicio relevanţă sub aspectul transferului proprietăţii, întrucât vizează chestiuni legate de intima convingere religioasă a unui cetăţean, nicidecum chestiuni materiale ce erau reglementate de Codul civil.

Părăsirea unui cult, indiferent de în ce procent s-ar întâmpla, nu era posibil să atragă sancţiunea prevăzută de art. 37 din Decretul nr. 177/1994 (?), chiar dacă această reglementare exista în materialitatea ei. În cazul în care voit sau forţat întreaga populaţie ar fi trecut la cultul ortodox, proprietatea nu poate trece ex lege, ci în virtutea desfiinţării cultului, averea trebuia preluată în mod legal de stat în aceeaşi manieră ca în cazul decesului unei persoane fizice fără succesori.

Reclamanta a susţinut neconstituţionalitatea articolelor ce au stat la baza înscrierii Parohiei Ortodoxe în cartea funciară, art. 13 şi art. 37din Decretul nr. 177/1948 şi art. 2 din Decretul nr. 358/1948.

Chiar în condiţiile în care aceste articole nu ar fi interpretate în acest mod, titlurile ce trebuiau să emane în vederea înscrierii Parohiei Ortodoxe în cartea funciară lipsesc cu desăvârşire chiar de la Preafericitul Patriarh Ortodox.

Tribunalul a reţinut că pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului prin lege ca mod de dobândire a proprietăţii, dar Decretul nr. 177/1948 şi Decretul nr. 358/1948 nu sunt legi în sensul juridic al termenului, ci acte normative emanând de la Ministerul Cultelor, date în vederea aplicării legii. Or legea nu prevedea în concret trecerea în proprietatea Bisericii Ortodoxe a bunului reclamantei, ci prevedea doar modalitatea în care ar putea trece dacă printr-o hotărâre judecătorească s-ar fi constatat îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 37 din Decretul nr. 177/1948. Deşi i-a cerut instanţei s-o oblige pe pârâtă să depună titlul ce a stat la baza înscrierii în CF a Bisericii Ortodoxe, instanţa a omis să cerceteze acest aspect.

Prin efectul decretelor nr. 177/1948 şi nr. 358/1948 s-a desfiinţat cultul greco-catolic, iar averea acestuia a trecut în patrimoniul Statului Român dacă era preluată de la Mitropolii, episcopii, capitluri, organe, congregaţii, protopopiate, mănăstiri, fundaţii, asociaţii, alte instituţii şi organizaţii sau în patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române dacă averea s-a preluat de la parohii prin procedura prevăzută de art. 37-39 din Decretul nr. 117/1948.

Prin Decretul-lege nr. 9/1989 a fost aprobat Decretul nr.358/1948, iar prin art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 s-a prevăzut că situaţia juridică a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică) şi au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română, se va stabili de către o comisie mixtă formată din reprezentanţii clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri.

Procesul de revenire la ortodoxie a fost consfinţit oficial prin Decretul nr. 358/1948; împărţirea averii parohiei şi a diocezelor a fost reglementată prin H.C.M. nr. 1719/1048, dar ilegal, Biserica Greco-catolică a continuat să funcţioneze pe toată perioada regimului comunist.

Art. 3 alin.(2) din Decretul-lege nr. 126/1990 modificat prin Legea nr. 64/2004 a deschis calea dreptului comun în cazurile în care reprezentanţii celor două culte religioase nu ajung la un acord în cadrul comisiei mixte.

Reglementând modalitatea de trecere a credincioşilor de la o religie la alta şi implicit a lăcaşurilor de cult, statul şi-a încălcat obligaţia tacită de neutralitate şi de garantare a dreptului de proprietate.

Faţă de dispoziţiile ce reglementează cartea funciară, în aceasta se înscrie biserica întrucât ea are personalitate juridică, iar lăcaşul de cult se află în patrimoniul acesteia şi nu în cel al comunităţii.

Statul nu se implică în problemele cultelor religioase în chestiunile privind credinţa şi exercitarea acesteia, cultele având autonomie în aceste probleme. Puterea judecătorească fiind componentă a statului, trebuie să nu se implice în chestiunile religioase, dar problema restituirii lăcaşurilor de cult este o chestiune ce ţine de proprietate şi nu de religie.

Liberul acces la justiţie este reglementat de art. 21 din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar dreptul de proprietate este garantat de art. 41 din Constituţie. Litigiile privind lăcaşurile de cult fiind litigii patrimoniale ce privesc proprietatea, au caracter civil şi nu pot fi sustrase instanţelor judecătoreşti.

