Drept civil .uzucapiune. lege aplicabilă.

DREPT CIVIL .UZUCAPIUNE. LEGE APLICABILĂ.

- art.6 alin. 2 din Legea nr. 241/12 iulie 1947; RIL LXXXVI/2007

Potrivit art. 6 alin. 2 din Legea nr. 241/12 iulie 1947 pentru punerea în aplicare în Transilvania a legii pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare din 27 aprilie 1938 – D.L. nr. 115/1938 prescripţiile împlinite precum şi cele începute înaintea punerii în aplicare a prezentei legi sunt cârmuite în ceea ce priveşte natura, durata şi efectele lor de dispoziţiile legii sub care au început.

Decizia civilă nr. 338/R/28.10.2015 (dosar nr. 12832/296/2012)

Prin sentinţa civilă nr. 4453/27.11.2014 pronunţată de Judecătoria S. M. în dosar nr. 12832/296/2012, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de reclamantă faţă de cererea reconvenţională; s-a admis excepţia prescripţiei achizitive, invocată pe cale reconvenţională şi s-a respins în consecinţă cererea formulată de reclamanta O.A. şi pe pârâţii P.I. şi P.F., intervenientul forţat D.M.R., având ca obiect grăniţuire.

S-a dispus reducerea onorariului final al expertului K.N.O. la suma de 1.645 lei, fiind obligată reclamanta să achite expertului K.N.O. suma de 145 lei reprezentând diferenţă onorariu expert şi să achite pârâţilor suma de 1.006 lei cu titlu de cheltuieli de judecată constând din onorariu avocaţial şi taxă judiciară de timbru.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că potrivit extrasului CF nr. 653 Nedef. D. (fila 4), reclamanta O.A. este proprietară asupra imobilului de sub nr. cad. 2226, în suprafaţă de 2.654 mp (constând în natură în teren arabil intravilan în suprafaţă de 2.251 mp, curţi-construcţii în suprafaţă de 403 mp cu casă de locuit P+E cu suprafaţa construită de 129 mp, la nr. 182), cu titlu juridic constituire, respectiv construcţie proprie (în baza autorizaţiei de construire nr. 2/2007), dreptul său de proprietate fiind înscris în baza încheierilor nr. 13401/2006, respectiv nr. 46584/06.10.2008. Potrivit extrasului CF nr. 100211 D. (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. 166 N D.), intervenientul forţat D.M.R. este proprietar tabular asupra imobilului teren intravilan în suprafaţă de 2.283 mp, nr. cad. 956, 954, 953, în temeiul contractului de întreţinere nr. 948/2008 (fila 61).

Prin sentinţa civilă nr. 5689/24.09.2013, pronunţată de Judecătoria S. M. în dosarul nr. 6994/296/2013 (filele 143-144), a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta D.M.R., în contradictoriu cu pârâtele Comisia Judeţeană de Aplicare a Legii Fondului Funciar nr. 18/1991 S. M. şi Comisia Locală de Aplicare a Legii Fondului Funciar D., astfel: s-a dispus rectificarea titlului de proprietate nr. 31-71749 emis la data de 10.04.2003, în sensul rectificării numerelor cadastrale conform planului de punere în posesie şi raportului de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de expert D.V.N., respectiv nr. cadastral 955 din categoria vii cu teren in suprafaţă de 0097 mp şi nr. cadastral 954 din categoria curţi/construcţii cu teren in suprafaţă de 0358 mp; s-a dispus rectificarea nr. cadastrale conform celor de mai sus, din CF 100211 D., provenită din CF 166 N D., poziţia A1, coloana nr. 2, în sensul înscrierii numerelor cadastrale corecte respectiv, 956, 955 şi 954.

Prin raportul de expertiză tehnică judiciară, întocmit în cauză de ing. L.F. (filele 34-39), s-a propus să se stabilească linia de hotar între proprietăţile părţilor pe linia marcată pe planurile de situaţie anexate prin literele B-C-D-E-F-G-H, limită care trece şi prin cei doi ţăruşi plasaţi anterior în punctele c) şi D; expertul a mai arătat că, prin această variantă de stabilire a mejdei, vor fi respectate cele stabilite prin documentaţiile cadastrale de intabulare actuale, reţinându-se că, în această variantă, fosa septică trece cu 0,73 m în proprietatea reclamantei, ocupând de la aceasta o suprafaţă de 1,85 mp. Totodată, expertul a reţinut că demolarea fosei septice reprezintă o necesitate, această construcţie neputând fi amplasată nici măcar în imediata apropiere a mejdei comune, fiind necesară respectarea unor criterii sanitare severe. Totodată, acelaşi expert a arătat că mai există şi o altă modalitate de stabilire a mejdei prin folosirea planurilor cadastrale sc. 1:2880, „vechi”, întocmite pe baza Decretului-Lege nr. 155/1938, prin planul de situaţie „Anexa 3 – Varianta 2” fiind prezentată poziţia mejdei actuale în comparaţie cu poziţia acestei mejde „vechi”, trasată pe această anexă prin linii de culoare neagră şi marcată prin literele M-N-O-P-G-H; această mejdă, la frontul străzii U., prezintă o deplasare de 0,40 m faţă de cea prezentată mai sus spre proprietatea reclamantei, această diferenţă scăzând liniar.

Potrivit contraexpertizei efectuate în cauză de ing. K.N.O. (filele 129-136), limita dintre cele două proprietăţi în litigiu, conform documentaţiei cadastrale, este dată de punctele A1-E-C-D, are o lungime de 117,95 m şi este marcată cu linie roşie; punctul A1 se găseşte la 0,81 m de punctul A, iar fosa septică intră pe proprietatea reclamantei cu 0,73 m pe toată lungimea ei de 2,55 m; punctul E, aflat la 24,43 m de punctul A, este punct de inflecţiune; limita dintre cele două proprietăţi conform planurilor vechi, la sc. 1:2880, este dată de linia de culoare verde; punctul de capăt, A2, se găseşte la distanţă de 0,4 m de punctul A, iar fosa septică intră pe proprietatea reclamantei cu 0,46 m pe toată lungimea ei. Expertul a mai arătat că, dacă se ia în considerare acel gard vechi care are o lungime de 2,66 m, mejda este cea cu linie albastră, iar, în acest caz, fosa septică intră pe proprietatea reclamantei cu 0,79 m. Prin suplimentul la raportul de expertiză, întocmit în cauză în data de 28.10.2014 (filele 176-179), expertul K.N.O. a arătat că suprafaţa totală a terenurilor în litigiu este de 4.945 mp; în planşa 1 a fost reprezentată linia de hotar de culoare magenta pentru situaţia în care suprafaţa de teren a reclamantei este identică cu cea înscrisă în cartea funciară (2.654 mp), caz în care suprafaţa de teren a pârâţilor este de 2.291 mp; dacă se iau în considerare suprafeţele raportate la linia de hotar după hărţile cadastrale vechi (linia verde), suprafaţa de teren a reclamantei este de 2.628 mp, iar suprafaţa de teren a pârâţilor este de 2.317 mp; dacă se ia cu referinţă varianta din planşa nr. 3 (linia albastră), suprafaţa de teren a reclamantei este de 2.668 mp, iar suprafaţa de teren a pârâţilor este de 2.277 mp.

