Clauză abuzivă. Comision risc. - art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000; - art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/cee; - art. 2 lit. e din Legea nr. 363/2007.

Constată că, prin sentinţa civilă nr. 361/20.12.2013, Tribunalul Braşov a dispus următoarele:

A respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru capetele de cerere referitoare la restituirea prestaţiilor invocată de pârâtă.

A admis astfel cum a fost precizată  acţiunea formulată de reclamanţii B.G.L. şi B.N.L. în  contradictoriu cu pârâta S.C. V.R. S.A., cu sediul în  B. şi , în consecinţă:

A constatat nulitatea absolută a clauzelor inserate în Contractul de credit bancar nr. 0136250/23.11.2007 la art. 5 lit. a din Condiţiile Speciale şi la art. 3.5 din Condiţiile Generale, ambele cu privire la Comisionul de risc şi obligă pârâta la eliminarea acestor clauze din contract.

A obligat pârâta să restituie reclamanţilor suma de 4.312,46 CHF reprezentând comision de risc achitat în baza clauzelor descrise mai sus, până la data de 01.11.2010.

A dispus compensarea sumei de 4.312,46 CHF cu debitul pe care reclamanţii îl au de achitat la pârâtă, în baza Contractul de credit bancar nr. 0136250/23.11.2007, până la concurenţa acestei sume.

A obligat pârâta să plătească reclamanţilor suma de 240 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut următoarele:

Prin cererea formulată la data de 01.11.2010 şi înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi sub nr. 33053/245/2010, reclamanţii B.G.L. şi B.N.L. au solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. V.R. S.A. să se constate nulitatea absolută a clauzelor contractuale incluse în convenţia de credit nr. 0136250/23.11.2007, respectiv art. 3 lit. d din Condiţiile Speciale, art. 8.1 lit. a liniuţa a doua si a treia din Condiţiile Generale ale Convenţiei, art. 8 lit. c şi d din Condiţii Generale ale Convenţiei, art. 10.1 din Condiţii Generale ale Convenţiei, art. 10.2 din Condiţii Generale ale Convenţiei, art. 5 lit. a din Condiţii Speciale ale Convenţiei, art. 3 pct. 5 din Condiţiile Generale ale Convenţiei; să fie obligată pârâta la eliminarea acestor clauzelor din contract;  să se constate că până la data formulării acţiunii a achitat suma de 4312,46 CHF reprezentând comision de risc în baza unei clauze lovite de nulitate absolută şi ca atare să se constate că această plată este nedatorată; să se constate compensaţia sumei 4312,46 CHF şi restul debitului, până la concurenta acestei sume.

Între reclamanţii B.G.L. şi B.N.L. şi pârâta S.C. V.R. S.A. s-a încheiat Contractul de credit bancar nr.0136250/23.11.2007 pentru suma de 63.000 CHF, pentru o durată de 300 luni (filele 13-23 dosar Judecătoria Iaşi).

Reclamanţii au solicitat, la data de 01.11.2010, să se constate nulitatea art. 3 lit. d (cu privire la Data ajustării dobânzii) şi art. 5 lit. a (cu privire la Comisionul de risc) din Condiţiile Speciale, art. 3 pct. 5 (cu privire la Comisionul de risc), art. 8.1 lit. a liniuţa a doua şi a treia, art. 8 lit. c şi d (cu privire la Scadenţa anticipată), art. 10.1, art. 10.2 (cu privire la Costurile suplimentare) din Condiţii Generale ale Convenţiei, cu restituirea sumei achitate cu titlu de comision de risc.

După deschiderea prezentului litigiu, între părţi s-a încheiat Actul adiţional nr.3/15.04.2011, prin care s-au modificat:

- dispoziţiile din Condiţiile Speciale astfel: art. 3 privind Dobânda, art. 5 privind Comisioanele, la litera b fiind reglementat Comisionul de risc;

- dispoziţiile din Condiţiile Generale astfel: Secţiunea 10 a fost în totalitate înlocuită, art. 8.1 lit. c) şi respectiv art.8.1 lit. d) au fost eliminate.

Instanţa reţine că prin acest act clauzele iniţiale de la punctul 3 lit. d din Condiţiile Speciale privind „Data ajustării dobânzii” şi art. 8 privind „Scadenţa anticipată” şi art. 10 privind „Costuri suplimentare”, ultimele două din Condiţiile Generale, au fost complet modificate. Nici reclamanţii, prin precizările de acţiune  nu au mai susţinut contestaţia cu privire la aceste clauze.

Referitor la comisionul de risc ce face obiectul clauzei prevăzute de art. 5 lit. a din Condiţii speciale ale convenţiei de credit cu referire la art. 3 pct. 5 din Condiţiile generale, instanţa va analiza aceste clauze în forma lor de la data introducerii acţiunii, anterior încheierii Actului adiţional nr. 3/15.04.2011, pentru că aceasta este forma contestată de reclamanţi.

Raportat la obiectul convenţiei de credit şi partea contractantă, instanţa apreciază că reclamanţii se încadrează în prevederile Legii nr. 193/2000 care la art. 2 alin. 1 stabileşte că prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.

Prin Legea nr. 193/2000, prin care se transpune în legislaţia naţională prevederile  Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, s-a stabilit în mod expres competenţa instanţei de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor contractuale, de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula, în măsura în care se reţine că acesta cuprinde clauze abuzive.

Art. 1 alin. 3 din Legea nr. 193/2000 interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, iar dispoziţiile art. 4 alin. 1 din aceeaşi lege prevăd că „o clauza contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile parţilor”.

Instanţa a mai reţinut că scopul perceperii acestui comision este neclar, terminologia folosită nefiind descrisă în cuprinsul condiţiilor generale ale contractului încheiat în cauză, în aşa fel încât reclamanţii împrumutaţi să fie în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de comision de risc.

Acest comision nu prezintă nici o justificare rezonabilă pentru a fi perceput, în condiţiile în care pârâta, pentru creditul acordat percepe dobândă, iar prin cuantumul său creează un dezechilibru între prestaţiile părţilor.

Nu se poate reţine nici apărarea pârâtei în sensul că acest comision este unul determinat de existenţa riscului de credit, respectiv riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către client a obligaţiilor contractuale constând în rambursarea creditului şi a costurilor aferente acestuia.

În ceea ce priveşte sancţiunea pe care instanţa o va aplica clauzelor cu privire la comisionul de risc, considerate abuzive, se reţine practica recentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care într-o decizie de speţă (Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 686/21.02.2013) a stabilit că deşi Legea nr. 193/2000 nu prevede, ca sancţiune, anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, regimul juridic al acestei sancţiuni este practic identic cu al nulităţii absolute, acest lucru decurgând din practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. S-a arătat că Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislaţia românească a Directivei nr. 93/13/CEE, or, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie, dispoziţiile acestei directive sunt de ordine publică (cauza Mostaza Claro).

Ca o consecinţă a constatării nulităţii absolute a clauzelor Contractul de credit bancar contestat de la art. 5 lit. a din Condiţiile Speciale şi la art. 3.5 din Condiţiile Generale, ambele cu privire la Comisionul de risc, instanţa apreciază fondată cererea de restituire a sumei 4.312,46 CHF reprezentând comision de risc achitat în baza clauzelor descrise mai sus, până la data de 01.11.2010, astfel cum s-a solicitat de reclamanţi.

Instanţa nu poate primi apărările pârâtei cu privire la inadmisibilitatea acţiunii pentru capetele de cerere referitoare la restituirea prestaţiilor, pe considerent că aceste pretenţii sunt o consecinţă a constatării nulităţii absolute a contractului şi repunerii părţilor în situaţia anterioară stipulării clauzelor abuzive prin restituirea/compensarea sumei de 4.312,46 CHF reprezentând comision de risc.

În temeiul art. 1143 Cod civil se va dispune compensarea sumei de 4.312,46 CHF cu debitul pe care reclamanţii îl au de achitat la pârâtă, în baza Contractul de credit bancar nr. 0136250/23.11.2007, până la concurenţa acestei sume.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta creditoare S.C. V.R. S.A., în termen, motivat, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Pentru aprecierea caracterului abuziv al unor clauze şi pentru sancţionarea comercianţilor pentru stipularea de astfel de clauze în contractele încheiate cu consumatorii, instanţa de judecată trebuie să constate îndeplinirea cumulativă a condiţiilor menţionate în art. 1 şi  4 din Legea nr. 193/2000.

Constatarea de către instanţa de judecată a caracterului abuziv al unei clauze fără analizarea îndeplinirii uneia dintre condiţii sau în lipsa îndeplinirii uneia dintre condiţii reprezintă o aplicare greşită a legii şi trebuie să atragă desfiinţarea hotărârii judecătoreşti nelegale.

Prin sentinţa civilă nr. 82C/12.03.2013, prima instanţă a analizat în mod incomplet şi superficial îndeplinirea cumulativă a acestor condiţii, limitându-se la a analiza doar aspecte izolate, care nu pot constitui prin ele însele condiţii suficiente pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă. Prin soluţia pronunţată, prima instanţă dovedeşte superficialitate în aplicarea legii, aplicând mecanic criterii incomplete de analiză.

Prima instanţă apreciază despre clauza privind comisionul de risc ca fiind susceptibilă de a fi analizată din punct de vedere al caracterului abuziv.

Prima instanţă justifică acest demers prin prisma considerentului că Directiva 93/13/CEE şi Legea nr. 193/2000, nu înlătură de la control caracterului abuziv orice clauză privind preţul, ci fac trimitere la adecvarea dintre preţ şi valoarea prestaţiei respective, serviciile sau ori produsele oferite în schimb. Pe de altă parte, procedând în acest fel, prima instanţă adaugă noi condiţii la Legea nr. 193/2000.

Transparenţa raţiunii costurilor nu este impusă de lege. Ea nu trebuie confundată cu transparenţa costurilor, ce se implementează prin obligaţia de a menţiona DAE şi de a emite planuri de rambursare ce conţin sumele exacte pe care ar trebui să le achite comisionul de risc este un element al preţului creditului acordat de către Bancă. Acesta se regăseşte identificat în mod expres în graficul de rambursare, alături de celelalte elemente ale preţului creditului. Riscul bancar este un element de care Banca este obligată să ţină cont şi să încerce să îl acopere. Costul ce cuprinde administrarea riscului bancar, se regăseşte în preţ în comisionul de risc, comision ce devine parte importantă a preţului contractului.

Esenţial este faptul că reclamanţii au semnat contractul de credit şi au stabilit, împreună cu reprezentantul Băncii Condiţiile Speciale, iar în cuprinsul acestor Condiţii Speciale au negociat cuantumul comisionului de risc. Prin urmare, nu poate fi susţinută ideea conform căreia o clauză reglementată în cuprinsul Condiţiilor Speciale nu ar fi fost negociată. Banca a înaintat o ofertă pe care Reclamanţii au acceptat-o.

Clauza privind comisionul de risc nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Raţiunea economică a comisionului de risc nu este una care reflectă un dezechilibru între obligaţiile părţilor, ci, mai degrabă, o modalitate de asigurare a echilibrului contractual la evoluţia stării financiare a Reclamanţilor.

Intimaţii reclamanţi nu au formulat întâmpinare.

Apelul este legal timbrat, cu taxa de timbru în valoare de 457 lei, raportat la valoarea pretenţiilor exprimate la fila 26 din dosarul Tribunalului Iaşi.

Analizând motivele de apel formulate, instanţa constată că nu sunt fondate, urmând a fi păstrată sentinţa atacată.

Trimiterea pe care o face apelanta la soluţiile de practică ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu este decât orientativă pentru instanţă în lipsa unui sistem legal de unificare a practicii sub acest aspect. Pe de altă parte, raportat la soluţiile recente pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în speţe similare în care a fost abordată aceeaşi chestiune de drept referitoare la caracterul abuziv al clauzelor contractuale prin care s-a stabilit de către creditori comision de risc, se poate desprinde orientarea practicii instanţei supreme de control judiciar în sensul respingerii recursurilor promovate de băncile creditoare atunci când se analizează legalitatea deciziilor atacate prin care s-a dezlegat caracterul abuziv al implementării comisionului de risc (ex. decizia nr. 578/14.02.2013, decizia nr. 686/21.02.2013, nr. 1495/11.04.2014, nr.1393/02.04.2013).

Nu se poate reţine că, în speţă, după susţinerea apelantei acest comision de risc, ca şi componentă a preţului creditului este exceptat de la controlul caracterului abuziv în baza art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000.

Un stat membru al Uniunii Europene (UE) poate limita comisioanele bancare percepute de creditor – a apreciat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE), la data de 12 iulie 2012. Hotărârea a fost emisă ca urmare a unei solicitări primite de la Judecătoria Călăraşi pe rolul căreia se afla un litigiu între V.R. şi A.N.P.C. – Comisariatul Judeţean C.

Conform reglementărilor UE, „un stat membru poate să impună instituţiilor de credit obligaţii în ceea ce priveşte tipurile de comisioane pe care le pot percepe în cadrul unor contracte de credit de consum”, consideră CJUE.  Prin urmare, O.U.G.  nr. 50/2010, care limitează numărul şi tipurile comisioanelor pe care băncile le pot percepe în contractele cu consumatorii nu încalcă legislaţia UE. Hotărârea pronunţată la 12 iulie 2012 de CJUE este obligatorie pentru Judecătoria Călăraşi în soluţionarea litigiului dintre V. şi A.N.P.C. şi, în egală măsură, pentru celelalte instanţe naţionale sesizate cu o problemă similară.

România a transpus în legislaţia sa internă Directiva 2008/48/CE privind contractele de credit pentru consumatori prin adoptarea unei ordonanţe de urgenţă, O.U.G. nr. 50/2010, care a intrat în vigoare la 22 iunie 2010.  Potrivit ordonanţei, pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensaţie în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, penalităţi, precum şi un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor. Banca V.R. a menţinut „comisionul de risc” în contractele de credit garantate cu ipotecă şi după intrarea în vigoare a O.U.G nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori. Contractele încheiate de V.R. cu clienţii săi prevedeau că împrumutatul datora băncii „un comision de risc ” egal cu 0,2 % din soldul creditului, care se plăteşte lunar, pe toată perioada creditului. Instanţa din Călăraşi a solicitat CJUE să precizeze domeniul de aplicare al Directivei 2008/48/CE.

Prin hotărârea sa din 12 iulie 2012, în cauza C-6012/10, CJUE a stabilit că:

1. un stat membru poate prevedea aplicarea actului normativ naţional care transpune Directiva 2008/48/CE unor contracte de credit (precum cel garantat cu ipotecă) care nu intră în sfera de aplicare a directivei.

Prin urmare, reglementarea contractelor de credit ipotecar prin O.U.G.  nr. 50/2010 nu aduce atingere dreptului UE.

2. un stat membru poate aplica actul  normativ naţional care transpune directiva şi contractelor de credit ipotecare precum cele din speţă, care sunt  în curs de derulare la data intrării sale în vigoare.

3. nici Directiva 2008/48/CE, nici prevederile Tratatului privind Funcţionarea Uniunii Europene referitoare la libertatea de circulaţie a serviciilor şi libertatea de circulaţie a capitalurilor „nu se opun ca un stat membru să impună instituţiilor de credit obligaţii, care nu sunt prevăzute de directiva menţionată, în ceea ce priveşte tipurile de comisioane pe care le pot percepe în cadrul unor contracte de credit de consum”.

Aşadar, O.U.G. nr. 50/2010 limitează, cu respectarea dreptului UE, numărul şi tipurile comisioanelor pe care băncile le pot percepe în contractele cu consumatorii.

Raporturile contractuale dintre reclamanţi şi pârâtă intră sub incidenţa Legii nr. 193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant (pârâta) şi consumatori (reclamanţii), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din amintita lege (ex. contractul de credit 0136250/23.11.2007). În consecinţă, instanţa de fond în mod corect a analizat temeinicia pretenţiilor reclamanţilor doar prin raportare la acest act normativ, invocat de reclamant ca unic temei de drept al acţiunii, dispunând restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc până la data cererii de chemare în judecată, având în vedere şi efectele actului adiţional nr. 3/15.04.2011 la contractul de credit, prin care s-a stabilit între bancă şi debitori un comision  de risc micşorat, respectiv  de 0,04%, comision însuşit de debitori – fila 202 vol. I dosar Tribunal Braşov.

Clauza de la art. 5 lit. a din Condiţiile speciale ale Convenţiei de credit are ca obiect stabilirea unui comision, aşadar a unui element component al costului creditului, ceea ce, aparent, ar plasa această clauză sub incidenţa art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 şi, deci, această clauză nu ar putea fi supusă controlului privind caracterul abuziv. Trebuie însă observat faptul că nici art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, nici art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 nu exclud automat şi nediferenţiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preţ, ci fac referire la adecvarea dintre preţ şi serviciile sau produsele oferite în schimb (fiind necesar să existe o contraprestaţie corespunzătoare preţului perceput), precum şi la necesitatea ca, pentru a nu putea face obiectul controlului, clauza referitoare la preţ să fie exprimată în mod clar şi inteligibil. Or, în prezenta cauză, clauza referitoare la comisionul de risc este doar o parte a costului contractului; partea cea mai importantă a costului contractului este dată de dobânda la credit, la care se adaugă o serie de comisioane, printre care şi cel de risc.

Instanţa nu contestă faptul că acordarea de credite reprezintă o operaţiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, dar învederează că aceste riscuri trebuie analizate raportat la situaţia fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avuţi în vedere factori precum solvabilitatea probabilă viitoare a clientului, garanţiile acordate pentru aprobarea împrumutului etc..

Nu mai puţin, nu este stipulată în contract posibilitatea restituirii către împrumutaţi a valorii, cel puţin parţiale, a comisionului de risc la finele perioadei de derulare a convenţiei, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au materializat.

De altfel, în preambulul Directivei 93/13/CEE se menţionează că, deşi aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra raportului calitate/preţ al bunurilor sau serviciilor furnizate, totuşi acest raport poate fi luat în considerare la aprecierea corectitudinii altor clauze. Această declaraţie va fi interpretată de instanţă, raportat la situaţia din prezenta cauză, în sensul că, întrucât, cel puţin aparent, pentru acelaşi serviciu sunt percepute două costuri, poate fi analizat caracterul eventual abuziv al unuia dintre ele, prin prisma perceperii, deja, a celuilalt cost.

Criticile privind cuprinderea acestor clauze în contracte preformulate şi lipsa unui dezechilibru semnificativ între drepturile si obligaţiile părţilor care nu ar atrage nulitatea absoluta a acestor clauze abuzive nu sunt fondate

Acest comision, calculat şi perceput lunar, disimulează, de fapt, un procent consistent de dobândă, mărind artificial costul efectiv al creditului şi, în plus, creând băncii un avantaj concurenţial contrar uzanţelor cinstite faţă de celelalte bănci. El nu reprezintă altceva decât o dobândă mascată care disimulează un spor de dobândă sub denumirea de comision. Această disimulare a dobânzii echivalează cu un dol. Dezechilibrul contractual indus de aceste clauze şi lipsa bunei-credinţe a băncii trebuie analizate în funcţie de justeţea acestui comision faţă de costurile suportate de bancă în legătură cu activitatea sa de acordare a creditului. O astfel de justificare nu există.

În plus, trebuie subliniat faptul ca acest comision este prohibit în mod expres de art. 15 din Legea nr. 190/1999 care indică în mod limitativ care sunt costurile pe care trebuie să le suporte consumatorul dintr-un contract de credit imobiliar/ipotecar:„În sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentaţiei de credit şi constituirii ipotecii şi garanţiilor aferente”.

Art. 9 din aceeaşi Lege enumeră clauzele pe care le poate cuprinde un contract de credit imobiliar. Prin urmare, orice alt cost pus în sarcina clienţilor, inclusiv comisionul de acordare/comisionul de gestiune, este interzis în mod expres de legislaţia în vigoare.

Potrivit art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, de administrare credit, de administrare cont, pentru rambursare anticipată, costuri aferente asigurărilor, penalităţi, comision unic pentru serviciile prestate la cererea consumatorilor. Acest text legal nu lăsă loc de interpretări.

Comisioanele menţionate mai sus nu se încadrează în textul de lege, astfel că se impune înlăturarea clauzelor care le prevăd.

Clauzele menţionate reglementează diverse tipuri de comisioane percepute de bancă, o parte din acestea fiind stabilite în condiţiile speciale, altă parte în condiţiile generale ale convenţiei. Prezentarea costurilor băncii în acest mod este cel puţin confuză pentru consumatori, care, atunci când doresc obţinerea unui credit îşi direcţionează atenţia asupra dobânzii, cost care ar trebui să fie cel principal şi care diferenţiază ofertele de creditare din piaţa bancară.

 În practică s-a conturat opinia potrivit căreia menţionarea unui număr excesiv de comisioane încalcă dreptul consumatorilor la o informare precisă şi corectă, drept reglementat de art. 45 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumului (coroborat şi cu calculul greşit al DAE, care nu includea toate costurile creditului), fiind, totodată, şi o practică comercială incorectă, care are drept scop şi ca efect deformarea substanţială a comportamentului economic al consumatorilor. Potrivit definiţiei reglementate la art. 2 lit. e) din Legea  nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii, deformarea substanţiala a comportamentului economic al consumatorilor reprezintă folosirea unei practici comerciale ce afectează considerabil capacitatea consumatorilor de a lua o decizie în cunoştinţă de cauză, decizie pe care altfel nu ar fi luat-o. Prin împiedicarea consumatorului să aprecieze costurile creditului,  clauzele sus-menţionate se încadrează în articolele de lege precizate, în consecinţă, trebuie sancţionate ca atare cu nulitatea.

Banca nu a probat că a negociat efectiv şi direct cu consumatorul clauzele a căror nulitate s-a solicitat, deşi această probă îi incumba, conform art. 4 alin. 3 din lege, prezumţia relativă instituită de lege nu a fost răsturnată, cu atât mai mult cu cât contractul de credit ce face obiectul prezentului dosar este primul încheiat de reclamanţi cu creditoarea apelantă, ulterior acestuia părţile încheind un alt contract de credit, respectiv în 10.06.2008 pentru o altă sumă de bani. Prin urmare, fiind prima convenţie de credit încheiată cu această bancă nu se poate accepta susţinerea apelantei ca reclamanţii cunoşteau politica de creditare a băncii  în mod particular.

În aceste condiţii, în mod corect s-a reţinut că, contractul de credit este unul preformulat de bancă, standardizat, în care consumatorul nu are posibilitatea să intervină, putând doar să adere sau nu la el, consumatorul fiind privat de o informare corectă şi completă asupra tuturor condiţiilor de creditare.  Funcţia şi destinaţia comisionului de risc nu au fost evidenţiate în contract, orice consumator fiind într-o poziţie dezavantajată faţă de bancă şi într-o imposibilitate reală de a negocia acest comision. 

Atâta timp cât riscul contractului este acoperit prin constituirea unei garanţii reale ce poate fi suplimentată în anumite condiţii stabilite prin contract, cât şi prin încheierea unei poliţe de asigurare cesionată în favoarea băncii, este evident că prin introducerea comisionului de risc, fără reglementarea unei obligaţii corelative, se creează un dezechilibru între contraprestaţiile părţilor, contrar bunei-credinţe, situaţie ce contravine caracterului sinalagmatic al convenţiei de credit.

„Prin urmare, este abuzivă clauza prin care se reglementează dreptul băncii de a percepe comisionul de risc, atâta timp cât funcţia şi destinaţia comisionului de risc nu au fost evidenţiate în contract, orice consumator fiind într-o poziţie dezavantajată faţă de bancă şi într-o imposibilitate reală de a negocia acest comision”- decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei nr. 1393/2013, soluţie de speţă  ce se pliază perfect pe datele prezentei cauze şi stării de fapt invocate până la momentul intervenirii actului adiţional la convenţia de credit prin care banca face dovada „negocierii” efective a clauzelor contestate - ajustarea dobânzii, scadenţă anticipată, comision de risc.

În consecinţă, instanţa va respinge apelul formulat, păstrând sentinţa atacată, în baza art. 295 Cod procedură  civilă.

Domenii speta

Spete similare