Dreptul de proprietate asupra lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale trebuie să aparţină instituţiei bisericii şi nu credincioşilor sau comunităţii de credincioşi. Majoritatea celor care au fost trecuţi cu forţa prin violenţă la noul cult, au îmbrăţişat noua religie şi li se pare în prezent oarecum abuzivă această restituire.

Trecerea individuală de la un cult la altul se face de acea persoană în considerarea unei motivaţii religioase, iar nu patrimoniale. În majoritatea cazurilor de trecere a credincioşilor de la cultul greco-catolic la cultul ortodox, nu s-au respectat condiţiile prevăzute de art. 37 din Decretul nr. 177/1948. Statul nu poate legifera că în cazul în care o parte a majorităţii credincioşilor unui cult trec la alt cult, atunci acestei majorităţi să-i revină şi lăcaşul de cult şi casa parohială. Putea cel mult institui o reglementare în sensul că după dispariţia cultului în mod natural şi după o perioadă de timp, aceste lăcaşuri să revină statului.

Dreptul de proprietate asupra lăcaşurilor de cult are mai multe conotaţii şi semnificaţii, întrucât aparţine bisericii ca instituţie şi nu credincioşilor sau comunităţii de credincioşi.

Chiar şi o hotărâre judecătorească dată în condiţiile art. 37 alin. (4) din Decretul nr. 117/1949, nu este valabilă prin prisma art. 19 din Decretul-lege nr. 115/1938, deoarece nu s-a dat în contradictoriu cu organul reprezentativ al cultului părăsit. Distincţia între parohii şi restul părţilor componente ale bisericii greco-catolice, a fost evidenţiată în toate actele normative.

Recurenta a susţinut că trebuie făcută distincţie între libertatea de conştiinţă şi exercitarea religiei alese. A arătat că în practica judiciară există hotărâri prin care s-au admis acţiunile Bisericii Greco-Catolice împotriva Bisericii Ortodoxe, motivate în drept pe nerespectarea dispoziţiilor Decretului nr. 177/1948 şi a Decretului-lege nr. 115/1938.

Chiar dacă reclamanta nu a urmat procedura prevăzută de Decretul-lege nr. 126/1990, care nu este obligatorie, ea poate formula acţiune în justiţie în restituirea proprietăţii şi pentru rectificare de carte funciară. Dar chiar dacă s-ar fi urmat procedura respectivă şi comisia ar fi ajuns la concluzia restituirii lăcaşului de cult, în baza acelor hotărâri tot nu s-ar fi putut intabula dreptul de proprietate al reclamantei în cartea funciară.

Ultimele 10 pagini ale motivelor de apel, constituie comentarii ale unor hotărâri judecătoreşti pronunţate între biserici aparţinând celor două culte: greco-catolic şi ortodox.

Reprezentantul intimatei Parohia Ortodoxă C., prezent în instanţă la termenul de astăzi, a solicitat respingerea apelului reclamantei.

Prin concluziile scrise înregistrate la dosar la data de 16 martie 2012, reclamanta Parohia Greco-Catolică C. a solicitat admiterea apelului şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în toate fazele procesuale, în sumă de 6.175,44 lei.

Examinând apelul prin prisma motivelor invocate, curtea reţine următoarele:

Reclamanta prin acţiunea introductivă a solicitat instanţei să constate nulitatea exproprierii lăcaşului de cult greco-catolic din localitatea C. şi a casei parohiale, precum şi a terenului în suprafaţă de 6.824 din CF nr. 157 C., nr. top 560/c/2/b/1 dispuse prin Decretele nr. 358/1948; să se constate nulitatea absolută a încheierii de intabulare nr. 181/1967; revenirea la situaţia anterioară rectificării numelui din Parohia Ortodoxă Română, în Parohia Greco-Catolică, în sensul de a se înscrie Parohia Greco-Catolică C..

Prin înscrisul depus la dosar la termenul din 12.09.2008, reclamanta şi-a precizat acţiunea în sensul că solicită rectificarea intabulării în CF nr. 157 C. sub nr. top 560/2/b/6/b/1 a suprafeţei de 6.824 mp cu lăcaş de cult greco-catolic şi casă parohială aferentă în sensul anulării încheierii de intabulare nr. 181/1967; revenirea la situaţia anterioară rectificării numelui din Parohia Greco-Catolică în Parohia Ortodoxă.

Din concluziile raportului de expertiză efectuat a rezultat că terenul pe care se află situat lăcaşul de cult Parohia Ortodoxă C. are suprafaţa de 3.508,0 mp şi face parte din parcela cu nr. top 560/c/b/6/b/1 înscris în CF 157 C. în suprafaţă de 6.824 mp; pe terenul în suprafaţă de 3.508,0 mp se află amplasat lăcaşul de cult (Biserica), precum şi o casă pastorală.