În conformitate cu prevederile art. 561 Cod civil, orice proprietar poate să îşi îngrădească proprietatea, suportând, în condiţiile legii, cheltuielile ocazionate. În ceea ce priveşte cererea accesorie de revendicare a suprafeţei de teren aflate în posesia pârâţilor, instanţa a reţinut că, potrivit art. 563 Cod civil, alin. (1) Cod civil, proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept. El are, de asemenea, dreptul la despăgubiri dacă este cazul. Însă, ca în cazul oricărei acţiuni de revendicare a unui drept real, pârâtul poate opune excepţia prescripţiei achizitive. Sub aspectul excepţiei prescripţiei achizitive invocate de pârâţi, instanţa a constatat că, pentru determinarea legii substanţiale aplicabile, este esenţială stabilirea momentului în care a început posesia pârâţilor, iar, în cauza de faţă, pârâţii au invocat ca an al începerii posesiei anul 1963, lucru ce a reieşit cu aproximaţie şi din probele administrate în cauză.

Uzucapiunea este un mod de dobândire a dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale cu privire la un lucru, prin posedarea neîntreruptă a acestui lucru în tot timpul fixat de lege. Contrar aprecierii reclamantei, normele privind uzucapiunea sunt pe deplin aplicabile şi în cazul litigiilor având ca obiect grăniţuire, dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune intervenind nu în raport cu linia de hotar (aceasta având rolul de a delimita două proprietăţi şi nefiind în proprietatea exclusivă a unuia sau a altuia dintre proprietarii învecinaţi), ci în raport cu terenul pretins a se afla în posesia pârâţilor cu încălcarea liniei de hotar.

În cadrul Legii nr. 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară s-a reglementat un singur sistem de publicitate imobiliară, la nivelul întregii ţări, respectiv cel al cărţii funciare, iar în ce priveşte uzucapiunea nu mai sunt consacrate cazurile speciale prevăzute de Decretul-lege nr. 115/1938, fiind aplicabilă uzucapiunea de drept comun, astfel cum este reglementată în Codul civil. Pentru posesia imobilelor situate în regimul de carte funciară, începute sub imperiul Decretului-lege nr. 115/1938, acţiunea în constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune este reglementată de prevederile acestui decret chiar şi după data intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996. Aceste aspecte au fost statuate prin decizia nr.LXXXVI (86)/10 decembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea unui recurs în interesul legii. Art. 6, alin. (2) din Legea nr. 241/1947 pentru punerea în aplicare în Transilvania a Legii pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare din 27 aprilie 1938, prevedea că prescripţiile împlinite, precum şi cele începute înaintea punerii în aplicare a prezentei legi, sunt cârmuite în ceea ce priveşte natura, durata şi efectele lor, de dispoziţiile legii sub care au început. Astfel, uzucapiunilor începute înainte de 15 septembrie 1943 li se aplicau Codul civil austriac sau, după caz, legile locale maghiare, uzucapiunilor începute între 15 septembrie 1943 si 12 iulie 1947 li se aplicau dispoziţiile Codului civil român, iar uzucapiunilor începute după data de 12 iulie 1947 li se aplicau dispoziţiile art. 27 si art. 28 din Decretul-Lege nr. 115/1938.

Aşadar, uzucapiunea a avut caracter regional, fiind tratată diferit prin lege, în funcţie de locul situării imobilului. Pentru imobilele situate în Transilvania şi Bucovina, uzucapiunea a fost analizată potrivit Decretului-lege nr. 115/1938, cu regim de carte funciară în care înscrierile aveau efect constitutiv. Totuşi, dacă imobilele erau situate pe acest teritoriu, dar nu erau înscrise în cartea funciară, s-a admis că aplicabile erau dispoziţiile vechiului Cod civil. Astfel, instanţa a reţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a rezolvat conflictul de legi în timp între Decretul nr. 115/1938 şi Legea nr. 7/1996, acte normative aplicabile în materia terenurilor înscrise în cartea funciară (aspect ce reiese şi din prevederile art. 27-28 din Decretul nr. 115/1938). O concepţie contrară ar presupune că forma republicată a Legii nr. 7/1996 ar fi abrogat modurile de dobândire a uzucapiunii reglementate de Legea nr. 287/2009 privind Codul civil deoarece, potrivit art. 13, alin. (1) din Legea nr. 7/1996, republicată, persoana care posedă un imobil ca proprietar necontestat va fi înscrisă în cartea funciară pe baza procedurii certificării de fapte îndeplinite de notarul public, procedură prin care se constată că posesorul este considerat proprietar. Însă, reglementarea unei proceduri speciale la art. 13 din Legea nr. 7/1996, republicată, pentru înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate invocat de un „proprietar necontestat”, nu presupune nicidecum abrogarea procedurii din materia uzucapiunii prevăzute la art. 1.049 şi următoarele Cod procedură civilă, coroborate cu cele ale art. 930 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil (ori cu cele ale Codului civil de la 1864, după caz). Abrogarea tacită sau implicită, există atunci când legea nouă nu cuprinde nicio prevedere expresă (directă sau indirectă) de abrogare, dar prin reglementările pe care le cuprinde se abate de la vechea reglementare, iar norma juridică nouă reglementează diferit în comparaţie cu norma juridică veche, dispoziţiile sale fiind în contradicţie şi incompatibile cu cele anterioare. Astfel, pentru abrogarea tacită a normei juridice anterioare se cere existenţa unei contradicţii între două norme juridice, a incompatibilităţii lor şi, deci, a imposibilităţii de a se aplica simultan. În acest sens, instanţa a constatat că, în legislaţia română, Legea nr. 24/2000 soluţionează această problemă, stipulând că norma nouă generală o poate abroga pe cea veche specială doar prevăzând expres acest lucru. Deci, normele speciale care derogă de la regula generală nu se abrogă implicit, prin intervenţia unei reglementări-cadru diferite; ele pot fi abrogate numai expres. Astfel, instanţa a constatat că, potrivit art. 67, alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, evenimentele legislative implicite nu sunt recunoscute în cazul actelor normative speciale ale căror dispoziţii nu pot fi socotite modificate, completate sau abrogate nici prin reglementarea generală a materiei, decât dacă acest lucru este exprimat expres.

Aşadar, raportat la considerentele expuse mai sus, instanţa reţine că Decretul nr. 115/1938 reprezintă un act normativ cu caracter special, care prevede uzucapiunea în regim de carte funciară, neputând exclude uzucapiunea reglementată de Codul civil, pentru terenurile neînscrise în cartea funciară. Din această perspectivă, nefiind făcută dovada faptului că imobilul a fost înscris în cartea funciară anterior începerii posesiei invocate de pârâţi (sub acest aspect, sarcina probei revenind reclamantei, conform art. 1169 Cod civil 1864), nu poate fi primită aprecierea reclamantei cum că în cauză ar fi incidente prevederile Decretului-lege nr. 115/1938 în materie de uzucapiune, act normativ ale cărui condiţii nu ar fi întrunite în cauză. Or, este de observat că dreptul de proprietate al reclamantei a fost înscris în cartea funciară în anul 2006, iar dreptul intervenientului forţat a fost înscris în cartea funciară în anul 2008 (de altfel, potrivit sentinţei civile menţionate mai sus, pe seama antecesoarei intervenientului forţat a fost emis Titlul de proprietate nr. 31-71749, abia în data de 10.04.2003 – fila 120 verso).

