Dreptul muncii

Potrivit art. 406 alin. 4 C.proc.civ., dacă reclamantul renunță la judecată la primul termen la care părțile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunțarea nu se poate face decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părți.

În cauză intimatul-pârât a arătat în mod expres că nu este de acord cu privire la cererea reclamantei de renunțare la cererea de chemare în judecată, solicitând continuarea judecării cauzei.

Întrucât momentul la care reclamanta a solicitat să se ia act de renunțarea la judecarea acțiunii sale este ulterior momentului prev. de art. 406 alin. 4 C.proc.civ., respectiv prin cererea de apel, Curtea constată că nu se mai poate da curs cererii de renunțare la judecarea acțiunii.

  Decizia civilă nr. 253/21.04.2016 a Curţii de Apel Galaţi

Prin cererea formulată la data de 13.11.2015, înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea sub nr. 2257/91/2015, reclamanta N.M. a solicitat obligarea pârâţilor M.J. şi C.A.B.

-la plata sumelor reprezentând diferenţa de 2,5% aplicată sporului de vechime în muncă din indemnizaţia de bază brută lunară începând cu data de 01.11.2012 la zi;

-la plata sumelor reprezentând  diferenţa de 2,5% aplicată la sporul de vechime în magistratură din indemnizaţia de bază brută lunară, începând cu data de 01.11.2012 la zi;

-la plata pe viitor a sporurilor de vechime în muncă şi vechime în magistratură în cuantum de câte 5% din indemnizaţia de bază brută lunară;

-la plata sumelor reprezentând dobânzi legale şi actualizarea în raport de indicele de inflaţie pentru sumele datorate pentru trecut cu titlu de diferenţă de 2,5% spor de vechime în muncă şi spor de vechime în magistratură, calculate începând cu data la care drepturile salariale trebuiau acordate şi până la plata efectivă.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că urmare a Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 4216/C/11.12.2012 prin care s-a dispus trecerea sa, în calitate de judecător la C.A.B. în gradaţia 4 clasa de salarizare 106, prin trecerea în tranşa de vechime în funcţie şi în muncă între 15-20 de ani, indemnizaţia de bază brută lunară a fost majorată cu câte 2,5% pentru vechimea în muncă, respective în funcţie. S-a precizat că prin aplicarea prevederilor Legii 284/2010 procentele corespunzătoare tranşelor de vechime au fost reduse cu câte 2,5%, în condiţiile în care anterior anului 2011 acestea erau de 5%. A fost invocată decizia nr. 32/19.10.2015 a ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, făcându-se referire şi la adresa Ministerului Justiţiei înregistrată la C.A.B. sub nr. 2833/I/A/22/08.09.2011 care stabilea în mod greşit că pentru persoanele care au împlinit vechimea în anul 2011 legea nouă trebuie aplicată întocmai, cu noile procente.

În drept au fost invocate prevederile art. 11 alin.3, art 10 alin.5 din Legea 284/2010, art.2, art.4 alin.3, art.6 din Legea 285/2010, art. 1053 NCCiv., OG 13/2011, Dec.2/2014 a ÎCCJ.

Prin precizarea din 19.11.2012, reclamanta a arătat că solicitarea sa de stabilire a cuantumului drepturilor băneşti cuvenite şi de plată a diferenţelor trebuie să se raporteze la valoarea calculată pentru ceilalţi judecători având aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie, acelaşi grad profesional şi aceeaşi tranşă de vechime în muncă, dar dobândite anterior datei de 31.12.2010. S-a precizat că legiuitorul face distincţie între reîncadrare şi plata efectivă a drepturilor salariale pentru anul 2011, fără a se ţine seama de coeficientul de ierarhizare aferent noii clase de salarizare.

Prin întâmpinare, pârâta C.A.B. a lăsat soluţia la aprecierea instanţei, arătând că nu are posibilitatea de a interpreta şi aplica dispoziţiile legale în ceea ce priveşte stabilirea drepturilor salariale, efectuând doar plata drepturilor stabilite prin ordin al ministrului justiţiei.

Pârâtul, Ministerul Justiţiei, a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Vrancea, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţia tardivităţii acţiunii, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Cu privire la excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Vrancea, pârâtul a arătat că prin acţiunea sa, reclamanta îşi exprimă nemulţumirea faţă de modul de stabilire a drepturilor salariale, contestaţie care potrivit art. 7 Cap.VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010 trebuie adresată organelor de conducere ale angajatorului, iar plângerea formulată împotriva soluţiei acestora este de competenţa C.A.B, instanţă în favoarea căreia ar trebui declinată prezenta cauză.

Excepţia inadmisibilităţii a fost motivată în sensul că reclamanta nu a contestat ordinele de stabilire a drepturilor salariale, potrivit aceluiaşi text de lege care instituie o procedură prealabilă înainte de formularea pretenţiei de către persoana nemulţumită direct în faţa instanţei de judecată.

