Acţiune în constatare clauze abuzive – caracterul abuziv al comisionului de acordare şi al comisionului de gestionare/administrare.

 INSTANŢA

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, instanţa constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 24.06.2015, sub nr. 76844/299/2015, reclamanta P. (B.) M. a solicitat, în contradictoriu cu pâtâta B.G.S.G.  S.A., constatarea caracterului abuziv şi implicit nulitatea absolută a clauzelor contractului de credit bancar nr. 4285045/23.09.2008, prevăzute de art. 7, art. 8.1., art. 8.2., art. 8.3 din Condiţiile speciale şi art. 3.3., art. 3.4., art. 3.5 şi art. 3.6 din Condiţiile generale şi pe cale de consecinţă, să se dispună eliminarea acestor clauze abuzive, obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de întocmire dosar în cuantum de 825 lei şi a celor cu titlu de comision de emitere a adresei de finanţare în cuantum de 50 euro, să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei încasate cu titlu de comision de gestionare până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreti, să se constate că pentru contractul de credit 4285045/23.09.2008, rata anuală a dobânzii curente aferentă până la restituirea integrală a creditului este de 15,50% pe an, astfel cum a fost stabilită la momentul contractării, să fie obligată pârâta la restituirea sumelor încasate peste rata anuală a dobânzii de 15,50% pe an ca urmare a unei majorări abuzive a ratei anuale a dobânzii începând cu data modificării unilaterale de către bancă a acesteia până la rămânerea definitivă a hotărârii, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente tuturor sumelor ce urmează a fi restituite şi a cheltuielilor de judecată din prezentul dosar.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, la data de 23.09.2008 a încheiat cu pârâta contractul de credit bancar nr. 4285045/23.09.2008, pentru un credit acordat în valoare de 33.000 lei, pe o perioadă de 120 luni, la acel moment rata dobânzii fiind în cuantum de 15,5%, acest contract fiind unul de adeziune fără ca reclamanta să poată negocia clauzele. Cu privire la clauzele prevăzute de art. 8.1 privind comisionul de întocmire dosar calculat la valoarea creditului, respectiv 825 lei, precum şi art. 8.4  privind comisionul de emitere adresă de refinanţare, reclamanta a precizat că aceste clauze contravin dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, aceste comisioane fiind impuse de bancă fără a exista o justificare a destinaţiei acestor comisioane, banca profitând de starea de nevoie în care se afla reclamanta la acel moment. În ceea ce priveşte comisionul de gestionare de 0,30 % prevăzut de art. 8.2 din contract, reclamanta a indicat că acest cuantum este unul excesiv, nefiind negociat şi vădit disproporţionat în raport cu orice alt serviciu prestat de bancă, creând în patrimoniul reclamantei un dezechilibru semnificativ prin achitarea sumei de 6.329 lei. Cu privire la comisionul de rambursare anticipată de 3%, reclamanta a arătat că acesta este abuziv, nu a fost negociat şi este în neconcordanţă cu dispoziţiile OUG 50/2010.

În ceea ce priveşte clauza prevăzută de art. 3.4 din contractul de credit - condiţii generale privind rata dobânzii ( ce poate fi fixă sau variabilă), reclamanta a arătat că este o clauză nenegociată şi contravine dispoziţiilor Legii 193/2000, aceste comisioane, calculate şi percepute lunar, disimulează, de fapt, un procent consistent de dobândă, mărind artificial costul efectiv al creditului şi creând un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, de asemenea, sunt abuzive şi clauzele care prevăd posibilitatea băncii de a modifica rata dobânzii unilateral, contrar dispoziţiilor Legii 193/2000 anexa art. 1, lit. A, conţinând o condiţie pur potestativă pentru bancă sancţionată cu nulitatea absolută de art. 1010 Cod civil.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, OUG 99/2006, OUG 50/2010, Legea nr. 288/2010, nr. 363/2007, art. 15 din Constituţia României, art. 194 şi următoarele Cod.proc.civ., art. 480, 992 Cod civil.

În probaţiune, reclamanta a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisurile depuse.

Prin întâmpinarea depusă la data de 25.08.2015, pârâta B.G.S.G. S.A. a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţia lipsei de interes şi excepţia inadmisibilităţii motivat de faptul că clauzele indicate sunt exceptate de la control având în vedere că fac referire la obiectul contractului analizat, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Sub aspectul inadmisibilităţii, pârâta a învederat instanţei că art.4 alin.6 din Legea 193/2000 împiedică instanţa să evalueze caracterul abuziv al clauzelor care se asociază cu definirea obiectului principal al contractului, cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, în acest sens fiind interpretate şi de jurisprudenţa naţională şi a CJUE în Hotărârea Kasler împotriva OTP. În motivarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în privinţa restituirii sumelor achitate pentru perioade mai mari de 3 ani de la data introducerii cererii, pârâta a arătat instanţei că, faţă de data încheierii contractului, sunt aplicabile dispoziţiile art. 1,3 şi 12 din Decretul 167/1958, dreptul la acţiune fiind prescris.

 În motivare, pârâta a arătat că, urmare a intrării în vigoare a dispoziţiilor OUG 50/2010, comitetul de Direcţie al ] a aprobat, prin procesul-verbal nr. 1251/16.08.2014, alinierea creditelor acordate persoanelor fizice la prevederile OUG 50/2010, clienţii fiind informaţi cu privire la necesitatea semnării actelor adiţionale, prin extrasele de cont, prin afişele poştale la ghişeele băncii, prin informaţiile prezentate pe site, prin afişările de la ATM- urile B., prin B. TV, dar şi prin mesaj scris SMS, care a fost transmis pe numărul de telefon al reclamantei la data de 19.08.2010. Astfel, la data de 17.09.2010, a intrat în vigoare actul adiţional nr. 1 la contactul de credit, cuprinzând modificările impuse de aplicarea dispoziţiilor legale prevăzute de OUG 50/2010, în sensul că a fost menţinută dobânda fixă de 15,5 % pe an, dobânda penalizatoare a fost redusă la 2 puncte procentuale, comisionul de gestionare a fost redenumit comision de administrare, comisionul de rambursare anticipată a fost redus la 1% din valoarea creditului şi a fost eliminat comisionul de emitere a adresei de refinanţare. A mai precizat că, reclamanta nu a formulat nicio cerere de modificare a dispoziţiilor contractuale, toate clauzele fiind negociate şi acceptate de către aceasta.

A mai arătat pârâta faptul că a respectat dispoziţiile legale în vigoare la data semnării contractului de credit, legislaţia de  la acel moment nu interzicea niciuna din clauzele enumerate de către reclamantă, posibilitatea de a percepe un comision de întocmire dosar fiind menţinută şi prin dispoziţiile OUG 50/2010, acesta reprezentând contravaloarea unor servicii prestate de bancă în vederea analizării documentelor din dosarul de credit, a procesării cererii de refinanţare, a preţului serviciilor analiştilor de credite, a procesării creditelor, evaluării bonităţii clientului, accesării bazelor de date, banca fiind obligată să analizeze în mod temeinic şi detaliat situaţia financiară, bonitatea, seriozitatea, gradul de îndatorare a solicitantului, cuantumul de 800 lei fiind justificat faţă de activităţile desfăşurate.

Cu privire la comisionul lunar de gestionare/administrare a creditului, pârâta a arătat că acest comision este un cost prevăzut şi reglementat de lege, care prin art. 36 din OUG 50/2010, a stabilit că pentru operaţiunile de monitorizare, înregistrare şi efectuare de operaţiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului, acest comision corespunzând serviciilor prestate de bancă, accesorii şi inseparabile de creditul acordat, respectiv administrarea lunară a creditului, cuantumul comisionului de 0,30% fiind cunoscut de către reclamantă încă de la data încheierii contractului. Cu privire la comisionul de rambursare anticipată care a fost modificat prin actul adiţional la procentul de 1%, pârâta a arătat că acest comision este prevăzut de OUG 50/2010, stabilind o metodă de calcul a compensaţiei clară şi uşor verificabilă.

Referitor la clauzele prevăzute de art. 3.3, 3.4, 3.5 şi art. 3.6 din condiţiile general, pârâta a precizat că reclamanta face o serie de precizări care nu corespund realităţii şi care sunt străine de clauzele contractului analizat în cauză, în condiţiile în care prin contract s-a stabilit de la început că banca percepe o dobândă fixă şi nu una variabilă, aceasta nefiind modificată pe parcursul derulării contractului, iar referitor la clauza privind dobânda penalizatoare, a arătat că aceasta a fost redusă prin actul adiţional la 2%, dar şi faptul că reclamanta nu a motivat de ce apreciază că această clauză ar fi una abuzivă, aceasta fiind acceptată de lege.

În drept, pârâta a invocat dispoziţiile art. 205 şi următoarele C.proc.civ., Legea 193/2000 şi OUG 50/2010.

În probaţiune, pârâta a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisurile depuse şi a probei cu interogatoriul reclamantei.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

În fapt, între părţi s-au derulat relaţii contractuale concretizate prin contractul de credit nr. 4285045/23.09.2008 (filele 19-28), banca acordând reclamantei suma de 33.000 lei pe o perioadă de 120 luni, pentru refinanţarea unui alt credit. Conform art. 7 din Condiţii particulare, creditul se acordă cu o dobândă fixă de 15,50% pe an, iar potrivit art. 8, împrumutatul va plăti băncii: comision de întocmire dosar de 2,50%, comision lunar de gestionare a creditului de 0,30 % din sold, comision de rambursare anticipată de 3% şi comision de emitere adresă de refinanţare de 50 euro. Conform art. 9 din condiţii particulare, în caz de neachitare la termen a ratelor scadente, banca este îndreptăţită să perceapă dobânda penalizatoare de 3 puncte procentuale peste dobânda curentă, calculată la soldul creditului restant pe număr de zile întârziere.

Conform art. 3.3, 3.4, 3.5 şi 3.6 din condiţiile generale la contract, dobânda poate fi fixă sau variabilă, însă în cazul de faţă dobânda a fost fixă de la încheierea contractului.

În drept, potrivit art.248 alin.1 C.proc.civ., instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.

Instanţa va analiza excepţia inadmisibilităţii cererii invocată de pârâtă.

Conform art. 4 alin.6 din Legea 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Sub aspectul procedural, instanţa reţine că inadmisibilităţile sunt exemple de excepţii procesuale care au ca efect particular, spre deosebire de toate excepţiile peremptorii care tind spre a împiedica judecata în fond, respingerea cererii ca inadmisibilă ori dispoziţiile precitate nu stabilesc o asemenea finalitate prin precizarea expresă a sancţiunii inadmisibilităţii ba mai mult instanţa constată că aprecierea pe care ar trebui să o facă pentru soluţionarea unei astfel de excepţii ar conduce, în mod efectiv la o judecată asupra fondului. Pentru a determina elementele ce reprezintă preţ şi plată, produsele şi serviciile oferite în schimb sau obiectul principal al contractului instanţa procedează la o analiză în fond asupra pretenţiilor deduse judecăţii iar nu doar cercetarea unor anumite lipsuri ale dreptului la acţiune.

Chiar şi procedând la interpretarea contrară, în hotărârea pronunţată la data de 30.04.2014 în cauza C – 26/13, Kásler şi Káslerné Rábai, pct. 49 şi 50, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că se circumscriu noţiunii „obiectul principal al contractului”, clauzele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale contractului şi care, ca atare, îl caracterizează, în timp ce clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii „obiectul principal al contractului”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.

Astfel instanţa apreciază clauza privitoare la comisioane ca având un caracter accesoriu, şi nu este de esenţa contractului care presupune împrumutarea unei sume de bani cu o dobândă ce exprimă profitul băncii. Dacă dobânda reprezintă o expresie a preţului şi a obiectului principal al contractului, consumatorul consimţind la un anumit procent cu titlu de dobândă, costurile administrative cum ar fi comisionul de acordare, administrare/gestionare, invocate de profesionişti cu titlu de preţ ar pune în imposibilitate instanţa de a cerceta impunerea unor clauze ce pot masca o dobândă deghizată impusă consumatorului, ori o asemenea interpretare ar fi de natură a înfrânge însuşi scopul şi destinaţia legii.

Pentru considerentele anterior expuse instanţa va respinge excepţia inadmisibilităţii ca neîntemeiată.

Cu privire la excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, instanţa va determina care este momentul curgerii termenului de prescripţie extinctivă şi implicit legea aplicabilă.

Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori nu prevede ca sancţiune anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, regimul juridic al acestei sancţiuni este identic cu cel al nulităţii absolute. Astfel, consecinţa constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulităţii absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancţiunea existentă în cazul nulităţii relative, şi anume anularea clauzei respective. În ceea ce priveşte natura interesului protejat, norma respectivă ocroteşte un interes general, si nu unul individual, fiind evident faptul că legea ocroteşte o categorie generică, aceea a consumatorilor, şi nu o persoană particulară. În acest sens, Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislaţia românească a Directivei nr. 93/13/CEE, ale cărei dispoziţii, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie, sunt de ordine publică. În consecinţă, neputând fi vorba de o nulitate relativă, ci de nulitate absolută, care poate fi invocată oricând, dreptul la acţiune al reclamanţilor nu poate fi apreciat ca prescris (Decizia 686/21.02.2013 a Secţiei a II-a a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

Instanţa constată că sub aspectul regimului juridic al nulităţii absolute, succesiunea de legi civile nu a adus modificări în ceea ce priveşte posibilitatea de invocare a acesteia, astfel că dreptul material la constatarea nulităţii absolute este imprescriptibil, atât în interpretarea doctrinară şi jurisprudenţială a imprescriptibilităţii nulităţi absolute conform C.civ. 1864 cât şi conform art.1249 alin.1 C.civ.

Conform art. 201 din Legea 71/2011 şi art. 6 alin.4 C.civ., prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit .

Din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor precitate, instanţa constată că prescripţia extinctivă este guvernată, în cauză, de Codul civil întrucât dreptul la acţiune s-a născut la data constatării caracterului abuziv al clauzei, ori în acest caz termenul de prescripţie curge de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, pentru aceste considerente instanţa va respinge excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în privinţa restituirii sumelor achitate pentru perioade mai vechi de 3 ani de la data introducerii cererii ca neîntemeiată.

Faţă de dispoziţiile art. 33 C.proc.civ. care prevăd că interesul de a acţiona trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual, instanţa apreciază că reclamantul are interes să solicite anularea unei clauze privitoare la dobândă, apărările formulate de către pârâtă urmând a fi analizate pe fondul cauzei, motiv pentru care instanţa va respinge excepţia lipsei de interes, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată.

Faţă de situaţia de fapt expusă, se impune, în primul rând, precizarea că, având în vedere încheierea contractului de credit anterior datei de 1 octombrie 2011 (data la care Codul civil din 2009 a intrat în vigoare), raporturile juridice dintre părţi sunt guvernate de Codul civil din 1864, astfel cum stabilesc art. 6 alin. 2 din Codul civil din 2009 şi art. 3 şi art. 102 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil din 2009.

Potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 193/2000 „(1) Prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituită în asociaţii care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale industriale sau de producţie, artizanale sau liberale (2) Prin comerciant se înţelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori literale, cât şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama acestuia”.

Pârâta este comerciant în sensul legii, întrucât este o persoană juridică  autorizată care, în temeiul unor contracte ce intră sub incidenţa legilor privind protecţia consumatorilor, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale. Reclamantul este consumator în sensul aceleiaşi legi, întrucât în contractul încheiat cu pârâta a acţionat în scopuri personale, astfel cum rezultă şi din denumirea contractului.

Potrivit art. 1 din Legea 193/2000, orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, fiind interzis comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Art. 4 din această Lege stabileşte că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. 

 O primă condiţie ce trebuie îndeplinită pentru ca o clauză să fie abuzivă este ca aceasta să nu fi fost negociată direct cu partea contractantă. Alineatul.2 al art.4 din Legea nr.193/2000 defineşte noţiunea de clauză ce nu a fost direct negociată, în sensul că aceasta este inserată în contract fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale de vânzare practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv.

Cea de-a doua condiţie esenţială ce trebuie constatată se referă la crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, prin aceasta înţelegându-se că unul din contractanţi dobândeşte un avantaj nejustificat faţă de situaţia celeilalte părţi.

În fine, cu privire la cea de-a treia cerinţă, aceasta se referă la caracterul contrar bunei credinţe al clauzei; cu alte cuvinte, această cerinţă vizează  comportamentul neloaial al co-contractantului. 

De asemenea, pentru aprecierea caracterului abuziv al unei clauze trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art.4 alin.5 şi 6 din Legea nr.193/2000, potrivit cărora natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează și în functie de natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia, de toate împrejurările care au determinat încheierea contractului precum şi de alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde, indiferent de obiectului principal al contractului, de raportul preț-calitate, de produsele şi serviciile oferite în schimb. 

În ceea ce priveşte Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. C2204/1120/4619/30.08.2007, instanţa stabileşte că acesta reprezintă contract de adeziune, lipsind posibilitatea consumatorului de a negocia clauzele care reglementează desfăşurarea relaţiilor contractuale, acestea fiind preformulate de către bancă.

Susţinerile pârâtei referitoare la „caracterul negociat” al clauzelor sunt vădit neîntemeiate, întrucât aducerea la cunoştinţa clientului a contractului de credit nu reprezintă negociere, ci o componentă a dreptului la informare al consumatorului. De asemenea, posibilitatea consumatorului de a opta între diferite servicii oferite de bancă nu reprezintă negociere, având în vedere că pentru fiecare tip de serviciu (credit cu dobândă fixă sau credit cu dobândă variabilă) există un contract preformulat de către prestatorul de servicii, cu privire la care consumatorul nu poate aduce modificări.

Cum banca nu a probat că a negociat efectiv şi direct cu reclamantul clauzele a căror nulitate s-a solicitat, deşi această probă îi incumba, prezumţia relativă instituită de lege nu a fost răsturnată. În atare situaţie, instanţa reţine că aceste contracte de credit sunt preformulate de bancă, standardizate, în care consumatorul nu are posibilitatea să intervină, putând doar să adere sau nu la el, consumatorul fiind privat de o informare corectă şi completă asupra tuturor condiţiilor de creditare.

În acest sens, instanţa va avea în vedere dispoziţiile art. 4 alin. 3 din Legea 193/2000, potrivit cărora dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Astfel, observând convenţia de credit intervenită între reclamantă şi pârâta, este evident ca aceasta cuprinde clauze prestabilite de către împrumutător, fără ca împrumutatul să aibă posibilitatea de a negocia vreuna din clauzele inserate, de a le modifica sau înlătura, forma convenţiei fiindu-i impusă de către bancă.

Referitor la capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale referitoare la comisionul de întocmire dosar prevăzut de art. 8.1 de 2,50%, instanţa reţine că acesta este întemeiat, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 şi art. 3 alin. 1 din Directiva nr. 93/13/CEE.

Astfel, referitor la caracterul nenegociat al clauzei cuprinse la art. 8.1 din contract, instanţa învederează că, aşa cum s-a arătat mai sus, acesta se regăseşte cu privire la toate comisioanele percepute de unitatea bancară, fiind vădit neîntemeiată susţinerea pârâtei în sensul că această clauză are caracter negociat. Aducerea la cunoştinţa clientului a contractului de credit nu reprezintă negociere, ci o componentă a dreptului la informare al consumatorului, iar faptul că împrumutatul nu a avut posibilitatea de a negocia eliminarea comisioanelor la încheierea contractului de credit este în afara oricărui dubiu, având în vedere că obligaţia de plată a comisionului de acordare este prevăzută la art. 8.1 din contract.

Instanţa apreciază, însă, că perceperea de către bancă a comisionului de întocmire dosar a creditului, în procent de 2,5% din valoarea totală a creditului acordat creează un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, nefiind justificată de serviciile pe care le-a presupus deschiderea contului de credit, virarea în acest cont a sumei împrumutate şi emiterea graficului de rambursare.

Totodată, instanţa constată că valoarea comisionului de întocmire dosar este mare în raport de valoare creditului, creând un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi neputând fi justificat de către pârâtă, în condiţiile în care elementele enumerate în întâmpinare care determină în opinia sa perceperea acestuia nu sunt în măsură să conducă la achitarea acestuia într-un asemenea cuantum.

Dacă justificarea acestui comision o reprezintă acoperirea cheltuielilor aferente întocmirii documentaţiei de credit, atunci nu se explică de ce cuantumul acestuia este raportat la mărimea sumei împrumutate şi nu la volumul, complexitatea actelor ce formează documentaţia de acordare a creditului (mai ales în condiţiile în care aceste contracte sunt preformulate, pentru fiecare tip de credit).

Susţinerile pârâtei cu privire la manifestarea unui acord de voinţă din partea consumatorului şi care obligă partea inclusiv în privinţa acestui comision nu pot fi primite. Aceasta deoarece consimţământul dat de consumator la momentul încheierii contractului este considerat de legiuitor inexistent, întrucât a fost exprimat în contextul unei stări de constrângere financiară, stare de care pârâta, în calitate de comerciant, a înţeles să se folosească şi astfel să impună obligaţii excesive cocontractantului aflat într-o poziţie defavorabilă.

