Contestaţie decizie de sancţionare disciplinară. Termen de declarare a apelului

Potrivit dispoziţiilor art. 468 alin. 1 din Codul de procedură civilă, termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel, or, pentru litigiile ce au ca obiect soluţionarea conflictelor individuale de muncă există dispoziţii speciale sub acest aspect şi derogatorii de la norma legală anterior evocată, respectiv prevederile art. 215 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, potrivit cărora termenul de apel este de 10 zile de la comunicarea hotărârii primei instanţe.

Legea nr. 62/2011: art. 215;

Cod pr. civ. : art. 468 al.1.

Prin Sentinţa civilă nr. xxx, Tribunalul Harghita a admis excepţia prescripţiei dreptului de a aplica sancţiunea disciplinară, invocată de către reclamant şi, în consecinţă:

- a dispus anularea ca nelegal a Ordinului nr. 247/23.02.2015, de sancţionare disciplinară a reclamantului A.L., emis pe seama acestuia de către pârâta Curtea de Conturi a României;

- a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 1.000 lei  cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 39 alin. 1 din Codul de conduită etică şi profesională a personalului Curţii de Conturi, Preşedintele acesteia dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-un ordin emis în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă de săvârşirea abaterii disciplinare prin raportul comisiei de disciplină, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei, în acelaşi sens fiind şi prevederile art. 252 alin. 1 din Codul muncii, însă, astfel cum rezultă din actele dosarului, Preşedintele Curţii de Conturi a fost înştiinţat de săvârşirea de către reclamant a abaterii disciplinare imputate la data de 28.11.2014, motiv pentru care emiterea ordinului de sancţionare la data de 23.02.2015 s-a făcut cu depăşirea termenului de 30 de zile anterior amintit.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta, solicitând anularea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad din aceeaşi circumscripţie, conform prevederilor art. 480 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Prin intermediul memoriului de apel s-a susţinut că prin pronunţarea hotărârii atacate a fost nesocotit dreptul de dispoziţie al părţilor, principiu prevăzut de art. 9 din Codul de procedură civilă, întrucât nici prin cererea de chemare în judecată şi nici prin răspunsul la întâmpinare, reclamantul nu a invocat argumente ce vizează excepţia prescripţiei răspunderii disciplinare, din perspectiva în care aceasta a fost examinată de către prima instanţă, fiind încălcate sub acelaşi aspect şi prevederile art. 8, art. 13, art. 22 alin. 6 şi art. 204 alin. 1 din Codul de procedură civilă

S-a mai arătat că la primul termen de judecată, 17.09.2015,  apărătorul reclamantului a invocat, într-o manieră confuză şi neclară, aspecte ce vizează prescripţia, însă a făcut referiri la depăşirea termenului de comunicare a actului contestat şi la depăşirea termenului de comunicare, către instanţa de judecată, a documentaţiei ce a stat la baza emiterii ordinului de sancţionare, astfel încât calificarea acestor apărări drept excepţie de fond, prin aplicarea prevederilor art. 248 alin. 1 din Codul de procedură civilă, este profund greşită, instanţa trebuind să reţină, din contră, incidenţa prevederilor art. 247 alin. 3 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora părţile sunt obligate să invoce toate mijloacele de apărare şi excepţiile procesuale de îndată ce le sunt cunoscute.

De asemenea, apelanta a contestat şi obligarea sa la cheltuieli de judecată în cuantum de 1.000 lei, arătând sub aspectul menţionat că prestaţia apărătorului reclamantului s-a rezumat doar la reprezentarea acestuia la primul termen de judecată, când cauza a şi fost soluţionată, motiv pentru care instanţa de fond era datoare să facă aplicarea prevederilor art. 451 alin. 2 din Codul de procedură civilă şi să reducă din valoarea onorariului avocaţial.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, reclamantul a invocat, în principal, excepţia tardivităţii căii de atac, susţinând sub acest aspect că apelul a fost declarat cu depăşirea termenului de 10 zile de la comunicarea hotărârii primei instanţe, termen prevăzut de art. 215 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, iar în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate, arătând că, deşi cererea de chemare în judecată a fost redactată de către reclamant, acesta a făcut referire la emiterea ordinului de sancţionare cu depăşirea termenului legal, motiv pentru care criticile apelantei nu sunt întemeiate, prima instanţă aplicând în mod corect prevederile art. 39 alin. 1 din Codul de conduită etică şi profesională a personalului Curţii de Conturi, precum şi pe cele ale art. 252 alin. 1 din Codul muncii, iar relativ la cuantumul cheltuielilor de judecată, a arătat că acesta nu este disproporţionat faţă de activitatea depusă în cauză de către avocat, care l-a reprezentat în instanţă şi a formulat concluzii scrise.

Apelanta nu a depus răspuns la întâmpinare, dar prin concluziile orale formulate prin reprezentant, la primul termen de judecată în apel, a solicitat a respingerea excepţiei tardivităţii căii de atac, susţinând că nu sunt incidente sub acest aspect prevederile art. 215 din Legea nr. 62/2011, ci dispoziţiile art. 468 alin. 1 din Codul de procedură civilă, care prevăd un termen de 30 de zile.

Examinând cu prioritate excepţia invocată în cauză, în acord cu prevederile art. 248 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea a constatat că aceasta este întemeiată, urmând a fi admisă pentru considerentele relevate în continuare:

Potrivit dispoziţiilor art. 468 alin. 1 din Codul de procedură civilă, termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel, or, pentru litigiile ce au ca obiect soluţionarea conflictelor individuale de muncă există dispoziţii speciale sub acest aspect şi derogatorii de la norma legală anterior evocată, respectiv prevederile art. 215 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, potrivit cărora termenul de apel este de 10 zile de la comunicarea hotărârii primei instanţe, astfel că nu poate fi primită apărarea invocată de către apelanta-pârâtă din perspectiva incidenţei termenului prevăzut de art. 468 alin. 1 din Codul de procedură civilă.

Prin urmare, constatând că este aplicabil în cauză termenul de 10 zile instituit prin art. 215 din Legea nr. 62/2011, Curtea a reţinut că, astfel cum rezultă din dovada de înmânare aflată la fila 191 din dosarul de fond, hotărârea primei instanţe i-a fost comunicată pârâtei la data de 16 noiembrie 2015, iar apelul a fost declarat la data de 2 decembrie 2015 (fila 2 dosar apel), cu depăşirea termenului legal menţionat, ceea ce atrage incidenţa prevederilor art. 185 alin. 1 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora, atunci când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, actul de procedură făcut peste termen fiind lovit de nulitate.

Având în vedere considerentele anterior expuse, Curtea a admis excepţia tardivităţii şi, în consecinţă, a respins ca tardiv apelul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României, aceasta neformulând cerere de repunere în termen, prin invocarea prevederilor art. 186 alin. 1 din Codul de procedură civilă.

De asemenea, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. 1, raportat la art. 451 alin. 1 din Codul de procedură civilă, se va dispune obligarea apelantei-pârâte la plata în favoarea intimatului-reclamant a cheltuielilor de judecată ocazionate acestuia în calea de atac, constând în onorariu avocaţial (fila 26 dosar apel).

Domenii speta

Spete similare