Constatarea dreptului de superficie asupra unei suprafeţe de teren în favoarea unei construcţii ridicate anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, în lipsa consimţământului proprietarului terenului

Aplicarea în timp a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 68 din Legea nr. 71/2011

Obiect ECRIS – drept de superficie

Asupra apelului de faţă:

Constată că prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.A.  a solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., să se constate că este titulara dreptului de superficie asupra terenului pe care este amplasata construcţia „Piscina şi Sala NATO" din cadrul complexului H.P.M., pe toată durata de existenţă a acesteia, teren care urmează a fi identificat cu exactitate prin intermediul unei expertize topografice; să se dispună înscrierea în Cartea Funciara a dreptului de superficie a reclamantei, cu cheltuieli de judecată.

Ulterior reclamanta şi-a precizat cererea de chemare în judecată, indicând terenurile pe care se solicită constatarea existenţei dreptului de superficie ca fiind parte din: teren înscris în CF xxx38 B., având nr. top 14223/13/3, cu suprafaţa de 596 mp şi teren înscris în CF xxx57 B., având nr. top 14240/1/4/1/1 şi 14240/1/4/2/2, cu suprafaţa de 5.170 mp, ambele aparţinând pârâtei, în măsura în care se va dovedi că este amplasată construcţia „Piscina şi sala NATO” a complexului H.P.M., în urma efectuării unei expertize judiciare topografice.

Prin sentinţa civilă nr. 439/2014 pronunţată de Tribunalul Braşov a fost respinsă cererea de chemare în judecată având ca obiect „constatare drept de superficie” formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L..

A fost respinsă cererea de intervenţie accesorie formulată în interesul reclamantei de intervenientul C..

A fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 3.100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa astfel instanţa a reţinut următoarele:

Reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat constatarea existenţei în favoarea sa a unui drept de superficie asupra părţii din terenurile pârâtei S.C. B S.R.L. identificate astfel: teren înscris în CF xxx38 B., având nr. top 14223/13/3, cu suprafaţa de 596 mp şi teren înscris în CF xxx57 B., având nr. top 14240/1/4/1/1 şi 14240/1/4/2/2, cu suprafaţa de 5.170 mp, pe care reclamanta pretinde că a construit „Piscina şi Sala NATO" din cadrul complexului H.P.M., pe toată durata de existenţă a acesteia, motivând că a fost constructor de bună-credinţă şi că sunt aplicabile în cauză dispoziţiile art. 639 din Noul Cod civil. În favoarea reclamantei a intervenit, cu cerere de intervenţie accesorie, intervenientul C..

Din actele de la dosar, din care cele mai multe reprezintă copii ale înscrisurilor folosite de părţi în alte dosare în care s-au mai judecat, se reţine că societatea reclamantă a pornit lucrări de extindere a H.P.M. prin edificarea unui Centru Spa şi a unei săli de conferinţe, în anul 2003, astfel că a ocupat întreg terenul în suprafaţă de 596 mp, înscris în CF xxx38 B., având nr. top 14223/13/3, şi 277,74 mp din terenul înscris în CF xxx57 B., având nr. top 14240/1/4/1/1 şi 14240/1/4/2/2 (Decizia penală nr.395/R/18.04.2013 pronunţată de Curtea de Apel Braşov în dosarul nr.xxx70/197/2009* – filele 122-141 vol. I dosar şi Sentinţa civilă nr.13199/15.10.2013 pronunţată de Judecătoria Braşov în dosarul nr. xxx/197/2005* –filele 112-118 vol. I dosar).

Prin Sentinţa civilă nr.13199/15.10.2013 Judecătoria Braşov a hotărât cu putere de lucru judecat provizorie obligarea pârâtei din acel dosar, S.C. A. S.A. să lase în deplină proprietate şi posesie terenul descris mai sus, astfel cum acesta a fost identificat în raportul de expertiză întocmit de expertul D., ocupat de construcţiile identificate de expertul E. şi să readucă imobilul la starea iniţială, liber de construcţii, prin demolarea acestora. Această hotărâre nu este la acest moment irevocabilă.