Acelaşi expert prin concluziile scrise ale raportului de expertiză, a arătat că întrucât nu a reuşit să intre în posesia planului de situaţie folosit la dezmembrarea parcelei cu nr. top 560/c/b/6/b din CF nr. 2549 C. în prezent sistată, dezmembrarea dispusă prin încheierea nr. 970/1937, nu a reuşit să stabilească limitele parcelei cu nr. top 560/c/2/b/6/b/1 înscrisă în CF nr. 157 C., astfel că nu a putut arăta care este suprafaţa exactă a parcelei pe care se află edificate biserica şi casa pastorală.

Ca natură juridică, acţiunea reclamantei este o acţiune în rectificare de carte funciară cu caracter accesoriu, grefată pe acţiunea principală având ca obiect constatarea nulităţii titlului în baza căruia s-a efectuat înscrierea dreptului de proprietate al Parohiei Ortodoxe C. asupra parcelei cu nr. top 560/c/2/b/6/b/1, pe care se află edificate un lăcaş de cult şi o casă pastorală (parohială).

Finalitatea demersului judiciar urmărit de reclamantă, este aceea a unei acţiuni în revendicarea dreptului de proprietate.

Temeiul juridic al acţiunii în rectificare de carte funciară nu poate fi decât art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, iar nu art. 34 pct. 1 din Decretul-lege nr.115/1938, aşa cum susţine constant în mod eronat reclamanta.

Pentru a se putea admite în speţă acţiunea în rectificare, este necesară anularea în prealabil (constatarea nulităţii absolute) a titlului în baza căruia s-a intabulat pârâta Parohia Ortodoxă C. asupra terenului şi a lăcaşului de cult, întrucât casa parohială a fost construită în anul 1980.

În CF nr. 157 C., nr. top 560/c/2/b/6/b/1 casă cu grădină în intravilan în suprafaţă de un iugăr şi 297 stj (6.844 mp), din care expertul a arătat că în prezent mai există doar 3.508 mp, cu încheierea nr. 181 din 8 aprilie 1967 dată în baza art. 13 din Decretul nr.177 din 4 august 1948 şi a art. 2 din Decretul nr. 177 din 2 decembrie 1948, s-a rectificat numele proprietarului de sub B1, 10 în Biserica Ortodoxă Română C., f. 48 verso, dosarul tribunalului.

Corespunde realităţii că trecerea de la cultul greco-catolic la cultul ortodox şi preluarea imobilului de la Biserica Greco-Catolică C. în temeiul art. 37 din Decretul nr. 177/1948, a fost una abuzivă, ca urmare a presiunilor exercitate de autorităţile vremii asupra credincioşilor greco-catolici, cu încălcarea dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Constituţia României din anul 1948 în vigoare la acel moment, care garanta formal libertatea conştiinţei şi libertatea religioasă (în acest sens decizia nr. 4.315 din 29 mai 2007 a Secţiei civile şi de proprietate intelectuală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi decizia nr. 534 din 26 ianuarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

Este adevărat că Decretul nr.177/1948 a fost abrogat prin Decretul-lege nr. 9/1989.

Prin dispoziţiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, s-a consacrat o procedură specială, atribuind în competenţa comisiei mixte paritare, stabilirea juridică a lăcaşelor de cult şi a caselor parohiale, luând în seamă dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri.

Neurmarea procedurii prevăzute de art. 3 din Decretul-lege nr.126/1990, mai ales după modificarea adusă prin Legea nr. 182/2005, poate fi considerată ca având un caracter de recomandare, astfel că nu pot fi opuse aplicării legii civile, în condiţiile în care art. 21 alin. (1) din Constituţie care prevede că orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale legitime, dreptul de proprietate fiind garantat, iar accesul reclamantei la justiţie garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu a fost încălcat.

Abrogarea Decretului nr. 358/1948 şi recunoaşterea cultului greco-catolic prin Decretul-lege nr. 126/1990, nu poate duce la concluzia că de jure, bunurile revendicate nu au ieşit niciodată din proprietatea sa.

Din contră, reclamanta a predat proprietatea prin efectul legii, iar pârâta a dobândit proprietatea asupra imobilelor în litigiu, tot prin efectul legii, urmată de exercitarea dreptului de proprietate de către Parohia Ortodoxă C. timp de 64 de ani.