Excepţia tardivităţii a avut ca argument dispoziţiile art. 7 Cap. VIII din Anexa VI la Legea 284/2010 care impun contestarea modului de stabilire a drepturilor salariale ale reclamantei într-un anumit termen.

Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând că prin chiar Decizia 32/19.10.2019 a ÎCCJ se stabileşte ca plata efectivă a salariilor să se efectueze potrivit art. 2 din Legea 285/2010 cu raportare la nivelul de salarizare în plată pentru funcţia similară, respectiv în raport cu persoanele care au împlinit vechimea în muncă/în funcţie ulterior intrării în vigoare a Legii 285/2010, iar nu în raport cu cei care au împlinit aceste vechimi potrivit Legii 330/2009, astfel cum solicită reclamanta în sens contrar. În aceste condiţii, M.J. a procedat corect şi în acord cu dispoziţiile legale la stabilirea drepturilor salariale.

Prin sentinţa civilă nr.32/25.01.2016, Tribunalul Vrancea  a respins  ca neîntemeiată excepţia necompetenţei materiale.

A respins ca neîntemeiate excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia tardivităţii acţiunii.

A respins ca neîntemeiată acţiunea civilă formulată de reclamanta N.M. în contradictoriu cu pârâţii MJ şi CAB.

În motivare instanţa a reţinut următoarele:

Excepţia necompetenţei materiale este neîntemeiată, deoarece acţiunea reclamantei nu constă în contestaţia reglementată de art. 7 alin.I Anexa VI Cap. VIII  din Legea 284/2010, ci prin aceasta se solicită plata unor drepturi salariale datorate şi neacordate, cerere ce are natura unui conflict de muncă ce intră în competenţa materială a tribunalului, potrivit art. 208 Legea nr.  62/2011.

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii este neîntemeiată, instanţa considerând că neformularea contestaţiei împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale potrivit art. 7 alin.I Anexa VI Cap. VIII  din Legea 284/2010 nu poate constitui un fine de neprimire a prezentei acţiuni, ci o apărare de fond ce va fi luată în considerare în analizarea temeiniciei pretenţiilor formulate, în raport de prevederile legale de drept material aplicabile.

Pentru motivele expuse la cele două excepţii anterioare, nici excepţia tardivităţii formulării acţiunii, pe care pârâtul MJ a raportat-o la termenul stabilit de art. 7 alin. I Anexa VI Cap. VIII  din Legea 284/2010, nu este întemeiată, formularea acţiunii în pretenţii pentru plata drepturilor salariale nefiind supusă decât termenului general de prescripţie de 3 ani.

Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că în concordanţă cu disp. art. 162 alin.3 din Codul muncii, prin Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice s-a prevăzut în mod explicit în art.6 că gestiunea sistemului de salarizare a personalului din instituţiile şi autorităţile publice se asigură de fiecare ordonator principal de credite şi că ordonatorii principali de credite au obligaţia să stabilească salariile de bază, (...) indemnizaţiile lunare de încadrare, sporurile, alte drepturi salariale în bani şi în natură stabilite potrivit legii (…) astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu.

Prin Ordinul nr. 4216/C/11.12.2012 al MJ s-a stabilit încadrarea reclamantei NM, judecător la CAB, în clasa de salarizare nr. 106, ca urmare a trecerii în tranşa de vechime în funcţie şi în muncă de la 15 la 20 de ani, stabilindu-se, de asemenea, cuantumul indemnizaţiei de încadrare brută lunară, cuantumul sporului pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase şi cuantumul sporurilor pentru risc şi suprasolicitare neuro-psihică şi al sporului pentru păstrarea confidenţialităţii.

Potrivit dispoziţiilor legale amintite petenta nu ar fi putut fi plătită în toată această perioadă fără ca indemnizaţia sa lunară de încadrare să fi fost calculată prin acest ordin al ministrului.

Ori, câtă vreme ordonatorul principal de credite a stabilit drepturile salariale ale reclamantei, iar aceasta nu a contestat în condiţiile art. 7 Anexa VI Cap. VIII  din Legea nr. 284/2010 modul de stabilire a drepturilor salariale, instanţa de judecată nu poate obliga MJ la recalculare şi nici celălalt pârât la plata diferenţelor rezultate, decizia de încadrare necontestată fiind singurul act în temeiul căruia se poate face plata atâta vreme cât nu se constată nelegalitatea ei de către autoritatea sau instanţa de contencios administrativ competentă.

