Expropriere. Inadmisibilitatea obligării pe calea ordonanţei preşedinţiale la eliberarea despăgubirii stabilite prin decizia de expropriere, până la soluţionarea litigiului având ca obiect contestarea cuantumului despăgubirilor.

Art. 19 alin. 11 Legea nr. 255/2010 permite eliberarea despăgubirii consemnate pe numele titularului care nu a fost de acord cu despăgubirea stabilită doar „în baza cererii formulate în acest sens, însoţită de acte autentice sau de hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă de stabilire a cuantumului despăgubirii ori, după caz, de declaraţia autentică de acceptare a cuantumului despăgubirii prevăzute în hotărârea de stabilire a despăgubirii.”

Consemnarea sumei reprezentând despăgubirea pentru expropriere pe numele expropriatului, conform art. 7 din Legea nr. 255/2010  nu asigură plata prealabilă a despăgubirii în cazul în care cuantumul acesteia este contestat în justiţie ci doar garanţia că la sfârşitul procesului fostul proprietar va putea să beneficieze de această despăgubire.

Prin cererea de ordonanţă preşedinţială înregistrată la Tribunalul Braşov reclamantul T.R.T. a chemat în judecată pe pârâtul STATUL ROMÂN prin C.N.A.D.N. S.A., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 308.034 lei, reprezentând despăgubirea stabilită prin decizie de expropriere, în ceea ce priveşte suprafaţa de 1062 mp teren, preluat din proprietatea sa de către pârât, fără plate unei juste despăgubiri, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul Braşov, prin sentinţa civilă nr. 31/S/17.02.2014 a respins cererea pentru următoarele motive:

Prin Decizia de expropriere nr. 1035/22.07.2013 (fila 21 din dosar) s-a dispus exproprierea imobilelor necesare pentru cauza de utilitate publică Coridorul de expropriere suplimentar al lucrării „Varianta de ocolire a Municipiului B. Tronson I – DN1 – DN11 şi Tronson III – DN13 – DN1”, anexa la această decizie cuprinzând identificarea imobilelor, numele proprietarilor expropriaţi, suprafeţele expropriate şi sumele de bani cuvenite pentru acestea, reclamantul fiind menţionat la poziţia 169.

Potrivit ordinului de plată depus în copie certificată la fila 26 din dosar, C.N.A.D.N.R. a consemnat la C.E.C. Bank suma totală de 6.598.505 lei, reprezentând despăgubiri conform Legii nr. 255/2010, H.G. nr. 207/2013.

Prin încheierea nr. 97535 din data de 25.11.2013, emisă de B.C.P.I. B. în dosarul nr. 97535/2013 (fila 7 din dosar) s-a dispus înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului înscris în CF 1xxx B., nr. top. 124137, proprietatea reclamantului, în favoarea pârâtului Statul Român, cu titlul de drept expropriere.

Instanţa reţine că, prin scrisoarea înregistrată la pârât sub nr. 14244/5.12.2013, reclamantul a solicitat comunicarea unui exemplar al hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor, precum şi consemnarea pe numele său a sumei de 308.034 lei, potrivit prevederilor art. 7 din Legea nr. 255/2010.

Prin adresa nr. 82/1707/10.12.2013 (fila 6 din dosar) s-a adus la cunoştinţă reclamantului că, în ceea ce priveşte imobilul care a constituit proprietatea sa, nu a fost întocmiră documentaţie  cadastrală de dezmembrare, fără de care nu se poate întruni comisia de verificare a dreptului de proprietate sau a altui drept real care va emite hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor.

De asemenea, i s-a adus la cunoştinţă reclamantului că suma menţionată mai sus este consemnată la CEC Bank şi va fi eliberată numai după emiterea hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor.

În drept, instanţa a reţinut că, potrivit prevederilor art. 996 alin. 1 Cod procedură civilă, instanţa de judecată, stabilind că în favoarea reclamantului există aparenţa de drept, va putea să ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.

Alin. 2 al textului de lege prevede că ordonanţa este provizorie şi executorie, precum şi că, dacă hotărârea nu cuprinde nici o menţiune privind durata sa şi nu s-au modificat împrejurările de fapt avute în vedere, măsurile dispuse vor produce efecte până la soluţionarea litigiului asupra fondului.

Condiţiile prevăzute la alin. 1, citat mai sus, trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ, şi rezidă în urgenţă şi vremelnicia măsurii, precum şi în neprejudecarea fondului.

Având în vedere că materia exproprierii este guvernată de dispoziţii legale cu caracter special, instanţa apreciază că se impune analizarea condiţiilor de admisibilitate a cererii de ordonanţă preşedinţială şi în raport cu prevederile legii speciale, respectiv cele ale Legii nr. 255/2010, în temeiul căreia s-a dispus exproprierea.

În ceea ce priveşte urgenţa măsurii, s-a reţinut că reclamantul nu a motivat îndeplinirea acestei condiţii, nearătând în concret în ce constă caracterul urgent al măsurii ce se cere a fi luată, raportat la situaţia sa concretă, respectiv nu a arătat care sunt motivele care determină necesitatea luării acestei măsuri pe calea ordonanţei preşedinţiale.

Invocarea unei urgenţe generice nu poate fi primită, deoarece, în principiu, toate persoanele aflate în aceeaşi situaţie ar putea invoca urgenţa eliberării sumelor consemnate cu titlul de despăgubire, în condiţiile în care legea specială prevede o procedură strict determinată, care presupune parcurgerea etapelor la care se referă art. 4 din Legea nr. 255/2010, respectiv:

a) aprobarea indicatorilor tehnico-economici ai lucrărilor de interes naţional, judeţean sau local;

b) consemnarea (iar nu eliberarea, nota instanţei) sumei individuale aferente reprezentând plata despăgubirii pentru imobilele care fac parte din coridorul de expropriere şi afişarea listei proprietarilor imobilelor;

c) transferul dreptului de proprietate;

d) finalizarea formalităţilor aferente procedurii de expropriere.

În speţă, nu este îndeplinită nici condiţia caracterului vremelnic al măsurii, având în vedere că obligarea pârâtului la plata sumei de bani pretinse este, prin sine însăşi, o măsură definitivă, cu consecinţa directă a prejudecării fondului litigiului promovat pe calea dreptului comun.

Instanţa a reţinut că, aşa cum arată reclamantul, cuantumul despăgubirii ce va fi stabilit pe calea dreptului comun nu poate fi inferior celui stabilit prin decizia de expropriere, însă dispoziţia de obligare a unei persoane la plata unei sume de bani este, prin natura sa, o măsură definitivă.

Reclamantul nu justifică de asemenea „păstrarea unui drept ce s-ar păgubi prin întârziere”, respectiv „prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara”, având în vedere că prejudiciul ce s-ar crea reclamantului prin faptul întârzierii plăţii despăgubirii este susceptibil de a fi reparat în litigiul pornit pe calea dreptului comun, prin cererea dedusă judecăţii solicitându-se, potrivit petitelor 1 şi 2 din acţiune (fila 47 din dosar), obligarea pârâtului la suportarea contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului de la data deposedării şi pe viitor, până la plata despăgubirii, precum şi la plata dobânzilor legale la suma datorată, de la data de 28.06.2013 şi până la data plăţii despăgubirilor.

În raport cu cele ce preced, instanţa constată că în speţă nu se poate reţine iminenţa unei pagube create prin întârziere, ce nu s-ar putea repara, prejudiciul suferit de o persoană prin neplata la termen a unei sume de bani fiind întotdeauna susceptibil de reparare.

În ceea ce priveşte aparenţa de drept invocată de reclamant, instanţa constată că, în mod principal, în favoarea reclamantului există nu numai aparenţa, ci chiar certitudinea existenţei dreptului de a fi despăgubit pentru prejudiciul suferit ca urmare a măsurii exproprierii, care decurge în mod direct din prevederile art. 44 alin. 3 din Constituţia României, potrivit cu care nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire, Legea nr. 255/2010 prezentând o neconcordanţă cu legea fundamentală sub aspectul caracterului prealabil al despăgubirii (chestiune care, dat fiind caracterul procedurii de faţă, care interzice tranşarea fondului dreptului, nu ar putea fi invocată).

În concret, analizarea aparenţei dreptului urmează a se face în raport cu prevederile legii speciale, lege aflată în vigoare şi de care instanţa este ţinută.

În acest sens, Tribunalul a constatat că, potrivit prevederilor art. 19 alin. 11 din Legea nr. 255/2010, în cazul în care titularul sau unul dintre titularii dreptului real, aflaţi în concurs, nu este de acord cu despăgubirea stabilită, suma reprezentând despăgubirea se consemnează pe numele titularului sau, după caz, al titularilor. Despăgubirea va fi eliberată în baza cererii formulate în acest sens, însoţită de acte autentice sau de hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă de stabilire a cuantumului despăgubirii ori, după caz, de declaraţia autentică de acceptare a cuantumului despăgubirii prevăzute în hotărârea de stabilire a despăgubirii.

Conform art. 21 din acelaşi act normativ, în termen de cel mult 90 de zile de la data emiterii hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor, expropriatorul efectuează, prin transfer bancar sau numerar, plata despăgubirilor către titularii drepturilor de proprietate asupra imobilelor expropriate sau consemnarea acestora, potrivit prevederilor prezentei legi.

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor legale menţionate mai sus rezultă că plata despăgubirilor se face fie în temeiul hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor, necontestată, fie în temeiul hotărârii judecătoreşti definitive (irevocabile, în cazul litigiilor începute sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă), prin care se soluţionează litigiul având ca obiect stabilirea pe cale judiciară a cuantumului despăgubirilor.

Din actele dosarului rezultă că, în speţă, până în prezent, pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de emitere a hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor (solicitare de altfel formulată de reclamant în cadrul litigiului de drept comun), deşi transferul dreptului de proprietate a avut loc, astfel că plata despăgubirilor nu s-ar putea realiza, din culpa pârâtului, nici în ipoteza în care cuantumul acestora nu ar fi contestat.

În raport cu cele ce preced, rezultă că aparenţa de drept în favoarea reclamantului nu este întrunită (în lipsa oricărei culpe din partea acestuia), faţă de prevederile speciale care reglementează procedura exproprierii, cuprinse în Legea nr. 255/2010, nefiind emis actul administrativ care l-ar îndreptăţi la eliberarea despăgubirilor stabilite prin decizia de expropriere.

Faţă de cele reţinute anterior, instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de ordonanţă preşedinţială, prevăzute de art. 996 alin. 1 Cod procedură civilă, reclamantul neavând posibilitatea de a valorifica pretenţia concretă dedusă judecăţii decât pe calea dreptului comun.

Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul, solicitând schimbarea în tot a acesteia, în sensul admiterii cererii.

În motivarea apelului se susţine că decizia de expropriere este ultimul act din cadrul procedurii legale, aceasta consfinţind plata despăgubirii stabilite de expropriator pe numele expropriatului, constituind titlul de proprietate pentru expropriator şi, astfel, îi dă dreptul să preia imobilul şi să efectueze lucrările în scopul cărora imobilul a fost expropriat.

Prin consemnarea sumei exproprierii pe numele expropriatului, conform art. 7 din Legea nr. 255/2010 se asigură plata prealabilă a despăgubirii, astfel cum aceasta a fost determinată de expropriator, chiar dacă aceasta este contestată sub aspectul justeţei sale, problema diferenţei până la despăgubirea justă urmând a fi soluţionată în cadrul procesului având acest obiect.