Pentru acelaşi teren, S.C. A. S.A., reclamantă în prezenta cauză a solicitat să se constate existenţa unui drept de superficie.

Dreptul de superficie este o instituţie reglementată expres în Noul Cod civil, respectiv în art. 693-702 Noul Cod Civil şi este definit ca fiind dreptul de a avea sau de a edifica o construcţie pe terenul altuia, deasupra ori în subsolul acelui teren, asupra căruia superficiarul dobândeşte un drept de folosinţă (art.693). Dobândirea dreptului de superficie, potrivit reglementării din noul Cod civil, se poate face prin act juridic (act unilateral, precum testamentul, sau convenţie), precum şi prin uzucapiune sau prin alt mod prevăzut de lege, în toate cazurile aplicându-se dispoziţiile privind cartea funciară.

Din practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie instanţa a reţinut că „suprapunerea dreptului de proprietate asupra terenului aparţinând unei persoane, cu dreptul de proprietate asupra construcţiei, aparţinând unei alte persoane nu dă naştere prin ea însăşi unui drept de superficie, în absenţa unui act juridic (convenţie) sau fapt juridic (uzucapiune, prescripţie achizitivă) care să-l constituie, ori a unei dispoziţii legale pe care să se întemeieze” –Decizia nr. 4127/22.11.2013.

Având în vedere natura dreptului de superficie, drept real principal imobiliar, şi regimul juridic al acestuia, statuat jurisprudenţial şi doctrinar sub imperiul Vechiului Cod civil şi reglementat expres de Noul Cod civil, aşa cum s-a reţinut anterior, potrivit căruia dreptul de superficie nu se constituie prin simplul fapt al deţinerii sau ridicării unei construcţii pe terenul altuia, respectiv că el nu poate fi constituit decât în baza unui titlu, uzucapiune sau ex lege, instanţa a reţinut că niciuna dintre aceste modalităţi de dobândire de superficie nu este invocată în cauză.

Indiferent de suprafaţa din terenul pârâtei pe care reclamanta o ocupă fără drept cu construcţiile edificate, pentru care nici nu a făcut dovada că deţine autorizaţie de construire însoţită de documentaţia aferentă, (250 mp cât a arătat iniţial în cererea de chemare în judecată/873,38 mp cât rezultă din dosarele în care s-au pronunţat hotărârile descrise mai sus/altă suprafaţă pe care reclamanta intenţiona să o dovedească cu o nouă expertiză topografică), în favoarea acesteia nu se poate constata existenţa dreptului de superficie, câtă vreme nu există o convenţie a părţilor în acest sens, nu s-a invocat uzucapiunea sau alt mod de constituire prevăzut de lege.

Împrejurarea că reclamanta este  de bună sau de rea credinţă este, de asemenea, lipsită de relevanţă, prin raportare la modalităţile de dobândire a dreptului de superficie, pe care reclamanta nu le-a dovedit în cauză, astfel că acţiunea acesteia a fost respinsă.

În acest sens s-a pronunţat şi CEDO care a reţinut în Hotărârea din 15 februarie 2007 (Bock şi Palade contra României) că dreptul de superficie poate fi dobândit numai prin lege, convenţia părţilor sau prin prescripţie achizitivă, iar simplul fapt de a ridica o construcţie pe terenul altuia, chiar de bună-credinţă, constructorul având convingerea că este proprietarul terenului pe care o construieşte, nu ar fi de natură să conducă la recunoaşterea unui drept de superficie în favoarea celui ce construieşte pe terenul ce nu este proprietatea sa, în absenţa posibilităţii aplicării unuia din modurile de dobândire sus amintite, deoarece aparenţa de drept nu intră în categoria actelor şi faptelor juridice prin care se poate dobândi dreptul de superficie, astfel ca recunoaşterea dobândirii dreptului de superficie pe cale judiciară ar reprezenta o încălcare a dispoziţiilor art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie, considerente pentru care cererea reclamantei S.C. A. S.A., de asemenea  a fost  respinsă.

În temeiul art. 67 Cod procedură civilă a fost respinsă, pe cale de consecinţă şi cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul C..