Instanţa competentă să soluţioneze conflictele individuale de muncă nu poate decât să verifice dacă plata salariului s-a realizat conform modului de stabilire a drepturilor salariale de către ordonatorul principal de credite şi, eventual, să îl oblige pe acesta la plata diferenţelor constatate. Ori, de vreme ce diferenţa de salariu pretinsă de către reclamantă nu rezultă dintr-o astfel de neconcordanţă, ci se bazează pe o pretinsă nelegalitate în calculul drepturilor salariale, această acţiune nu poate fi admisă până ce însuşi modul de stabilire a drepturilor salariale nu este schimbat, iar această modificare se poate realiza numai pe calea procedurii contencioase prev. de art. 7 Anexa VI Cap. VIII  din Legea 284/2010.

Prin Decizia nr. 32/19.10.2015 a ÎCCJ pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nepublicată, dar invocată de către reclamantă, se face distincţie între reîncadrare potrivit legii-cadru de salarizare şi plata efectivă a drepturilor, dar acest lucru nu înseamnă că plata drepturilor va avea alt temei decât salariul stabilit prin actul ordonatorului de credite. Potrivit acestei interpretări, atunci când se vor constata diferenţe între drepturile salariale acordate unei persoane faţă de cele acordate altei persoane cu acelaşi grad profesional şi aceeaşi tranşă de vechime în muncă şi în funcţie, care a trecut în aceste tranşe de vechime ulterior intrării în vigoare a Legii 285/2010, în actul ordonatorului de credite se vor face două determinări deosebite pe baza celor două criterii diferite, respectiv încadrarea în baza legii-cadru, iar cuantumul salariului prin raportare la persoana mai bine plătită.

Astfel cum am reţinut deja, în situaţia de faţă prin ordinul ministrului emis pentru reclamantă se stabilesc deja în mod distinct încadrarea reclamantei în tranşa de vechime în funcţie şi în muncă şi drepturile salariale cuvenite, însă calculul salariului s-a realizat potrivit dispoziţiilor legii-cadru şi potrivit încadrării, fără raportare de o persoană mai bine plătită în situaţie similară. Numai prin modificarea modului de calcul al salariului în cuprinsul acestui ordin pretenţiile reclamantei ar putea fi justificate.

Pe de altă parte, situaţia de discriminare invocată de către reclamantă şi în susţinerea căreia a indicat Decizia nr. 32/19.10.2015 a ÎCCJ nu se verifică.

Potrivit acestei hotărâri pronunţată de Curtea Supremă în dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, deşi se face distincţie între reîncadrare, potrivit Legii-cadru de salarizare şi plata efectivă a drepturilor salariale care se efectuează potrivit art.2 din Legea nr. 285/2010, raportarea se face la cei care au trecut în tranşele de vechime în muncă şi în funcţie ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010, iar nu la cei care au îndeplinit aceste condiţii anterior, potrivit vechii legi de salarizare.

Toate aceste argumente au impus respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta, solicitând anularea parțială a ei şi să se ia act de renunțarea la judecată acțiunii civile, cu menținerea soluției referitoare la excepțiile invocate.

În motivare a arătat că apelul este întemeiat pe dispoziţiile art. 466, 480 alin. 1 și 2 coroborate cu art. 405 alin. 1, 5 din Codul de procedură civilă. 

Intimatul MJ a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, apreciind că hotărârea Tribunalului Vrancea este legală şi temeinică.

În motivare a făcut trimitere la argumentele reținute în considerentele Deciziei nr. 32/19.10.2015 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, arătând că își exprimă dezacordul cu privire la cererea reclamantei de renunțare la cererea de chemare în judecată, solicitând continuarea judecării cauzei.

Examinând apelul declarat prin prisma motivelor invocate de apelantă, Curtea apreciază că acesta este nefondat faţă de următoarele considerente:

Potrivit art. 406 alin. (4) Cod de procedură civilă,  dacă reclamantul renunţă la judecată la primul termen la care părţile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunţarea nu se poate face decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părţi. Dacă pârâtul nu este prezent la termenul la care reclamantul declară că renunţă la judecată, instanţa va acorda pârâtului un termen până la care să îşi exprime poziţia faţă de cererea de renunţare. Lipsa unui răspuns până la termenul acordat se consideră acord tacit la renunţare.

În cauză, pârâtul MJ a arătat în mod expres că nu este de acord cu privire la cererea reclamantei de renunțare la cererea de chemare în judecată, solicitând continuarea judecării cauzei.

Întrucât momentul la care reclamanta a solicitat să se ia act de renunțarea la judecata acțiunii sale este ulterior momentului mai sus arătat, respectiv prin cererea de apel, Curtea constată că nu se poate da curs acestei cereri, în lipsa acordului pârâților.

Având în vedere că reclamanta nu a invocat niciun motiv de nelegalitate sau de netemeinicie a hotărârii instanței de fond și constatând că nu există motive de ordine publică, pentru a putea fi invocate din oficiu de către instanță, în baza art. 480 N. Cod de procedură civilă, Curtea va respinge apelul ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare