Acţiune în constatare clauze abuzive.

Hotărâre 18226 din 09.10.2015


La data de 01.10.2008, între reclamant şi -  s-a încheiat contractul de credit nr. -  prin care împrumutatului i s-a acordat un credit în franci elveţieni (CHF) în cuantum de 19.845 CHF, pe o durată de 120 luni.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a invocat, caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind obligatia de restituire in aceeasi valuta a imprumutului in franci elvetieni considerandu-se ca reaua-credinta a bancii, pe de o parte,  si dezechilibrul contractual, pe de alta parte, rezulta din caracterul toxic/defectuos/neconform/nesigur al produsului oferit de către bancă, solicitandu-se, totodata, ca o consecinta a constatarii nulitatii absolute si eliminarii riscului valutar stabilit in sarcina reclamantilor, obligarea la emiterea unui nou grafic de rambursare in lei la cursul CHF-LEU de la data incheierii contractului.

În speţă, suntem în situaţia unui împrumut în franci elveţieni, împrumutatul primind o sumă în această valută şi fiind obligat să o restituie în aceeaşi valută. Contractul de credit valutar conţine aşadar un element de risc valutar, însă această nu îl transformă automat într-un contract abuziv.

Potrivit art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CE „Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil”.

Această prevedere a fost transpusă în dreptul intern prin art.4 alin.6 din legea nr.193/2000, potrivit căruia evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de-a satisface cerinţele de preţ şi plată, pe de-o parte, şi nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte. Singura condiţie pe care legea o impune este ca aceste clauze să fie exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Pe cale de consecinţă, odată constatată încadrarea unei anumite clauze în cadrul obiectului principal al contractului, sunt excluse de la analiză condiţiile prevăzute la art.4 alin.1 din legea nr.193/2000.

Totodată, trebuie avută în vedere la stabilirea obiectului principal al contractului natura juridică specifică a contractului de credit, care se deosebeşte de contractul de împrumut (ce creează obligaţii doar în sarcina împrumutatului), constând în restituirea sumei împrumutate şi a dobânzii aferente. Natura juridică a contractului de credit este una mult mai complexă întrucât nu se limitează doar la acordarea împrumutului şi restituirea acestuia cu dobândă, obligaţii care indiscutabil că fac parte din obiectul principal al contractului de credit, ci şi la efectuarea unor alte prestaţii aflate în strânsă legătură cu acordarea creditului, astfel încât se poate considera şi în privinţa acestora că au fost considerate ca fiind esenţiale de către părţi la încheierea contractului, astfel încât fac parte din obiectul principal al contractului.

Deşi fac referire la exceptarea de la analiza caracterului abuziv al clauzei ce defineşte obiectul contractului, în condiţiile în care sunt exprimate în mod clar şi inteligibil, nici legea nr.193/2000 şi nici Directiva 93/13 nu definesc noţiunea de obiect al contractului. Însă, în cauza Kasler (C-26/13), CJUE a oferit unele criterii de interpretare a acestei noţiuni care trebuie avute în vedere ţinând seama de cerinţele aplicării uniforme a dreptului Uniunii, în măsura în care termenii unei dispoziţii de drept ale Uniunii (respectiv Directiva 93/13) care nu face nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre în sensul de-a stabili domeniul de aplicare al acesteia trebuie să primească o interpretare autonomă şi uniformă. În acest sens, CJUE a reţinut că în fapt clauzele contractuale care se circumscriu noţiunii de „obiect principal al contractului”, în sensul acestei dispoziţii, trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare îl caracterizează.

Având în vedere cele indicate mai sus precum şi statuările CJUE, se apreciază că  clauzele contestate de reclamantă au strânsă legătură cu acordarea creditului şi fac parte din obiectul principal al contractului.

Se impune a se preciza însă că nici Legea 193/2000 şi nici Directiva 93/13 nu exclud automat şi nediferenţiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preţ, cu condiţia exprimării în mod clar şi inteligibil a acesteia.

În cauza de faţă, se constată că a fost exprimată într-un mod clar şi inteligibil, obligatia reclamantilor de restituire a imprumutului in moneda de acordare a creditului.

Potrivit contractului, creditul a fost acordat în CHF, conform cap. III, moneda creditului fiind definită şi în art. 8.1 din condiţiile imprumutului ca fiind „moneda/monedele în care este acordat creditul (Ron sau moneda altui stat)”. Totodată,  s-a convenit ca ratele să fie achitate în aceeaşi monedă pentru ca, la finalul perioadei de creditare, împrumutatul să restituie aceeaşi suma împrumutată, plus dobânzi în moneda care i-a fost pusă la dispoziţie de bancă.

Din simpla lectura a contractului rezultă că această clauză a fost exprimată clar şi inteligibil, moneda în care s-a acordat creditul şi în care trebuia restituit fiind indicată în mod expres prin contract. De asemenea, din dispozitiile contractuale rezulta in mod clar mecanismul de formare a pretului, respectiv calcularea pretului in functie de moneda in care s-a acordat imprumutul si efectele acestei dispozitii, respectiv suportarea riscului valutar de catre debitor in cazul cresterii cursului de schimb.

Instanţa apreciază că nu se poate retine nici reaua-credinta a bancii, nici faptul ca  serviciul de creditare prestat de către pârâtă în favoarea reclamantului este toxic, periculos, defectuos ori neconform, în sensul avut de prevederile legale citate de reclamant, in conditiile in care serviciile financiare nu pot fi incadrate in notiunea de produs „sigur”, „defectuos” , „neconform” sau „periculos” din Legea nr. 296/2004 si prin ipoteaza nu sunt aplicabile spetei de fata dispozitiile art. 12 din OG nr. 21/1992. Reclamantul a depus la dosar mai multe oferte financiare sau articole din presă, care însă nu provin de la societatea pârâtă şi, prin urmare, nu au nicio valoare probatorie în legătură cu răspunderea civilă a acesteia. A fost depusă o singură ofertă provenită de la pârâtă, care însă nu prezintă decât modalitatea de determinare a sumei maxime ce se poate acorda cu titlu de credit şi a costurilor aferente, fără a cuprinde elemente de natură a induce în eroare în vreun fel consumatorii. De asemenea, se constată că reclamantul nu a dovedit că pârâta i-a recomandat contractarea creditelor în franci elveţieni şi nici că i-a prezentat acest tip de credit ca fiind unul fără riscuri valutare majore sau că a exagerat beneficiile unui astfel de credit.

Obligaţia băncii de informare a clientului la momentul acordării creditului vizează condiţiile de creditare, adică dobânzile, comisioanele ori garanţiile puse în sarcina împrumutatului, viitoare depreciere ori apreciere a unei monede străine neputând fi inclusă în aceasta obligaţie, precum nici Regulamentului BNR nr. 3/2007, invocat de reclamanti,  nu stabilea în sarcina băncilor obligaţia de a informa consumatorii în legătură cu riscul valutar. Reclamantul, desi arata ca banca avea obligatia de a - l  informa  cu privire la riscul de hiper-valorizare a CHF, nu a formulat nicio cerere de anulare a contractului pentru dol si nu demonstreaza faptul ca banca detinea informatii in acest sens si ca ar fi ascuns aceste informatii cu rea-credinta fata de reclamanti, neputandu-se pretinde bancii sa prevada viitoarele fluctuatii de curs valutar. Înscrisurile depuse la dosar de către reclamant sunt fie privitoare la alte instituţii bancare, fie articole de presă. Or, articolele de presă nu reprezintă decât opinia unor persoane, nefiind apte să dovedească faptul că pârâta cunoştea că CHF se va aprecia semnificativ faţă de leu.

Împrumutându-se pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, diferită de cea în care obţinea veniturile din salariu, împrumutatul  şi-a  asumat implicit şi riscul fluctuaţiilor cursului valutar, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului.  În acest context, modificarea circumstanţelor invocate de către reclamanţi – respectiv fluctuaţia monetară – a fost integrată în contract, cu consecinţe asupra executării obligaţiei contractuale astfel asumate, riscul creşterii cursului de schimb fiind suportat, pe cale de consecinţă, de către debitor, în lipsă de dispoziţie contrară. De altfel, în materia contractului de împrumut, legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar, fără ca evoluţiile economice să influenţeze obligaţiile asumate de împrumutat.

Executarea obligaţiilor reclamantului, afectată de variaţia cursului de schimb, îşi găseşte suportul atât în conţinutul clauzelor contractuale, cât şi în dispoziţiile legale din materia contractului de împrumut.

Nu se poate aplica cursul de schimb CHF-leu la momentul contractarii creditului intrucat in art. 8.1 partile au stabilit ca orice plata se face in moneda creditului si nici nu se poate retine caracterul abuziv cu privire la restituirea creditului in moneda acordata,  intrucat aceste dispozitii contractuale nu fac altceva decat sa reia prevederile art. 1584, 1578 V. Cod  civil.

Semnificativ este faptul că atât Codul civil din 1864 (art.1578) cât şi noul Cod civil (art.2164), consacră în materia împrumutului principiul nominalismului, potrivit căruia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variaţia acesteia, in conditiile in care prin conditia dezechilibrului semnificativ prevazuta de art.4 alin.1 din Legea nr. 193/2000 se apreciaza „prin intermediul unei analize a normelor naționale aplicabile în lipsa unui acord între părți, pentru a evalua dacă și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare.” (cauza Mohamed Aziz C-415/11 ).

Prin urmare, principiul nominalismului este tradiţional în contractele de împrumut. În realitate, în cazul creditelor acordate în valută nu suntem în prezenţa niciunei clauze abuzive, pentru că nu banca a instituit printr-o clauză în contract regula nominalismului, ci însuşi legiuitorul. Nu se poate abdica de la acest principiu, deoarece teoria clauzelor abuzive nu înseamnă negarea unor principii sau a unei reguli tradiţionale de funcţionare ale unor instituţii juridice. Chiar dacă în contractul de credit sau în graficul de rambursare figurează o asemenea clauză de risc valutar, aceasta nu este altceva decât reproducerea, preluarea principiului nominalismului consacrat de lege. De altfel, chiar Curtea Europeană de Justiţie s-a pronunţat în sensul că nu intră sub incidenţa evaluării caracterului abuziv decât  clauzele din contractele încheiate cu consumatorii, iar nu şi dispoziţiile legale. Astfel, prin Hotărârea Curţii Europene de Justiţie din 30 aprilie 2014, pronunţată în procedura C280/1, Barclays Bank contra Sara Sannchez Garcia, Alejandro Chacon Barrera, Curtea a reţinut că: ,,Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii şi principiile dreptului Uniunii referitoare la protecţia consumatorilor şi la echilibrul contractual, trebuie interpretate în sensul că sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege şi norme administrative ale unui stat membru, precum cele în discuţie în litigiul principal, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conţinutului sau a domeniului de aplicare al acestora”.

În al doilea rând, protecţia consumatorilor poate să se realizeze şi în contractul contractelor de credit în monedă străină. Calea nu este însă aceea a acţiunilor întemeiate pe Legea nr.193/2000. Întrucât principiul nominalismului este unul legal, excepţiile de la acest principiu nu pot fi instituite pe cale jurisprudenţională, ci doar pe cale legală. Nimic nu se opune ca legiuitorul să prevadă măsuri speciale de protecţie a consumatorilor în cazul creditelor în valută.

Prin urmare, în materia creditelor în valută, problema riscului valutar la care este expus consumatorul nu este susceptibilă de a fi soluţionată pe calea unor acţiuni întemeiate pe Legea nr.193/2000, având în vedere faptul că riscul valutar este suportat de consumator nu în temeiul unei pretinse clauze abuzive din contractul de credit, ci este consecinţa aplicării nominalismului consacrat de lege.

Pentru aceste motive, va respinge cererea ca neintemeiata.