Prin urmare, instanţa va constata caracterul abuziv al clauzei contractuale referitoare la comisionul de întocmire dosar, prevăzute la art. 8.1 din Contractul de credit, va dispune înlăturarea din contract şi, pe cale de consecinţă, va obliga pârâta să restituie reclamantei suma de 800 lei. Instanţa va obliga pârâta să plătească reclamantei dobândă legală penalizatoare asupra obligaţiei de restituire a sumei încasate cu titlu de comision de întocmire dosar de la data încasării şi până la stingerea obligaţiei principale.

În ceea ce priveşte comisionul de administrare de 0,30% (la data încheierii contractului) stipulat prin art. 8.2 din contract instanţa reţine că acest comision creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe,  un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, abuziv fiind cuantumul foarte ridicat şi nu existenţa efectivă a acestuia în contract.

Analizând această clauză prin raportare la prevederile Legii 193/2000, instanţa  apreciază că acestea determină un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligaţiile  părţilor. Cu privire la buna credinţă, instanţa are în vedere că potrivit considerentului 16 al Directivei nr. 93/13/CEE „….la evaluarea bunei credinţe, trebuie acordată o atenţie deosebită autorităţii poziţiilor de negociere ale părţilor, dacă consumatorul a fost influenţat să fie de acord cu condiţia în cauză şi dacă mărfurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; întrucât condiţia de bună credinţă poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor dacă acesta acţionează corect şi echitabil faţă de cealaltă parte, ale cărei interese legitime trebuie să le ia în considerare”.

Per a contrario, faţă de considerentele mai sus expuse se reţine că furnizorul de servicii, în speţă pârâta, nu a acţionat corect şi echitabil, în condiţiile în care nu a explicat reclamantei pentru ce se datorează comisionul de administrare şi a încercat mascarea unei alte dobânzi prin intermediul acestui comision.De asemenea, terminologia folosită - comision de gestionare/administrare- nu este descrisă în contract, astfel încât reclamanta să fie în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la motivele pentru care este perceput acest comision. Condiţiile perceperii comisionului de administrare trebuie să fie suficient de clar determinate ori în speţă, nu au fost indicate elemente precise şi individualizate cu privire la comisionul de administrare. Prin urmare, faţă de caracterul neclar al clauzei, nici aceasta nu este exceptată de la aplicarea art. 4, contrat susţinerilor pârâtei. Astfel se constată că deşi comisionul de administrare este inclus în preţul contractului, aceasta nu este exclusă de la aprecierea caracterului abuziv întrucât pentru a beneficia de disp. art. 4 al. 6 din Legea 193/2000, este necesar ca aceasta să fie clară. Or, astfel cum mai sus s-a arătat, o astfel de clauză nu este clară, inteligibilă, fără echivoc, întrucât consumatorul nu are posibilitatea de la început de a-şi prefigura condiţiile de modificare a dobânzii. Din contră, o astfel de clauză permite pârâtei să modifice după bunul plac dobânda, invocând existenţa unor schimbări la nivelul pieţei financiare sau bancare, pe care de altfel nici până în prezent nu le-au indicat, ce exced controlului unui consumator neprofesionist. Acest  aspect, apreciază instanţa că este contrar exigenţei principiului bunei credinţe.

Imperativul protecţiei consumatorilor impune eliminarea unor clauze care atrag costuri considerabile şi disproporţionate cu serviciile prestate, cu atât mai mult cu cât acestea au fost deja cuantificate în calculul dobânzii variabile. Totodată, se reţine că specificul activităţii unui profesionist  îl reprezintă organizarea pe riscul său. Or, comisionul de administrare exprimat procentual lunar introdus printr-o clauză a cărei negociere nu este posibilă transferă practic asupra consumatorului în integralitate costurile de activitate a băncii legată de activitatea de creditare.

Raţiunea de a exista a unui profesionist este de a organiza o activitate periodică în urma căreia să obţină profit dobândit în urma preţurilor practicate, astfel încât în prezenta cauză comisioanele nu trebuie să înglobeze o parte a preţului creditului întrucât acestea nu sunt negociabile şi implicit nici negociate.