Raportat la aspectele menţionate mai sus, ţinând seama de anul începerii posesiei pârâţilor, instanţa a analizat incidenţa în cauză a normelor din Codul civil de la 1864 privind uzucapiunea. Potrivit art. 1890 din Codul civil de la 1864, toate acţiunile atât reale cât şi personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile şi pentru care n-a defipt un termen de prescripţie, se vor prescrie prin treizeci de ani, fără ca cel ce invocă această prescripţie să fie obligat a produce vreun titlu, şi fără să i se poată opune reaua-credinţă. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească posesorul în cazul uzucapiunii de 30 de ani care rezultă din acest text de lege sunt următoarele: să posede pe o perioadă de 30 de ani; posesia să fie utilă, adică neafectată de vreun viciu (lucru care se prezumă).

Potrivit declaraţiei martorului G. G. (filele 121-122), acesta a fost ajutor la confecţionarea gardului vechi de la stradă, adică înainte de 1981; martorul a mai precizat că a existat anterior un gard de lemn şi din sârmă, fiind înlocuit pe aceeaşi linie cu un gard de fier şi beton. Totodată, martorul a menţionat că nu a fost încălcată mejda dintre părţi atunci când au construit gardul şi că, la momentul la care reclamanta s-a mutat în casa de pe terenul din litigiu, era deja construit gardul. Martorul a mai precizat că, la construirea gardului, nici nu se putea depăşi linia de demarcaţie deoarece vecinul pârâţilor avea un stâlp în stradă, la limita mejdei; gardul dintre proprietăţile în litigiu a fost construit pornindu-se de la stâlpul de demarcaţie din stradă la grădină. Acelaşi martor a precizat că a existat în trecut gard între cele două proprietăţi, însă nu a putut preciza când a fost demolat, iar, pe vremea când erau copii, se jucau des în acea zonă, pe terenul reclamantei locuind atunci numitul M. G.. De asemenea, martorul a menţionat că, la construirea gardului la care a participat, nu s-a deplasat vreun inginer deoarece pe acele vremuri nu se proceda astfel (el neputând afirma cu certitudine dacă a fost sau nu un inginer topograf). Martorul a mai arătat că gardul de la stradă nu a fost finisat în interior în locul în care se vede denivelat deoarece acolo a existat stâlpul vecinilor, însă a revenit şi a arătat că s-a referit la nefinisarea porţiunii dinspre stâlpul reclamantei care se află pe linia de demarcaţie, gardul fiind construit stâlp la stâlp. Totodată, martorul a declarat că distanţa dintre spatele casei pârâţilor-reclamanţi reconvenţionali şi gardul despărţitor a fost de aproximativ 1 m – 1 m jumătate şi că nu a fost niciodată mai mică distanţa decât cea menţionată. Totodată, acelaşi martor a precizat că la construirea gardului de la stradă nu a fost depăşită linia trotuarului, care era turnat din beton; din câte îşi aminteşte, a participat la lucrările de construire a gardului până la sfârşit, aproximativ două zile, dar nu poate preciza după atâta timp.

De asemenea, potrivit declaraţiei martorului V. A. (filele 123-124), între cele două terenuri în litigiu a existat un gard construit de mult, cel puţin de când locuieşte martorul pe acea stradă, respectiv din anii 1973. Martorul a apreciat distanţa dintre spatele casei pârâţilor şi mejdă ca fiind de aproximativ 1 metru, menţionând că vechiul gard despărţitor a fost din scânduri şi sârmă (neputând preciza data la care acesta a fost demolat); vechiul gard din lemn era pe linia unde se află în prezent gardul de beton al pârâţilor, martorul neputând preciza dacă acest gard s-a aflat pe terenul pârâţilor ori pe cel al reclamantei. Totodată, martorul V.A. a apreciat că pârâţii nu au modificat linia din faţă a vechiului gard, însă nu poate preciza dacă gardul a fost făcut stâlp la stâlp pe linia despărţitoare.

Aşadar, declaraţiile martorilor audiaţi în cauză se coroborează sub aspectul celor invocate în întâmpinare, iar reclamanta nu a făcut dovada contrară. Mai mult, la interogatoriu (fila 108), însăşi reclamanta a recunoscut că terenurile în litigiu erau delimitate de un gard la momentul la care a intrat în posesia imobilului său (în urmă cu aproximativ 30 de ani), susţinând, însă, că distanţa dintre acel gard şi casa pârâţilor era mai mică decât în prezent (respectiv, nu de 1 m, ci de cel mult 70 cm). Or, sub acest din urmă aspect, faţă de proba testimonială administrată în cauză, reclamantei îi revenea sarcina probei contrare.

În ceea ce priveşte caracterul util al posesiei, instanţa a constatat că acesta se prezumă, iar în cauză nu au fost administrate probe din care să rezulte că posesia pârâţilor asupra terenului astfel cum acesta a fost delimitat prin gardul menţionat mai sus ar fi fost viciată. Potrivit celor expuse în acţiune, în urmă cu aproximativ doi ani, pârâţii au demolat vechiul gard şi au construit fosa septică, cu încălcarea liniei despărţitoare iniţiale. Or, raportat la anul începerii posesiei (în jurul anilor 1960-1970), instanţa a reţinut că, până la momentul invocat de reclamantă (în jurul anului 2010), se împlinise termenul de uzucapiune de 30 de ani, neînţelegerile ulterioare dintre părţi în ceea ce priveşte linia de hotar neafectând dreptul de proprietate dobândit de pârâţi prin uzucapiune în absenţa dovedirii încălcării liniei de demarcaţie existente anterior.

Aspectele urmărite a fi dovedite de reclamantă, în sensul că, la construirea gardului din beton şi fier, nu a participat un inginer topograf, respectiv că fosa septică a fost construită fără acordul său, nu impietează asupra temeiniciei cererii reconvenţionale. Mai mult, instanţa a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada unei sesizări la autoritatea locală pentru sancţionarea contravenţională a pârâţilor în vederea desfiinţării fosei septice (sau chiar în vederea desfiinţării gardului rămas nedemolat), deşi avea la îndemână procedura prevăzută de Legea nr. 50/1991, în coroborare cu prevederile Legii nr. 554/2004. Raportat la dispoziţiile art. 27 şi art. 32 din Legea nr. 50/1991, reclamanta era ţinută să facă dovada că persoana care a construit fosa septică fără autorizaţie a fost sancţionată contravenţional; or, nefăcându-se dovada întocmirii unui proces-verbal de contravenţie legal şi temeinic în sarcina persoanei respective, nu se poate solicita demolarea fosei septice pretins a fi realizate cu încălcarea normelor sanitare, precum şi de vecinătate, exclusiv prin intermediul procedurii de faţă.

Instanţa a mai reţinut că, deşi în raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit în cauză de exp. K.N.O., s-a reţinut că există o porţiune de gard între cele două proprietăţi, cu o lungime de 2,66 m, notat în planşa nr. 1 între punctele A şi B, iar între punctele C şi D există un şanţ (fila 131, 136), nu s-a propus o linie de hotar aptă de intabulare în cartea funciară, ţinându-se seama şi de varianta propusă de pârâţi. În planşa nr. 3 din cuprinsul raportului de expertiză (fila 136), a fost reprezentat un plan de situaţie privind limita formată ca urmare a unirii capătului de gard existent cu punctul C, însă fără a se propune un plan de situaţie complet, ţinând seama de întreaga suprafaţă a terenurilor în litigiu. De altfel, apare ca fiind lipsită de raţionament concluzia din acelaşi raport de expertiză, potrivit căreia, dacă se ia în considerare acel gard vechi cu lungimea de 2,66 m, fosa septică încalcă proprietatea reclamantei cu 0,79 m (fila 132) – aşadar, pe o suprafaţă mai mare de teren decât în cazul liniei de hotar propuse de expert (respectiv, 0,73 m). Prin suplimentul la raportul de expertiză, expertul a răspuns doar în ceea ce priveşte suprafeţele terenurilor în litigiu în raport cu variantele propuse, însă nu a depus un plan de situaţie complet în raport cu excepţia prescripţiei. Totodată, nu lipsită de relevanţă este şi obiecţiunea pârâţilor privind neîmprocesuarea proprietarilor celuilalt teren învecinat cu al reclamantei – de unde se deduce că acea linie de hotar este necontestată – în contextul în care, prin acţiunea de faţă, se tinde la dobândirea unei suprafeţe de teren mai mari decât cea înscrisă în cartea funciară. Astfel, potrivit raportului de expertiză extrajudiciară întocmit de exp. C. I. (filele 5-7), depus în probaţiune tocmai de reclamantă, suprafaţa din acte a terenului aflat în proprietatea acesteia este de 2.654 mp, iar suprafaţa măsurată este de 2.740 mp. Mai mult, instanţa a reţinut că intervenientului forţat D.M.R. i-a fost admisă cererea întemeiată pe Legea nr. 18/1991, de rectificare a titlului de proprietate nr. 31-71749, prin sentinţa civilă nr. 5689/24.09.2013, pronunţată de Judecătoria S. M. în dosarul nr. 6994/296/2013, cerere prin care s-a invocat şi faptul că schiţele care au stat la baza intabulării sunt greşite.

La interogatoriu, pârâta a arătat că locuieşte în imobilul situat în loc. D., str. U., nr. 183, jud. S. M., începând cu anul 1963; vechiul gard – construit din tulpini de floarea-soarelui – a existat când a cumpărat casa, apoi au ridicat un gard din lemn, în urmă cu mult timp, care a fost demolat în urmă cu 3-4 ani, iar gardul din beton a fost demolat de fiica sa din cauza ameninţărilor fiului reclamantei (fila 104).

În cauză fiind administrată proba cu cercetarea la faţa locului, potrivit procesului-verbal întocmit în data de 22.04.2013 (fila 58), a reieşit că există o linie de demarcaţie vizibilă dintre cele două terenuri (care nu corespunde liniei marcate prin ţăruşii la care s-a făcut referire în prima expertiză întocmită în cauză); în aceeaşi împrejurare, reclamanta a arătat că urmele despre care vorbeşte reprezentantul pârâţilor este de la gardul construit de pârâţi în urmă cu aproximativ doi ani, fără ştirea ei, iar înainte a existat un gard despărţitor, demolat de pârâţi în urmă cu mai mult timp; pârâta a arătat că acel gard despărţitor era din lemn şi a trebuit să-l demoleze deoarece porcii reclamantei, nefiind supravegheaţi pe vremea când aceasta era în străinătate, au intrat pe proprietatea ei, distrugând gardul din lemn, iar, când i-a spus reclamantei despre această împrejurare, ea a replicat cum că să-şi facă gard din beton dacă nu-i convine, ceea ce ea a şi făcut; totodată, pârâta a susţinut că gardul l-a construit pe linia de demarcaţie veche de zeci de ani de zile, iar reclamanta vrea acum să demonstreze că fosa septică intră pe terenul proprietatea sa, deşi prin expertiza extrajudiciară efectuată de ing. C. I. voia să demonstreze că fosa septică este pe linia de hotar. Potrivit aceluiaşi proces-verbal, reclamanta a solicitat să se constate că, pe interiorul fundaţiei gardului construit de către pârâţi la stradă, se vede urma stâlpului vechi din lemn care a existat anterior şi care a fost demolat de pârâtă, urmă din care rezultă că linia de demarcaţie nu a fost respectată la construirea noului gard.

Însă, raportat la proba testimonială administrată în cauză, cu privire la care nu s-a solicitat şi nu s-a administrat proba contrară, instanţa a constatat că susţinerile reclamantei de la faţa locului, respectiv de la interogatoriu (fila 108) nu pot fi primite pentru a se concluziona cu privire la netemeinicia excepţiei prescripţiei achizitive, invocate pe cale reconvenţională de către pârâţi.

Având în vedere că dreptul de proprietate al intervenientului forţat a fost înscris în cartea funciară după împlinirea termenului de prescripţie achizitivă de 30 de ani, instanţa a constatat că este neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de reclamantă faţă de cererea reconvenţională, sens în care a respins-o. Astfel, odată statuată calitatea procesuală pasivă a pârâţilor în prezentul litigiu, raportat la folosinţa pe care aceştia o exercită în continuare asupra terenului, ţinând seama şi de cele arătate mai sus, instanţa a reţinut că aceştia au şi calitate procesuală activă de a solicita, pe cale reconvenţională, constatarea intervenirii uzucapiunii de 30 de ani asupra terenului invocat de reclamantă a se afla în proprietatea sa, respectiv în posesia pârâţilor, cu încălcarea liniei de hotar. Faptul că numita D.M.R. a dobândit imobilul înscris în CF nr. 100211 D. de la pârâţi, după împlinirea termenului de prescripţie, cu atât mai mult cu cât şi aceasta a susţinut excepţia prescripţiei achizitive după introducerea sa în cauză, nu afectează calitatea procesuală activă a pârâţilor sub aspectul cererii reconvenţionale.

Astfel, ţinând seama probele menţionate mai sus, instanţa a constatat că reclamantei îi revenea sarcina probei contrare, în sensul de a dovedi că, la construirea gardului din beton şi fier de către pârâţi, a fost încălcată linia de hotar marcată prin vechiul gard, care a delimitat proprietăţile în litigiu timp de zeci de ani de zile, în mod paşnic şi neîntrerupt. Prin urmare, posesia pârâţilor asupra suprafeţei de teren pretinse a se afla în proprietatea reclamantei şi care ar încălca linia de hotar propusă prin expertizele tehnice judiciare efectuate în cauză, fiind utilă, neviciată, în nume de proprietar, exercitată pe o perioadă mai mare de 30 de ani, a condus la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, conform celor arătate mai sus.

Pentru considerentele de mai sus, instanţa a reţinut ca fiind întemeiată excepţia prescripţiei achizitive, invocată pe cale reconvenţională, sens în care a respins cererea formulată de reclamantă.

Raportat la prevederile art. 22, alin. (2) din OG nr. 2/2000, ţinând seama de cele arătate mai sus, precum şi de complexitatea lucrării de completare a raportului de expertiză, instanţa a constatat că nu se justifică onorariul suplimentar în cuantum de 790 lei, solicitat de expertul K.N.O. (fila 175). Astfel, instanţa a dispus reducerea onorariului final al expertului K.N.O. la suma de 1.645 lei (confirmat la termenul de judecată din data de 10.02.2014 – fila 137) şi, ţinând seama de prevederile art. 274, alin. (1) Cod procedură civilă, a obligat reclamanta căzută în pretenţii să achite expertului suma de 145 lei reprezentând diferenţă onorariu expert (pusă iniţial în sarcina pârâţilor).

În temeiul art. 274, alin. (1) Cod procedură civilă, instanţa a obligat reclamanta să achite pârâţilor suma de 1.006 lei cu titlu de cheltuieli de judecată constând din onorariu avocaţial (în cuantum de 1.000 lei, dovedit conform chitanţei nr. 7/13.05.2013 – fila 64) şi taxă judiciară de timbru (în cuantum de 6 lei – fila 70). În ceea ce priveşte onorariul provizoriu în sumă de 500 lei, achitat de pârâţi pe seama expertului K.N.O. (fila 117), instanţa a avut în vedere faptul că necesitatea probei cu contraexpertiza a rezultat ca urmare a introducerii în cauză a numitei D.M.R., iar, sub acest aspect, nu se poate face abstracţie de culpa procesuală a ambelor părţi litigante.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel în termenul legal apelanta reclamantă O.A. (filele 2-6), solicitând, în principal, admiterea acestuia şi pe cale de consecinţă anularea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, iar în subsidiar schimbarea în tot a hotărârii atacate, ca netemeinică şi nelegală şi pe cale de consecinţă admiterea în totalitate a cererii sale introductive de instanţă, cu obligarea intimaţilor Ia plata cheltuielilor de judecată pe care le-a efectuat atât la fond cât şi în apel.

Prin decizia civilă nr. 154/Ap/31 martie 2015 s-a admis, ca fondat apelul reclamantei O.A., declarat împotriva Sentinţei civile nr. 4453/2014, pronunţată de Judecătoria S. M., în dosar nr. 12832/296/2012, în contradictoriu cu intimaţii P.I., P.F. şi D.M.R. şi, în consecinţă:

A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost respinsă excepţia prescripţiei achizitive invocată pe cale reconvenţională.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Tribunalul, în şedinţa publică de judecată din data de 24.03.2015, pentru raţiunile arătate în încheierea întocmită cu acel prilej, a scindat apelul reclamantei. Drept urmare, în dosarul de faţă a fost examinată doar partea de sentinţă prin care a fost soluţionată „excepţia prescripţiei achizitive, invocată pe cale reconvenţională”.

Instanţa de apel a considerat că judecătoria a dezlegat eronat problema uzucapiunii.

Deşi prima instanţă a reţinut că posesia a început în jurul anilor 1960-1970, a stabilit că legea aplicabilă este Codul civil român de la 1864, iar nu Decretul Lege nr.115/1938. Şi-a fundamentat opţiunea pe ideea că în cauză nu s-a dovedit că terenul a fost înscris în cartea funciară înaintea începerii posesiei, obligaţie ce incumba reclamantei, conform art.1169 Cod civil de la 1864.

Opinia tribunalului în această privinţă este diametral opusă.

Mai întâi, pentru că sarcina probei în stabilirea împrejurărilor factuale care justifică prescripţia achizitivă nu incumbă reclamantei O.A., care are această calitate doar în cererea în grăniţuire, ci autorilor excepţiei uzucapiunii tocmai în virtutea textului de lege invocat de prima instanţă (art.1169 din Codul civil de la 1864). Aceştia din urmă sunt cei care afirmă că au dobândit dreptul real de proprietate pe calea uzucapiunii şi, prin urmare, lor le revine sarcina de a demonstra că sunt îndeplinite cerinţele prescripţiei achizitive.

Apoi, pentru că este exclusă ipoteza avută în vedere de prima instanţă, la data punerii în aplicare în Transilvania a DECRETUL LEGE nr.115/1938 prin Legea nr.nr.241/1947 toate terenurile aflându-se înscrise în cartea funciară.

În aceste circumstanţe, tribunalul, faţă de momentul pretins al începerii posesiei, constată incidenţa Deciziei nr.LXXXVI/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie pentru instanţe de la data publicării în Monitorul Oficial. Conform acesteia, acţiunilor în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune le sunt aplicabile dispoziţiile din această materie ale Decretului Lege nr.115/1938, în situaţia în care termenul de prescripţie începe să curgă sub imperiul acestei legi.

În consecinţă, legea aplicabilă prescripţiei achizitive invocată în cauză este DECRETUL LEGE nr.115/1938, iar nu Codul civil român de la 1864.

Analizând excepţia uzucapiunii din perspectiva legii aplicabile, instanţa de apel a constatat caracterul neîntemeiat al apărării, în cauză nefiind îndeplinite nici condiţiile uzucapiunii tabulare sau în convalescenţa titlului (art.27) şi nici ale uzucapiunii extratabulare (art.28). Ale prescripţiei reglementate prin art.27, întrucât autorii excepţiei nu au avut înscris în cartea funciară, fără cauză legitimă, dreptul de proprietate asupra porţiunii de teren disputate, iar ale prescripţiei reglementată de art.28, fiindcă cei care invocă uzucapiunea nu au exercitat asupra terenului o posesie timp de 20 de ani de la moartea proprietarului tabular.

În sfârşit, tribunalul a înlăturat şi apărarea intimaţilor, structurată pe ideea uzucapiunii liniei de hotar, asupra unei linii imaginare neputându-se exercita elementul material al posesiei, condiţie a uzucapiunii.

Prin urmare, în raport cu considerentele expuse, se impune soluţia respingerii, ca neîntemeiată, a excepţiei prescripţiei achizitive.

Pentru aceste raţiuni, tribunalul, în temeiul art.296 din Codul de procedură civilă de la 1865, a admis, ca fondat, apelul reclamantei O.A. şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul respingerii excepţiei prescripţiei achizitive invocată pe cale reconvenţională.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenţii – pârâţi P.I. şi P. F. şi intervenienta D. M., solicitând admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului ca neîntemeiat şi menţinerii soluţiei instanţei de fond, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată în apel şi în recurs.

În dezvoltarea motivelor de recurs invocă prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă şi menţionează că înţeleg să critice decizia recurată prin prisma acestor dispoziţii, pentru greşita interpretare şi aplicare a legii în materia uzucapiunii, arătând că soluţia pronunţată de instanţa de fond este legală şi solicitând a fi menţinută această hotărâre. Învederează că Tribunalul S. - M. a soluţionat prezenta cauză prin raportare strictă la dispoziţiile legale prevăzute de DL. nr. 115/1938, considerând recurenţii că dispoziţiile legale avute în vedere de instanţa de apel nu sunt incidente în speţă.

Menţionează în acest sens că DECRETUL LEGE nr. 115/1938 a fost pus în aplicare pentru Transilvania prin Legea nr. 241/1947, act normativ care cuprinde, cu referire specială la prescripţia achizitivă, o normă tranzitorie, menită să soluţioneze conflictele posibile cu alte reglementări; astfel, în art. 6 alin. 2 din Legea 241/1947 s-a prevăzut expres că prescripţiile împlinite şi cele începute înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 115/1938 – 12 iulie 1947, sunt şi rămân cârmuite în continuare, în ceea ce priveşte natura, durata şi efectele lor, de dispoziţiile sub care s-a născut dreptul şi a început să curgă prescripţia.

În continuare arată că, astfel cum rezultă din menţiunile înscrise în CF nr. 109 D., este evident că posesia autorului acestora a început anterior datei de 12 iulie 1947, când a intrat în vigoare Decretul Lege nr. 115/1938. Menţionează că, într-adevăr aceştia au intrat în drept funciar asupra terenului în anul 1963, însă anterior, acest imobil s-a aflat în posesia familiei acestora, respectiv a antecesorului G.A. şi R.M. ns. G., care a intrat în posesie după decesul tatălui ei G.A. şi, chiar admiţând că posesia acestora a început sub imperiul Decretului Lege nr. 115/1938, în speţă devin incidente dispoziţiile art. 28 care prevăd că cel care a posedat un bun nemişcător în condiţiile legii, timp de 20 de ani după moartea proprietarului înscris în cartea funciară va putea cere înscrierea dreptului uzucapat.

Menţionează că, din certificatul de deces, depus în probaţiune ca act nou în dosar, rezultă că G.A., proprietar tabular, a decedat la data de 27.04.1942, astfel că dovedesc faptul că de la moartea proprietarului tabular au trecut cel puţin 20 de ani, timp în care aceştia, prin joncţiunea posesiei cu a antecesorilor lor, au exercitat asupra terenului o posesie publică, netulburată şi sub nume de proprietar, asupra imobilului, bine delimitat prin împrejmuiri, incluzând deci şi linia de hotar bine delimitată prin gard despărţitor, o posesie aptă să aibă ca finalitate dobândirea dreptului de proprietate pe calea uzucapiunii.

Solicită, în consecinţă a se avea în vedere faptul că familia acestora a folosit terenul aferent caselor acestora, neîntrerupt, în mod public, netulburat şi sub nume de proprietar, din anul 1943, adică de peste 80 de ani; anterior acest teren s-a aflat în proprietatea tabulară a lui G.A., antecesorul acestora; proprietatea acestora a fost constant delimitată cu garduri (încă din anul 1943), iar înlocuirea lor repetată s-a făcut pe acelaşi amplasament; reclamanta a cumpărat casa învecinată împreună cu terenul aferent în anul 1984, găsind proprietatea acestora cu gardul construit, în aliniamentul stâlpului din beton de la stradă, existând şi astăzi o parte din el nedemontată, deci cu mejda vizibilă; reclamanta deţine în fapt un teren mai mare cu 100 mp decât are înscris în cartea funciară; linia de hotar cu vecinul din partea opusă nu este contestată nici de aceasta, nici de proprietarul respectiv; gardul despărţitor dintre proprietăţile acestora a fost demontat aproape integral de către recurenta D., la ameninţările cu proces ale reclamantei, iar fosa septică a fost construită înaintea demolării gardului, pe proprietatea acestora, aspecte care au fost ignorate de către instanţa de apel, deşi au o importanţă esenţială în cauză.

Mai arată că astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, din probatoriul administrat în cauză, inclusiv cel testimonial, a rezultat că; la data cumpărării de către intimata - reclamantă a casei de la foştii lor vecini, proprietăţile acestora erau bine delimitate în natură, prin gardul despărţitor, ce exista acolo încă din anul 1963; în locul gardului vechi din lemn şi sârmă s-a ridicat ulterior, pe aceeaşi linie, un gard de fier şi beton, fără a fi încălcată mejda (declaraţia martorului G.); între cele două proprietăţi a existat un gard despărţitor, construit cel puţin din anul 1973 (declaraţia martorului V.); vechiul gard din lemn era pe linia unde se află în prezent gardul din beton, însăşi reclamanta recunoscând prin răspunsurile date la interogator, faptul că în spatele casei acestora a existat un gard la „aproximativ 70 cm” .

De asemenea, învederează că din declaraţiile martorilor rezultă faptul că gardul dintre proprietăţi a fost construit pornindu-se de la stâlpul de demarcaţie din stradă, la grădină, fiind construit stâlp la stâlp; distanţa dintre spatele casei lor şi gardul despărţitor a fost de aproximativ 1 m – 1,5 m, nefiind niciodată mai mică (declaraţia martorului G.), respectiv că aceştia nu au modificat linia din faţă a vechiului gard, iar vechiul gard din lemn era pe linia unde se află şi în prezent gardul din beton.

Apreciază că, dat fiind faptul că încă din anul 1943, adică de peste 80 de ani, au exercitat o posesie utilă, netulburată şi sub nume de proprietar asupra liniei de hotar, s-a împlinit termenul de prescripţie prevăzut de lege, astfel încât au dobândit, prin prescripţia achizitivă de lungă durată, dreptul de proprietate asupra linei de hotar, iar aspectele afirmate de apelanta reclamantă nu corespund realităţii.

În drept invocă prevederile art. 312 Cod procedură civilă.

Intimata O.A. a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat cu obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată în recurs.

Arată că în mod corect a reţinut instanţa de apel, raportat la întregul probatoriu administrat în cauză, că se impune respingerea ca neîntemeiată a excepţiei prescripţiei achizitive, instanţa de fond dezlegând eronat problema uzucapiunii.

Menţionează că, deşi instanţa de fond a reţinut faptul că posesia a început în jurul anilor 1960-1970, a stabilit că legea aplicabilă este Codul Civil din 1864 iar nu Decretul-lege 115/1984, fundamentându-şi soluţia pe ideea că în cauză nu s-a dovedit faptul că terenul a fost înscris în cartea funciară înaintea începerii posesiei, obligaţie ce-i revenea reclamantei conform art. 1169 Cod civil (1864) ori, astfel cum a reţinut instanţa de apel, sarcina probei în stabilirea împrejurărilor factuale care justifică prescripţia achizitivă, nu-i incumbă acesteia, ci autorului excepţiei uzucapiunii, tocmai în virtutea textului de lege invocat de prima instanţă (art. 1169 Cod civil de la 1864).

De asemenea, mai arată că în mod corect a reţinut instanţa de apel faptul că este exclusă ipoteza avută în vedere de prima instanţă, întrucât, la data punerii în aplicare în Transilvania a Decretului Lege nr.115/1938, prin Legea nr. 241/1947, toate terenurile se aflau înscrise în cartea funciară şi în aceste condiţii, faţă de momentul pretins al începerii posesiei (1960-1970), instanţa de apel a constatat incidenţa deciziei nr. LXXXVI/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie pentru instanţe de la data publicării în Monitorul Oficial, reţinând, în consecinţă, că în cauză, legea aplicabilă prescripţiei achizitive invocate, este DECRETUL LEGE 115/1938, iar nu Codul Civil de la 1864.

Menţionează că, analizând excepţia uzucapiunii din perspectiva legii aplicabile, instanţa de apel a constatat caracterul neîntemeiat al apărării, în cauză nefiind întrunite condiţiile uzucapiunii tabulare sau în convalescenţa titlului (art.27) şi nici ale uzucapiunii extratabulare (art.28), fiind înlăturată şi apărarea recurenţilor pârâţi, structurată pe ideea uzucapiunii liniei de hotar, asupra unei linii imaginare, neputându-se exercita elementul material al posesiei, condiţie a uzucapiunii.

În continuare arată că pe calea motivelor de recurs, recurenţii – pârâţi invocă o altă stare de fapt decât cea invocată la judecată în fond a cauzei. Menţionează în acest sens că prin întâmpinarea depusă în cauză, coroborată cu răspunsul la interogatoriu, recurenţii – intimaţi au arătat că au dobândit terenul în litigiu prin cumpărare, în anul 1963-1967, iar prin motivele de recurs se invocă faptul că imobilul din litigiu s-a aflat în posesia familiei recurenţilor, respectiv a antecesorului lor, G.A. (decedat la 27 aprilie 1942) şi R.M. ns. G. (decedată la 6 septembrie 1992), depunându-se extrasul de carte funciară nr. 109 D., în continuare aceştia arătând faptul că proprietatea lor a fost delimitată cu garduri, încă din anul 1943.

Referitor la motivele noi invocate arată că nu s-a făcut dovada identităţii între imobilul înscris în CF 109 D. şi terenul în litigiu înscris în CF 166 N D. şi chiar dacă s-ar face dovada identităţii între aceste imobile, dreptul de proprietate al antecesorului recurenţilor – pârâţi G.A., a fost înscris în evidenţele de carte funciară, situaţie în care cu atât mai mult nu sunt îndeplinite condiţiile nici pentru operarea uzucapiunii reglementată de Codul civil nici pentru uzucapiunea reglementată de DECRETUL LEGE 115/1938, recurenţii dobândind, în aceste condiţii, dreptul de proprietate prin moştenire.

Mai arată că, din declaraţia martorilor rezultă că proprietăţile părţilor în litigiu erau delimitate de un gard despărţitor din anul 1973 (declaraţia martorului V.A.) , nicidecum din anul 1943.

Subliniază că uzucapiunea este un mod de dobândire a dreptului de proprietate sau a unui alt drept real şi nicidecum nu se poate uzucapa linia de hotar ce desparte proprietăţile învecinate.

Menţionează că, la data cercetării la faţa locului, instanţa de fond a constatat faptul că între proprietăţile părţilor în litigiu, în prezent nu există gard despărţitor, situaţie în care, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, asupra unei linii imaginare, nu se poate exercita elementul material al posesiei, condiţie a uzucapiunii, iar pe de altă parte, potrivit declaraţiei martorului G.G., distanţa dintre spatele casei pârâţilor – reclamanţi reconvenţionali şi gardul despărţitor a fost de aproximativ 1 m - 1m şi jumătate, iar potrivit martorului V.A., distanţa dintre spatele casei pârâţilor şi mejdă – de 1 m, însă nu poate preciza dacă gardul a fost făcut stâlp la stâlp pe linia despărţitoare, sens în care se pune întrebarea care ar fi suprafaţa uzucapată de către pârâţii – reclamanţi reconvenţionali – 1 metru sau 1 metru şi jumătate în spatele casei.

În drept sunt invocate dispoziţiile art. 115 Cod procedură civilă.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, instanţa reţine următoarele:

În speţă, prin întâmpinarea depusă la dosar în primă instanţă, pârâţii recurenţi au invocat excepţia uzucapiunii liniei de hotar, raportat la dispoziţiile art. 1890 Cod civil, opunând această excepţie la cererea formulată de reclamanta intimată O.A. (prin care aceasta a solicitat stabilirea liniei de hotar dintre cele două proprietăţi învecinate şi obligarea pârâţilor la demolarea construcţiei (fosa septică), amplasată pe terenul proprietatea sa), pârâţii arătând, în susţinerea excepţiei, faptul că au cumpărat terenul în anul 1963, dată la care s-a făcut şi gardul ce despărţea proprietatea acestora de cea a vecinilor de atunci, respectiv că au exercitat o posesie utilă, netulburată şi sub nume de proprietar.

În aceste condiţii, în mod corect a reţinut instanţa de apel că sarcina probei sub acest aspect nu incumbă reclamantei, ci autorilor excepţiei uzucapiunii, potrivit art. 1169 Cod civil, aceştia afirmând că au dobândit dreptul real de proprietate pe calea uzucapiunii, revenindu-le astfel sarcina de a demonstra că sunt îndeplinite cerinţele prescripţiei achizitive invocate, judicios fiind înlăturate în consecinţă şi aspectele reţinute de instanţa de fond în sensul aplicabilităţii dispoziţiilor Codului civil de la 1864 în ceea ce priveşte excepţia uzucapiunii, pe considerentul că reclamanta nu a făcut dovada în sensul că imobilul a fost înscris în cartea funciară anterior începerii posesiei, ipoteza avută în vedere de instanţa de fond cu referire la neintabularea dreptului de proprietate în cartea funciară şi aplicabilitatea dispoziţiilor Codului civil raportat la acest aspect, neputând fi reţinută, de altfel, câtă vreme odată cu punerea în aplicare a Decretului Lege nr. 115/1938 în Transilvania, conform Legii nr. 241/12 iulie 1947, s-a implementat regimul de publicitate imobiliară prin cărţile funciare, aşa încât împrejurarea că imobilul în litigiu nu ar fi fost înscris în CF anterior începerii posesiei, este apreciată ca lipsită de relevanţă, nefiind de natură a conduce la concluzia că acesta nu s-ar afla sub incidenţa regimului de publicitate imobiliară prin cărţi funciare, reglementat de DECRETUL LEGE 115/1938.

Cât priveşte susţinerile recurenţilor cu referire la neincidenţa în speţă a dispoziţiilor legale reţinute de instanţa de apel, respectiv a dispoziţiilor DECRETUL LEGE 115/1938, acestea sunt apreciate ca nefondate, corect reţinând instanţa de apel aplicabilitatea acestui act normativ, raportat la data începerii posesiei (în jurul anilor 1960 - 1970) astfel cum a fost aceasta reţinută şi de instanţa de fond prin prisma susţinerilor pârâţilor şi a probelor administrate în cauză, avându-se în vedere totodată şi decizia nr. LXXXVI/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.

Prin această deciziei, obligatorie pentru instanţe de la data publicării în Monitorul Oficial, conform art. 3307 alin. 4 Cod procedură civilă, s-a statuat în sensul că: în situaţia prescripţiilor achizitive începute sub imperiul Decretului Lege nr. 115/1938 şi împlinite după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, acţiunile în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune în regim de carte funciară sunt guvernate de dispoziţiile legii vechi, respectiv ale Decretului Lege nr. 115/1938.

Potrivit art. 6 alin. 2 din Legea nr. 241/12 iulie 1947 pentru punerea în aplicare în Transilvania a Legii pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare din 27 aprilie 1938- Decretul Lege nr. 115/1938, prescripţiile împlinite, precum şi cele începute înaintea punerii în aplicare a prezentei legi sunt cârmuite, în ce priveşte natura, durata şi efectele lor, de dispoziţiile legii sub care au început. Prin urmare, raportat la dispoziţiile legale anterior menţionate, avându-se în vedere totodată decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, cererea formulată de pârâţii-recurenţi privind constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune este guvernată de dispoziţiile DECRETUL LEGE 115/1938, câtă vreme, momentul pretins al începerii posesiei este ulterior punerii în aplicare în Transilvania a DECRETUL LEGE 115/1938, prin Legea nr. 241/1947, respectiv ulterior datei de 12 iulie 1947.

Aspectele invocate de recurenţi, conform cărora posesia autorului lor a început anterior datei de 12 iulie 1947, respectiv anterior intrării în vigoare a DECRETUL LEGE 115/1938, sens în care dispoziţiile acestui act normativ nu ar fi aplicabile, nu pot fi primite, reţinându-se în acest sens că, în primă instanţă, recurenţii pârâţi au invocat excepţia prescripţiei achizitive, arătând că posesia acestora a început în anul 1963, dată la care au cumpărat terenul şi la care s-a făcut şi gardul ce despărţea proprietatea acestora de cea a vecinilor de atunci, în raport de această dată a începerii posesiei fiind analizate şi determinate, atât de către instanţa de fond cât şi de către instanţa de apel, dispoziţiile legale aplicabile în cauză, în primă instanţă neinvocându-se, de către aceştia, posesia exercitată de antecesorul lor, respectiv joncţiunea posesiilor, astfel că aceste susţineri nu pot fi analizate omisso medio direct în calea de atac a recursului.

De asemenea, potrivit art. 316 Cod procedură civilă, dispoziţiile de procedură privind judecata în apel, se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol, iar potrivit art. 294 Cod procedură civilă, în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi. Ori, raportat la situaţia de fapt invocată în primă instanţă în susţinerea excepţiei uzucapiunii, motivele expuse în cadrul recursului declarat, prin care se invocă o altă dată a începerii posesiei, respectiv joncţiunea posesiilor (neinvocată în primă instanţă), echivalează cu schimbarea temeiurilor de fapt invocate chiar de către recurenţi în primă instanţă şi, implicit a fundamentului, cauzei cererii formulate, nefiind astfel admisibile în prezenta cale de atac, conform dispoziţiilor legale anterior menţionate.

Pe de altă parte, referitor la criticile invocate de recurenţi prin prisma probaţiunii administrate în cauză, este de precizat însă, că în calea de atac a recursului nu se devoluează fondul examinându-se doar legalitatea hotărârii pronunţate de instanţa de apel, respectiv corecta aplicare a legii asupra situaţiei de fapt deduse judecăţii, prin raportare la dispoziţiile art. 304 Cod procedură civilă, aşa încât modul în care instanţa a apreciat şi interpretat probele administrate în cauză, stabilind pe baza acestora situaţia de fapt, nu se poate constitui într-un motiv de nelegalitate a deciziei recurate, în sensul reglementat de dispoziţiile art. 304 Cod procedură civilă, sens în care criticile invocate de recurenţi prin raportare la probaţiunea administrată în cauză nu pot fi primite, acestea neîncadrându-se printre motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 Cod procedură civilă, dispoziţii potrivit cărora, modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, în situaţiile prevăzute expres şi limitativ la pct. 1-9.

Raportat la aspectele anterior reţinute, criticile recurenţilor sunt apreciate ca nefondate, în mod judicios reţinând instanţa de apel că legea aplicabilă în privinţa excepţiei prescripţiei achizitive invocate în cauză este de DECRETUL LEGE 115/1938, iar nu Codul Civil de la 1864.

Referitor la aspectele invocate de recurenţi în subsidiar, în sensul că, admiţând faptul că posesia acestora ar fi început sub imperiul Decretului Lege nr. 115/1938, în speţă devin incidente dispoziţiile art. 28 din DECRETUL LEGE 115/1938, instanţa a reţinut că cerinţele prevăzute de acest text de lege pentru a putea dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiune nu sunt îndeplinite în cauză.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 28 din DECRETUL LEGE 115/1938 „Cel ce a posedat un bun nemişcător în condiţiunile legii, timp de 20 ani, după moartea proprietarului înscris în cartea funciară, va putea cere înscrierea dreptului uzucapat. De asemenea, va putea cere înscrierea dreptului său, cel ce a posedat un bun nemişcător în condiţiunile legii, timp de 20 ani, socotiţi de la înscrierea în cartea funciara a declaraţiunii de renunţare la proprietate ”.

Într-adevăr recurenţii au depus în susţinerea argumentelor invocate, certificatul de deces al numitului G.A., decedat la data 27 aprilie 1942, (conform susţinerilor recurenţilor, acesta fiind antecesorul lor, fiind depuse şi acte de stare civilă), dreptul de proprietate al acestuia fiind înscris în CF 109 D., asupra imobilelor având nr. top. 310 şi 311.

Conform adresei nr. 2087/22.06.2015 emisă de Primăria D., aceste numere topografice, scara 1:2880, corespund prin suprapunere cu numerele topografice 956, 954 şi 953 scara 1:2000, iar potrivit înscrierilor din CF nr. 100211 D. provenită din conversia de pe hârtie a CF 166 N D., depusă la dosar, aceste din urmă topografice se află în prezent, în proprietatea recurentei D.M.R.. Ori, în speţă, excepţia uzucapiunii nu vizează terenurile aflate în prezent în proprietatea recurenţilor, pentru a avea astfel relevanţă certificatul de deces depus la dosar, ci suprafaţa de teren, linia de hotar, suprafaţă de teren cu privire la care reclamanta intimată invocă dreptul său de proprietate, astfel că pentru a se putea reţine ca fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 28 din D.L nr. 115/1938, se impunea a se face dovada unei posesii utile exercitate timp de 20 de ani de la moartea proprietarului tabular înscris în cartea funciară asupra imobilelor cu privire la care se invocă uzucapiunea, în speţă, asupra terenului cu referire la care reclamanta intimată afirmă faptul că se află în proprietatea sa, respectiv în posesia pârâţilor, cu încălcarea liniei de hotar, sens în care, raportat la aspectele anterior reţinute cerinţele prevăzute de acest text de lege nu sunt îndeplinite în cauză, nefiind îndeplinite nici condiţiile uzucapiunii reglementate de art. 27 din DL 115/1938, câtă vreme recurenţii nu au avut înscris în cartea funciară, fără cauză legitimă, dreptul de proprietate asupra porţiunii de teren în litigiu.

Având în vedere considerentele anterior expuse, neputând fi reţinute criticile recurenţilor, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă instanţa a respins ca nefondat recursul, menţinând în totalitate decizia recurată.

Întrucât recurenţii sunt în culpă procesuală, în temeiul art. 274 Cod procedură civilă au fost obligaţi să-i plătească intimatei reclamante suma de 800 lei cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocaţial conform chitanţei nr. 680/2015, depusă la fila 23 din dosar.

Domenii speta

Spete similare