În plus, reţinând lipsa aparenţei dreptului decurgând din lipsa hotărârii pentru stabilirea cuantumului despăgubirii, imputabilă exclusiv expropriatorului se omite că:

- hotărârea pentru stabilirea cuantumului despăgubirii trebuia dată anterior deciziei de expropriere;

- cuantumul despăgubirii a fost deja stabilit, fiind indicat în decizia de expropriere, hotărârea pentru stabilirea despăgubirii neputând conţine un alt cuantum;

- expropriatorul a preluat în proprietate imobilul, pe care a început edificarea lucrărilor;

- neemiterea formală a hotărârii pentru stabilirea despăgubirii este imputabilă exclusiv expropriatorului;

- nu este vorba despre o aparenţă a dreptului ci de evidenţa imperativă a acestuia.

Apelantul consideră că măsura solicitată priveşte un caz grabnic şi îşi va produce efectele până la soluţionarea acţiunii formulate pe calea dreptului comun şi că dreptul său de a primi suma este păgubit prin întârziere, faptul neplăţii sumei fiind prejudiciabil prin el însuşi.

Intimata pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat.

Contrar celor afirmate de apelant, intimata consideră că decizia de expropriere consfinţeşte doar transferul dreptului de proprietate asupra imobilului expropriat, urmând ca hotărârea de stabilire a despăgubirilor să consfinţească plata acestora.

Se mai susţine că instanţa de fond a apreciat în mod corect neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 996 Cod procedură civilă.

Examinând sentinţa atacată în limitele motivelor de apel, în raport de probele administrate şi de dispoziţiile legale în materie, Curtea reţine următoarele:

Din dispoziţiile art. 996 Cod procedură civilă rezultă că cererea de ordonanţă preşedinţială este admisibilă când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

- aparenţa de drept în favoarea reclamantului;

- caracterul provizoriu al măsurilor;

- existenţa unor cazuri grabnice;

- neprejudecarea fondului.

În privinţa aparenţei de drept, prima instanţă a recunoscut că în favoarea reclamantului există nu numai aparenţa ci chiar certitudinea dreptului de a primi despăgubiri pentru imobilul expropriat. Măsurile provizorii pe care instanţa le dispune în cadrul procedurii ordonanţei preşedinţiale nu pot fi însă contrare legii.

De aceea, instanţa nu putea face însă abstracţie de procedura specială instituită de Legea nr. 255/2010, care permite eliberarea despăgubirii consemnate pe numele titularului care nu a fost de acord cu despăgubirea stabilită doar „în baza cererii formulate în acest sens, însoţită de acte autentice sau de hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă de stabilire a cuantumului despăgubirii ori, după caz, de declaraţia autentică de acceptare a cuantumului despăgubirii prevăzute în hotărârea de stabilire a despăgubirii.” (art. 19 alin. 11).

Eliberarea despăgubirii fără respectarea prevederilor textului de lege mai sus menţionat ar fi o măsură nelegală.

Apelantul dă o interpretare greşită dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 225/2010. Consemnarea sumei reprezentând despăgubirea pentru expropriere pe numele expropriatului nu asigură plata prealabilă a despăgubirii, în cazul în care cuantumul acesteia este contestat în justiţie, astfel cum susţine apelantul ci doar garanţia că la sfârşitul procesului fostul proprietar va putea să beneficieze de această despăgubire. Dacă ar fi înţeles să facă o plată prealabilă, legiuitorul ar fi prevăzut nu doar consemnarea ci şi eliberarea acestei despăgubiri.

Eliberarea despăgubirii pentru imobilul expropriat numai după obţinerea unei hotărâri definitive în instanţă în condiţiile în care Statul Român a preluat deja imobilului nu este în contradicţie cu Constituţia României ori cu dispoziţiile art.1 din Primul Protocol la C.E.D.O., având în vedere că suma fiind deja consemnată pe numele expropriatului plata acesteia este garantată iar prejudiciul suferit prin întârzierea plăţii urmează a fi acoperit de dobânzi.

Pentru acest motiv nu se justifică nici condiţia urgenţei, neputându-se reţine că întârzierea plăţii unei sume de bani ar produce o pagubă care nu se poate repara.

Faţă de considerentele mai sus expuse, în baza art.480 alin.1 Cod de procedură civilă, urmează a respinge apelul ca nefondat şi a păstra hotărârea atacată.

Domenii speta

Spete similare