Dezlegarea legală a problemei juridice din speţa de faţă, este dată de interpretarea părţii finale a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, conform cărora „situaţia juridică a lăcaşului de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Unite cu Roma se va stabili”. ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri

Sub acest aspect, reclamanta Parohia Greco-Catolică C. a dovedit în dosarul nr. aaa/84/2009 al Tribunalului Sălaj, că are un număr de 25 de credincioşi, pe când pârâta Parohia Ortodoxă C. a dovedit că are un număr de 243 de credincioşi.

Dacă după 20 de ani de la abrogarea actelor normative în baza cărora s-a preluat abuziv imobilul reclamantei şi de la recunoaşterea cultului greco-catolic, numărul credincioşilor practicanţi ai acestui cult este de zece ori mai mic decât al credincioşilor ortodocşi, în aplicarea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 „ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri”, înseamnă că se impune respingerea acţiunii reclamantei ca nefondată, aşa cum a şi procedat de altfel prima instanţă prin sentinţa civilă nr. 4924 din 29 septembrie 2011 a Tribunalului Sălaj.

Sunt nerelevante soluţionării apelului, aspectul că în sentinţa apelată, din eroare se face vorbire de localitatea B., cele referitoare la interpretarea în sensul urmărit de apelantă a prevederilor art. 37 din Decretul nr. 177 1948 şi ale art. 2 din Decretul nr. 358/1948, pe care aceasta le reia fără nicio ordine şi sistematizare, făcând imposibil identificarea unui fir logic al demersului ei.

Atât la instanţele anterioare, cât şi în prezentul apel, reclamanta invocă lipsa titlului care a stat la baza înscrierii în cartea funciară a Bisericii Ortodoxe C.. Principiul legalităţii ce a guvernat şi cărţile funciare reglementate prin Decretul-lege nr. 115/1938, dispunea că judecătorul nu poate încuviinţa decât înscrierea actelor şi faptelor juridice anume prevăzute de lege şi nu se poate sprijini decât pe cererea şi actele care o însoţesc sub aspectul legalităţii formale şi că judecătorul trebuie să cerceteze pe de o parte dacă înscrisul pe baza căruia se solicită înscrierea, întruneşte condiţiile cerute de lege pentru înscrierea dreptului sub aspectul legalităţii materiale.

Aşadar, faţă de cele două aspecte: formal şi material ale principiului legalităţii, faptul că în prezent nu se mai găseşte în arhiva cărţii funciare titlul pretins de reclamantă, câtă vreme din înscrierea efectuată în cartea funciară rezultă cu claritate că înscrierea dreptului de proprietate s-a făcut în baza art. 13 din Decretul nr. 177/1948 şi a art. 2 din Decretul nr. 358/1948 (menţionat eronat ca fiind 177/1948), nu este de natură să dovedească nevalabilitatea titlului pârâtei.

Distincţiile între averea mitropoliei, episcopiilor, capitlurilor, organelor, congregaţiunilor, protopopiatelor, mănăstirilor, fundaţiilor, asociaţiilor sau a altor instituţii şi organizaţii, care a fost preluată de Biserica Ortodoxă Română, de asemenea nu are relevanţă în cauză, câtă vreme într-adevăr, imobilul în litigiu a fost transcris în proprietatea pârâtei, aspect necontestat şi care nu ridică nicio problemă juridică, deoarece actuala comunitate a creştinilor ortodocşi din cadrul Parohiei Ortodoxe C. foloseşte lăcaşul de cult, dar aşa cum am arătat, aceştia sunt de 10 ori mai mulţi decât credincioşii greco-catolici din aceeaşi localitate.

Nici faptul că biserica (parohia) are personalitate juridică, iar nu comunitatea locală de creştini nu are relevanţă în cauză, faţă de dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990.

Prin urmare, de lege lata şi ţinând seama de probatoriul administrat  în cauză, în mod corect a fost respinsă acţiunea reclamantei.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 296 C.pr.civ., se va respinge ca nefondat apelul reclamantei împotriva sentinţei tribunalului, care va fi menţinută ca legală şi temeinică.

În baza art. 137 alin. (1) coroborat cu art. 1 alin. (9) din Ordonanţa Guvernului nr. 94/2000, curtea va respinge excepţia inadmisibilităţii acţiunii întemeiate pe dreptul comun cu privire la casa cantorală, câtă vreme la dosarul nr. aaa/84/2009 f.56, există aprobarea nr. 9766 din 5.01.1981 a Consiliului popular al judeţului Sălaj privind demolarea vechii construcţii şi construirii casei parohiale ortodoxe române.

Domenii speta

Spete similare