În concluzie, instanţa va constata caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 8.2 din contract, va dispune înlăturarea sa din Contractul de credit mai sus menţionat, şi va obliga pârâta la restituirea sumelor încasate în perioada 23.09.2008 şi până în prezent, precum şi sumele ce urmează a fi achitate cu titlu de comision de administrare/ gestionare, până la rămânerea definitivă a hotărârii. Instanţa va obliga pârâta să plătească reclamantei dobândă legală penalizatoare asupra obligaţiei de restituire a sumei încasate cu titlu de comision de gestionare/administrare de la data încasării şi până la stingerea obligaţiei principale.

Analizând dispoziţiile contractuale prevăzute de art. 9 referitor la dobânzile penalizatoare şi văzând prevederile art. 1 al. 3 din Legea 193/2000, conform căruia ”Se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii” precum şi ale art. 4 al. 1 din Legea 193/2000, potrivit căruia ”O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împerună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor” instanţa apreciază că acest articol nu reprezintă o clauză abuzivă, ci manifestarea dreptului părţilor de a  stabili o clauză penală pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor. De altfel aceste penalităţi sunt excluse de la aplicarea O.G. 9/2000. Mai mult, reclamanta nu a dovedit în ce constă dezechilibrul semnificativ presupus a fi generat de această clauză iar modalitatea de calcul a penalităţilor a fost modificată de societatea bancară, prin actul adiţional nr. 1/2010.

Faţă de aceste aspecte se reţine că această clauză nu întruneşte condiţiile prev. de art. 4 din legea 193/2000.

Referitor la comisionul de rambursare anticipată prevăzut de art. 8.3 din contractul de credit, se reţine că acesta a fost redus prin actul adiţional nr. 1/2010 la 1% pentru credit cu dobânda fixă, iar acesta nu a fost perceput anterior reducerii sale, motiv pentru care instanţa apreciază că acest comision respectă dispoziţiile art. 67 din OUG 50/2010, la fel, cu privire la comisionul de emitere a adresei de refinanţare instanţa constată că acest comision a fost eliminat prin actul adiţional, nefiind dovedit un dezechilibru semnificativ în cauză, motiv pentru care instanţa va respinge aceste capete de cerere, ca neîntemeiate.

În ceea ce priveşte apărările reclamantei referitoare la dobânda variabilă, instanţa nu le va analiza deoarece nu au nicio legătură cu situaţia de faţă, în care dobânda a fost fixă, în cuantum de 15,50 % pe an şi nu s-a modificat niciodată, în condiţiile generale fiind descrise ambele tipuri de credite, cu dobânda fixă sau variabilă, însă, faţă de condiţiile particulare, contractul de credit analizat este unul cu dobândă fixă, motiv pentru care va fi respins şi acest capăt de cerere.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

 HOTĂRĂŞTE

Respinge excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, ca neîntemeiată.

Respinge excepţia lipsei de interes, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată.

Respinge excepţia inadmisibilităţii cererii, ca neîntemeiată.

Admite în parte cererea de chemare în judecată privind pe reclamanta P. (B.) M. cu  domiciliul ales în …. şi pe pârâta B.G.S.G. S.A., cu sediul în ….

Constată caracterul abuziv al următoarelor clauze, prevăzute în contractul de credit  nr. 4285045/23.09.2008: - art. 8.1 în ceea ce priveşte comisionul de acordare şi art. 8.2 în ceea ce priveşte comisionul de gestionare/administrare. 

Dispune înlăturarea clauzelor constatate ca fiind abuzive din contractul de credit nr. 4285045/23.09.2008.

Obligă pârâta să restituie reclamantei suma achitată cu titlu de comision de acordare în cuantum de 800 lei şi a sumelor încasate în perioada 23.09.2008 şi până în prezent, precum şi sumele ce urmează a fi achitate cu titlu de comision de administrare/ gestionare, până la rămânerea definitivă a hotărârii.

Obligă pârâta să plătească reclamantei dobândă legală penalizatoare asupra obligaţiei de restituire a sumelor încasate cu titlu de comision de acordare şi cu titlu de comision de administrare/gestionare de la data încasării lor şi până la stingerea obligaţiei principale.

Respinge în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare, cererea de apel urmând a se depune la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin grefă, azi, 25.11.2015.

PREŞEDINTE,GREFIER,

Domenii speta

Spete similare