În temeiul art. 453 Cod procedură civilă, văzând culpa procesuală a reclamantei în cauză, s-a dispus obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată avansate de pârâtă, constând în onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentinţe precum şi împotriva încheierilor de şedinţă din 7.04.2015 şi 7.05.2015 prin care au fost respinse probele solicitate de reclamantă s-a declarat apel de apelantele S.C. A. SA şi de intervenientul C. criticându-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În dezvoltarea motivelor de apel, în ce priveşte apelul declarat de apelanta S.C. A. S.A., sentinţa este criticată pentru faptul că cererea de recuzare formulată împotriva judecătorului fondului a fost soluţionată în mod greşit, fără a se ţine cont de faptul că proba cu expertiză topo era una deosebit de importantă în soluţionarea cauzei, iar prin respingerea ei instanţa  s-a antepronunţat asupra soluţiei ce urma să fie adoptată.

În continuarea motivelor de apel se solicită anularea sentinţei atacate şi a încheierii din data de 07.04.2015 pentru că prin această sentinţă nu au fost analizate toate aspectele învederate şi nu s-a administrat un probatoriu adecvat.

În ceea ce priveşte proba cu raportul de expertiză topo, prin care se dorea identificarea părţii din terenul pârâtei, ocupat de construcţie şi coroborarea ei  cu concluziile unei expertize de evaluare a despăgubirilor pentru dreptul de superficie, acestea au fost respinse de prima instanţă cu motivarea că nu sunt pertinente, concludente şi utile soluţionării cauzei, lucru care în realitate echivalează cu o nemotivare.  În prezent nu există nicio hotărâre judecătorească definitivă care să stabilească cu exactitate partea de teren pe care a fost edificată construcţia şi nici măcar dacă terenul aparţine sau nu  pârâtei.

În ceea ce priveşte sentinţa civilă nr. 13199/2013 pronunţată de Judecătoria Braşov, la care a făcut trimitere instanţa de fond în considerentele prezentei sentinţe s-a învederat faptul că a fost  admisă cererea de strămutare a cauzei, că în prezent Tribunalul Hunedoara s-a pronunţat asupra apelului. Statuările din aceste sentinţe, se mai arată în motivele de apel, nu sunt definitive şi prin urmare nu pot beneficia de autoritate de lucru judecat şi nu sunt obligatorii pentru alte instanţe.

Se mai invocă faptul că în dosarul penal nr. xxx70/197/2009 soluţia finală a fost aceea de neîncepere a urmăririi penale împotriva fostului administrator al reclamantei, astfel că nici acesta nu poate avea autoritate de lucru judecat, în prezentul dosar, sub aspectul expertizei efectuate.

 În concluzie, se arată că indiferent de existenţa celor două dosare la care a făcut trimitere instanţa de fond şi în care s-au întocmit rapoarte de expertiză, în condiţiile în care niciuna dintre părţi nu îşi însuşeşte aceste lucrări, ele nu pot fi folosite ca probe în prezentul  dosar. Astfel, la acest moment nu se cunoaşte cu exactitate dacă apelanta a construit pe terenul pârâtei şi cu atât mai puţin care este suprafaţa exactă de teren afectată de construcţie.

 O altă critică vizează faptul că prima instanţă nu a analizat toate temeiurile de drept invocate se reclamantă. Sunt redate în continuare dispoziţiile art. 693 alin. 4 din Noul Cod civil coroborate cu dispoziţiile art. 581 din Codul civil şi se arată că se instituie o altă modalitate de dobândire a dreptului de superficie, pe lângă cea prevăzută de textul de mai sus, care se referă la „act juridic” şi „uzucapiune”.

 În aceste condiţii, se mai arată în cuprinsul motivelor de apel, respingerea probelor relevante pentru soluţionarea cauzei, precum şi neanalizarea de către instanţă a tuturor motivelor şi temeiurilor de drept invocate de către reclamantă, echivalează cu o nesoluţionare în fond a cauzei, astfel că se impune anularea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

Deşi reclamanta a invocat în susţinerea cererii dispoziţiile art. 693 alin. 4 din Noul Cod civil ca mod de dobândire a dreptului de superficie, respectiv pe baza renunţării proprietarului terenului la dreptul de a invoca accesiunea, instanţa de judecată, în motivarea hotărârii s-a referit doar la dispoziţiile art. 693 alin. 2, respectiv la convenţia şi uzucapiunea ca mod de dobândire a dreptului de superficie. În consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată pe motiv că reclamanta  nu a făcut dovada că a dobândit dreptul de superficie prin convenţie sau uzucapiune.

În continuare se mai arată că sunt întrunite condiţiile privind constituirea dreptului de superficie aşa cum stipulează dispoziţiile art. 693 alin. 4 din Codul civil, în sensul că pârâta a renunţat la dreptul de a invoca accesiunea. Chiar dacă nu există o renunţare expresă la acest drept din partea pârâtei, apelanta apreciază că renunţarea a avut loc în mod tacit, legea neprevăzând o interdicţie în acest sens. Astfel, de peste zece ani de la realizarea lucrării, pârâta nu a înţeles să îşi exprima nici până acum una din cele două opţiuni prevăzute de art. 581 Noul Cod civil.

Se mai face trimitere şi la buna-credinţă a apelantei în realizarea lucrării, arătându-se că acest  aspect  nu a fost analizat de instanţa de fond şi era o chestiune esenţială în soluţionarea cauzei având în vedere că odată dovedită buna-credinţă, pârâta avea doar două posibilităţi legale, să devină proprietar al construcţiei sau să oblige apelanta să cumpere terenul la valoarea de circulaţie.

În ceea ce priveşte apelul declarat de apelantul intervenient C., sentinţa este criticată pentru faptul că prima instanţă i-a încălcat dreptul la apărare prin respingerea cererii de amânare temeinic justificată şi dovedită.

Se mai arată că, în mod eronat prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, prevalându-se pe puterea de lucru judecat provizorie a sentinţei civile nr. 13199/15.10.2013. Apelantul afirmă că nu  se poate vorbi de putere de lucru judecat provizorie, deoarece obiectele celor două dosare sunt complet diferite şi diametral opuse. Faptul că prin sentinţa civilă nr. 13199/2013 s-a dispus demolarea supraedificatelor, nu înseamnă că S.C. A. S.A. nu ar putea avea un drept de superficie, mai ales că din sentinţa menţionată nu rezultă că s-a făcut o cerere reconvenţională prin care să se solicite constatarea unui drept de superficie în favoarea S.C. A.  S.A.  Nici obiectul şi nici cauza celor două cereri de chemare în judecată nu sunt identice.

În al doilea rând sentinţa civilă nr. 13199/2013 nu este definitivă pentru că se află în etapa apelului şi potrivit dispoziţiilor vechii reglementări în materie de procedură civilă, pentru a putea fi executată trebuie să devină irevocabilă.

În continuarea motivelor de apel se mai arată că dacă instanţa ar fi administrat probe  ar fi putut constata că dreptul de superficie s-a constituit prin convenţie, mai precis prin acordul tacit al proprietarului terenului de la momentul edificării construcţiei, respectiv de la momentul încorporării materialelor în sol.

Se mai arată că, în mod greşit prima instanţă a interpretat şi aplicat practica CEDO în materie, în condiţiile în care, anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, dreptul de superficie nu era reglementat şi nu exista nicio dispoziţie legală prin care să se stabilească o despăgubire a proprietarului terenului, pentru lipsa de folosinţă a acestuia pe durata dreptului de superficie. Instanţa de fond în mod eronat a reţinut că, construcţia a fost ridicată fără să se fi obţinut  autorizaţie de construcţie, însă acest lucru este lipsit de orice relevanţă într-o acţiune în constatarea dreptului de superficie. În contextul noului Cod civil, legiuitorul nu a impus condiţia existenţei autorizaţiei de construcţie în astfel de situaţii. Dacă s-ar fi administrat probe, instanţa putea să constate că la momentul încorporării materialelor în sol, exista acordul proprietarului terenului şi nu al S.C. B. S.R.L..

Examinând sentinţa atacată în raport de criticile formulate instanţa apreciază că ambele apeluri sunt nefondate şi în consecinţă vor fi respinse iar sentinţa primei instanţe va fi păstrată ca legală şi temeinică în baza dispoziţiilor art. 480 alin. 1 din Codul de procedură civilă  pentru următoarele considerente:

Analizând grupat motivele de apel formulate atât de apelanta reclamantă cât şi de apelantul intervenient instanţa reţine următoarele:

I. În  ce priveşte apelul declarat de apelanta S.C.  A. S.A., referitor la prima critică, legată de modul de soluţionare a cererii de recuzare, se reţine că aceasta a fost respinsă în mod corect, având în vedere că judecătorul fondului nu s-a aflat în niciuna din situaţiile prevăzute de dispoziţiile. art. 42 Cod de procedură civilă şi nu au fost încălcate dispoziţiile art. 6 din CEDO. Faptul că instanţa învestită cu soluţionarea cauzei s-a pronunţat asupra cererii în probaţiune în sensul respingerii, apreciind că acestea nu sunt pertinente concludente şi utile soluţionării cauzei, nu înseamnă că s-a antepronunţat şi nu înseamnă că soluţia ce urma să fie adoptată, ar fi în mod previzibil, una de respingere a cererii de chemare în judecată. Este atributul exclusiv al instanţei de judecată de a aprecia oportunitatea şi necesitatea administrării probelor, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de relevanţa acestora în dovedirea pretenţiilor formulate de reclamantă. O analiză a temeiniciei şi legalităţii încheierii prin care au fost  respinse probele se poate face în calea de atac a apelului şi nu pe calea  recuzării completului. Prin urmare, prima critică din apel nu este întemeiată şi în consecinţă  nu poate fi primită.

II. Referitor la critica din ambele apeluri care vizează necercetarea fondului, nici aceasta  nu poate fi primită.

Despre soluţionarea procesului fără cercetarea fondului se poate vorbi în situaţia în care cererea de chemare în judecată nu a fost analizată, sau asupra dreptului supus judecăţii, analiza instanţei s-a  făcut prin soluţionarea unei excepţii, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă. Prima instanţă a analizat cererea de chemare în judecată  prin prisma temeiului de drept invocat şi a probelor pe care le-a apreciat ca fiind pertinente concludente şi utile soluţionării cauzei, respectiv a  înscrisurilor depuse la dosar. Nu se poate afirma că instanţa de fond a „simulat” o „veritabilă” judecată atâta timp cât considerentele sentinţei atacate sunt fundamentate pe un raţionament logico–juridic, atâta  timp au fost analizate condiţiile de admisibilitate a cererii în constatarea dreptului de superficie şi s-a făcut trimitere la probele administrate în cauză. Faptul că soluţia pronunţată nemulţumeşte partea nu înseamnă că judecătorul fondului nu a judecat cererea cu care a fost învestit.

III. O altă critică, formulată de altfel şi în apelul intervenientului, vizează faptul că instanţa de fond a respins cererea privind efectuarea unui raport de expertiză topo şi de evaluare, prin care partea reclamantă urma să identifice terenul ocupat de construcţie din întreaga suprafaţă de teren şi să stabilească valoarea despăgubirilor pentru dreptul de superficie.

Cererea referitoare la raportul de expertiză - evaluare despăgubiri - a fost respinsă atât  de instanţa de fond cât şi în apel, prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată, pentru faptul că instanţa nu a fost sesizată cu o cerere în stabilirea despăgubirilor ca urmare a lipsei de folosinţă a terenului în discuţie. Nu pot fi administrate probe în această cauză, doar anticipând o soluţie favorabilă în acest dosar şi un eventual proces ulterior în care să se pună problema despăgubirilor.  În mod corect prima instanţă a respins această cerere în probaţiune, cerere care a fost reiterată în cadrul apelului.

 În ceea ce priveşte fondul cauzei, prin cererea de chemare în judecată reclamanta S.C. A.  S.A. a solicitat să se constate că este titulara unui drept de superficie asupra unui teren pe care este amplasată construcţia Piscină şi Sala NATO din cadrul complexului H.P.M., pe toată durata existenţei construcţiei. Pe parcursul soluţionării cauzei, la fila 11 vol. II din dosarul de fond reclamanta şi-a precizat cererea de chemare în judecată în sensul că solicită constatarea existenţei dreptului de superficie asupra terenului înscris în CF xxx38 B. sub top. 14223/13/3 în suprafaţă  de 596 m.p. şi asupra terenurilor înscrise în CF xxx57 B. sub top. 14240/1/4/1/1 şi 14240/1/4/2/2/ în suprafaţă totală de 5170 m.p. În continuarea precizării de acţiune se mai  arată că reclamanta  nu solicită constatarea existenţei dreptului de superficie pentru întregile suprafeţe indicate mai sus, ci doar pentru partea pentru care se va dovedi că este amplasată construcţia în discuţie. În consecinţă, din  precizarea de acţiune, aşa cum a fost redactată, nu puteau fi avute în vedere decât nr. topo indicate în cărţile funciare respective, pentru că sub aspectul suprafeţelor  de teren asupra cărora se doreşte constatarea dreptului de superficie, redactarea precizării de acţiune este neclară şi ambiguă, voinţa părţii fiind lăsată la apreciere expertului şi a instanţei.

Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 581 şi 693 din noul Cod civil.

Potrivit dispoziţiilor art. 68 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil, dispoziţiile art. 693 – 702 din Codul civil nu se aplică drepturilor de superficie constituite înaintea intrării în vigoare a Codului civil.

Din probele administrate în cauză şi din cuprinsul cererii de chemare în judecată,  rezultă că  în cursul anului 2004 reclamanta, în calitate de proprietar al complexului H.P.M.  a extins această construcţie, cu o sală de conferinţe pentru desfăşurarea Conferinţei Internaţionale a A.N.A., iar sub această sală a fost construită şi  o piscină. Întreaga extindere în descrierea de mai sus  face corp comun cu H.P.M.. La momentul realizării acestor lucrări, reclamanta în calitate de constructor avea cunoştinţă că nu este proprietară asupra terenului pe care construieşte, pentru că nu a făcut demersuri pentru obţinerea autorizaţiei de construcţie. Dacă proprietarul H.P.M. ar fi construit după obţinerea autorizaţiei de construire, şi ar fi respectat exigenţele Legii nr. 50/1991, trebuia să facă demersuri pentru ridicarea topo, pentru identificarea terenului pe care urma să construiască, obţinerea avizelor necesare şi astfel ar fi fost individualizat şi proprietarul terenului. Încă din cursul anului 2003 reclamanta a fost notificată şi încunoştinţată de către pârâtă  că nu este proprietara terenului şi că acesta face obiectul unui dosar civil aflat pe rolul Judecătoriei Braşov sub nr. xxx28/2001. Este adevărat că, pentru constituirea dreptului de superficie nu este necesară existenţa autorizaţiei de construire întrucât în această materie  sunt aplicabile regulile consensualismului, însă după cum se poate observa în speţa de faţă, nu există nicio dovadă din care să rezulte convenţia dintre părţi şi nici atitudinea culpabilă a  proprietarului construcţiei  nu a fost una diligentă şi de bună-credinţă.

Astfel, raporturile juridice dintre părţi s-au născut începând cu anul 2002, sub imperiul vechiului Cod civil, lucru care face inaplicabile dispoziţiile art. 693–702 din noul Cod civil pe care reclamanta şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată. Dispoziţiile din noul Cod civil evocate de reclamantă se aplică numai situaţiilor juridice născute după intrarea în vigoare a acestuia şi nu speţei de faţă. Sub acest aspect motivarea instanţei de fond urmează să fie substituită şi vor fi analizate condiţiile de admisibilitate a cererii de chemare în judecată fundamentate pe instituţia superficiei din vechiul Cod civil care nu sunt esenţial diferite de actuala reglementare. Aplicarea legii noi situaţiilor născute sub imperiul legii vechi echivalează cu aplicarea retroactivă a legii civile, lucru care contravine dispoziţiilor constituţionale.

Art. 693 din noul Cod civil nu are corespondent în vechiul Cod civil, dat fiind faptul că această instituţie nu şi-a găsit o reglementare expresă în acest sens. Existenţa dreptului de superficie a fost dedusă din interpretarea art. 492 din Codul civil 1864, fiind considerat o derogare de la regula accesiunii instituită prin acest text. Din interpretarea textului s-a concluzionat că „pot exista excepţii de la regula accesiunii, adică situaţii în care construcţiile şi plantaţiile să nu aparţină proprietarului fondului” Întreaga jurisprudenţă şi doctrină juridică,  întemeiată pe vechiul Cod civil, a acceptat în mod unanim că dreptul de superficie poate fi constituit prin lege sau prin convenţia părţilor, cu titlu oneros sau gratuit, prin contract bilateral sau prin act juridic unilateral. 

Din probele administrate în cauză, aşa cum am arătat mai sus, nu rezultă că între părţi a existat vreo convenţie în sensul constituirii dreptului de superficie, asupra terenului indicat  prin precizarea de acţiune formulată de reclamantă în dosarul de fond. Cererea de constatare a dreptului de superficie nu este întemeiată pe nici un text de lege, altul decât art. 693 din noul  Cod civil care nu este aplicabil în cauză.

Într-o atare situaţie, faţă de toate cele învederate mai sus, instanţa de fond în mod corect a considerat că nu este pertinentă concludentă şi utilă soluţionării cauzei, proba cu raportul de expertiză topo.

Se mai invocă de către apelanta reclamantă faptul că proprietarul terenului avea posibilitatea să invoce accesiunea pentru a deveni proprietarul construcţiei şi să oblige proprietarul construcţiei să cumpere terenul, iar prin faptul că nu şi-a exercitat acest drept se poate considera că a renunţat la el în mod tacit.

Este adevărat că, potrivit dispoziţiilor art. 492 din vechiul Cod civil, proprietarul terenului putea invoca dreptul său de accesiune, însă din probele administrate în cauză nu rezultă că a renunţat la acest drept nici în mod direct şi nici în mod tacit. S-ar putea vorbi de o renunţare indirectă numai atunci când s-a împlinit termenul pentru constatarea dreptului de superficie prin uzucapiune, ceea ce în speţa de faţă nu este cazul. Dimpotrivă, proprietarul terenului a formulat o cerere de chemare în judecată împotriva apelantei din prezenta cauză, înregistrată pe rolul instanţelor de judecată sub nr. unic xxx/197/2005* prin care s-a solicitat obligarea S.C. A. S.A. să lase în deplină proprietate şi posesie, terenul ce face obiectul dreptului de superficie din prezentul dosar, aşa cum a fost identificat în raportul de expertiză întocmit de experţii D. şi  E.. Prin sentinţa civilă nr. 13199/2013 pronunţată de Judecătoria Braşov a fost admisă cererea de chemare judecată şi s-a dispus obligarea pârâtei S.C. A. S.A. să lase în deplină proprietate şi posesie terenul în litigiu. Soluţia adoptată de instanţa de fond a fost păstrată în apel prin respingerea apelurilor formulate de apelanţii S.C. B. S.R.L. şi S.C. A. S.A. şi de intervenientul C.  prin decizia pronunţată în data de 2.11.2015 de către Tribunalul Hunedoara – secţia I civilă. Această decizie este definitivă dar nu irevocabilă, fiind atacată cu recurs de ambele părţi apelante.

Din această stare de fapt rezultă cu certitudine că voinţa proprietarului terenului este aceea de a redobândi terenul pe care reclamanta din prezentul proces a construit extinderea la H.P.M., în descrierea de mai sus, fără a avea acordul său. Tocmai acest lucru este incompatibil cu obiectul prezentei cauze de constatarea dreptului de superficie al proprietarului  construcţiei, asupra terenului pârâtei S.C. B. S.R.L., în condiţiile în care voinţa acestuia a fost una neechivocă.

 În acest context se poate vorbi de „putere de lucru judecat” provizorie  şi nu de autoritate de lucru judecat provizorie cum a reţinut instanţa de fond. Potrivit dispoziţiilor art. 431 din Codul de procedură civilă  pentru a ne afla în prezenţa autorităţii de lucru judecat este necesar să fie îndeplinite condiţiile triplei identităţii între părţi, obiect şi cauză, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă, dacă ne raportăm la dosarul cu  nr. unic xxx/197/2005. Însă, aşa cum am arătat mai înainte, ne aflăm în prezenţa unei puteri de lucru judecat sub aspectul soluţionării cererii formulate de reclamanta din acel dosar, S.C. B. S.R.L. în ce priveşte revendicarea terenului şi demolarea construcţiei ridicate pe acesta. Noul Cod de procedură civilă vorbeşte despre autoritate de lucru judecat provizorie în cuprinsul dispoziţiilor art. 430 alin. 4 atunci când hotărârea este supusă apelului sau recursului. În speţa de faţă decizia sus-amintită se află în recurs la Curtea de Apel Alba iar sintagma „provizorie” folosită de instanţa de fond nu este eronată aşa cum s-a susţinut în apelul intervenientului.

Nu există nici un temei legal pentru a obliga proprietarul terenului să accepte instituirea unui drept de superficie asupra terenului său atâta timp cât voinţa acestuia din urmă a fost exprimată în mod neechivoc în sensul redobândirii terenului şi readucerea lui la starea iniţială, liberă de orice construcţie. În această situaţie nici nu se pune problema existenţei unui acord tacit al proprietarului terenului, aşa cum pretinde intervenientul şi cum subliniază în cuprinsul criticilor din apel. Mai mult chiar este explicitată această voinţă a proprietarului terenului în cuprinsul criticilor din apel, în sensul că dreptul de superficie să fie constituit pe perioada existenţei construcţiei. Această susţinere rămâne o simplă afirmaţie lipsită de orice suport probator. Probaţiunea în acest sens, în nici un caz nu putea fi făcută cu proba testimonială.

În consecinţă, pentru toate considerentele de mai sus, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.A. nu este fondată şi în mod legal şi temeinic a fost respinsă de prima instanţă.

În legătură cu critica din apelul declarat de apelantul intervenient C. cu privire la încălcarea dreptului la apărare, soluţionarea cererii este de competenţa exclusivă a instanţei căreia i-a revenit dosarul spre soluţionare, rămânând la aprecierea completului de judecată aprecierea asupra oportunităţii amânării cauzei. Din analiza întregului dosar rezultă că intervenientul nu a fost lipsit de apărare, pe parcursul procesului bucurându-se de toate garanţiile procesuale pe care le are un justiţiabil.

În consecinţă această critică nu poate fi primită.

Referitor la critica prin care se învederează instanţei de apel că prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului prevalându-se în mod eronat pe puterea de lucru judecat provizorie, în considerentele expuse mai sus s-a răspuns la această critică odată cu analiza grupată a motivelor de apel.

În considerentele de mai sus s-a răspuns şi la critica din apelul intervenientului privind administrarea de probe pentru dovedirea convenţiei dintre părţi în sensul constituirii dreptului de superficie pe perioada existenţei construcţiei.

Dacă proprietarul construcţiei obţinuse acordul de la fostul proprietar al terenului altul decât pârâta din prezenta cauză, aşa cum pretinde în motivele de apel, probaţiunea în acest sens trebuia făcută cu înscrisuri şi nu cu martori, cu atât mai mult cu cât este vorba de un drept real ce poartă asupra unei suprafeţe de teren şi care trebuia înscris în cartea funciară. De asemenea, ar fi trebuit să fie dovedit şi modul de transmitere al acestei stări de fapt şi de drept către  prezenta pârâtă, aspecte care rămân doar simple prezumţii în lipsa unui înscris care să ateste acest lucru.

Nu în ultimul rând, trebuie menţionat şi faptul că în speţa de faţă este aplicabilă  Cauza Bock şi Palade contra României pronunţată de CEDO în data de 15.02.2007, în care se subliniază că recunoaşterea pe cale judecătorească a dreptului de superficie, împotriva voinţei proprietarului terenului, reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate şi implicit a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul I Adiţional la CEDO.

Faţă de toate aceste considerente instanţa apreciază că ambele apeluri sunt nefondate şi în consecinţă vor fi respinse iar sentinţa primei instanţe va fi păstrată ca legală şi temeinică.

 Cheltuielile de judecată din apel nu au fost justificate de către pârâtă, motiv pentru care nu vor fi acordate.

Domenii speta

Spete similare