Emitere decizie concediere în timpul concediului medical. Interpretarea art. 60 alin. 1 lit. a Codul muncii în raport de prevederile art. 77 Codul muncii. Emiterea deciziei de concediere şi producerea consecinţelor acesteia.

Decizie 683/Ap din 15.10.2014


- art. 60 alin. 1 lit. a Codul muncii;

- art. 77 Codul muncii.

Constată că prin sentinţa civilă nr. 858/2014, Tribunalul Braşov a admis contestaţia formulată şi completată de către contestatoarea M.A.I., în contradictoriu cu C.N.P.R. S.A. şi a constatat nulitatea deciziei de concediere nr. 8176/06.09.2013 emisă de intimată.

A dispus reintegrarea contestatoarei în postul deţinut anterior concedierii, respectiv, consilier juridic în cadrul C.N. „P.R.” S.A..

A obligat intimata la plata despăgubirilor constând în salariile şi celelalte drepturi cuvenite începând cu data concedierii şi până la reintegrarea efectivă.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la această instanţă sub nr. de dosar 7986/62/2013, contestatoarea M.A. a chemat în judecată pe intimata C.N.P.R. S.A. solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună: anularea deciziei de concediere nr. 8167/2013 ca nelegală şi abuzivă, reintegrarea în muncă pe postul deţinut anterior cu toate drepturile ce decurg din reintegrare, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 8176/6.09.2013 emisă de intimata C.N. P.R. S.A. s-a dispus concedierea contestatoarei din funcţia de consilier juridic, în temeiul dispoziţiilor art. 65 şi 66 din Codul muncii, pentru motive care nu ţin de persoana sa, ca urmare a desfiinţării postului ocupat, fiind acordat un termen de preaviz de 20 de zile lucrătoare, conform art. 75 alin. 2 din Codul muncii.

Astfel cum rezultă din certificatele de concediu medical depuse la dosar - (filele 23-27) -  contestatoarea s-a aflat în incapacitate temporară de muncă în perioada 2.09.2013-18.10.2013, aspect comunicat intimatei, conform înscrisului depus la fila 22.

Prin urmare, la data emiterii decizie contestate, 6.09.2013, salariatul concediat se afla în incapacitate temporară de muncă iar angajatorul cunoştea aceste aspecte.

În condiţiile date, în cauză devin incidente dispoziţiile art. 60 lit. a din Codul muncii care interzic concedierile salariaţilor care se află în incapacitate temporară de muncă, stabilită prin certificat medical, conform legii.

Intimata s-a mai apărat susţinând că decizia de concediere şi-a produs efectele după încetarea perioadei de incapacitate temporară de muncă, apărare care nu este susţinută de actele depuse la dosar.

Astfel, din cuprinsul deciziei de concediere rezultă foarte clar că ,,începând cu data expirării termenului de preaviz (care este de 20 de zile lucrătoare, conform deciziei), doamna  M.A. este concediată conform art. 65 din Codul muncii.” Aşadar, momentul concedierii este legat de termenul de preaviz de 20 zile, termen care începe să curgă din momentul emiterii deciziei, respectiv din 6.09.2013, în decizie nefiind făcută o altă distincţie.

Intimata ar fi avut posibilitatea, dată fiind procedura de concediere colectivă în curs, să stabilească în cuprinsul deciziei, o altă dată, la care acesta să-şi producă efectele, avea posibilitatea să menţioneze starea de incapacitate temporară a salariatului precum şi faptul că termenul de preaviz începe să curgă din momentul încetării acestei cauze. Cum nu a procedat astfel, acesta şi-a asumat ,,riscul” ca salariatul să atace decizia şi să invoce motivul de  nulitate  prevăzut de art. 60 lit. a din Codul muncii.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta C.N. P.R. S.A., solicitând admiterea apelului, modificarea în tot a sentinţei instanţei de fond şi pe cale de consecinţă, respingerea contestaţiei formulate împotriva deciziei de concediere nr.  8176/6.09.2013.

Critică sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocă faptul că Tribunalul Braşov, în cuprinsul sentinţei pronunţate denotă o analiză superficială a situaţiei de fapt şi de drept existente, situaţie învederată de pârâtă prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Situaţia de fapt a impus organizarea unei procedurii de concediere colectivă, datorată împrejurărilor economice extrem de precare şi pierderilor importante suferite de C.N. P.R. S.A., iar această procedură a fost realizată potrivit dispoziţiilor legale, care obligau subscrisa la respectarea imperativă a unor termene clare de efectuare a măsurilor subsecvente, nu exista posibilitatea de a emite deciziile de concediere cu încălcarea acestor termene pentru un număr mic dintre salariaţi, deoarece acest lucru ar fi dus la anularea întregii proceduri de concediere colectivă.

În aceste condiţii, au fost emise deciziile de concediere, însă efectele acestor decizii erau suspendate de drept, în temeiul art. 50, alin. 1, lit. b, coroborat cu art. 49, alin. 6 din Codul muncii, care dispun: „Contractul individual de muncă se suspendă de drept în următoarele situaţii:..b) concediu pentru incapacitate temporară de muncă”, respectiv: „În cazul suspendării contractului individual de muncă, se suspendă toate termenele care au legătura cu încheierea, modificarea, executarea sau încetarea contractului individual de muncă.”

Orice aspect legat de contractul individual de muncă este suspendat de drept, implicit efectele emiterii deciziei de concediere pentru motive ce nu ţin de persoana angajatului, impuse de procedura de reorganizare prin concediere colectivă.

Astfel, emiterea deciziei de concediere de către C.N. P.R. S.A. a fost impusă de procedura concedierilor colective, însa toate efectele acestei decizii au fost suspendate de drept până la încetarea stării de incapacitate temporară de muncă, în ceea ce priveşte efectuarea preavizului, încetarea contractului de muncă, precum şi a termenului legal de contestare a deciziei de concediere, care a început să curgă din momentul în care starea de incapacitate temporară de muncă a încetat.

Simpla emitere a deciziei de concediere nu produce efecte asupra salariatului, efectele deciziei producându-se doar în momentul încetării stării de incapacitate temporară de muncă.

Instanţa de fond afirmă cu uşurinţă că efectele deciziei se produc de la data emiterii ei, nefiind făcută altă distincţie în cuprinsul său, neluând în seamă dispoziţiile Codului muncii, care, în mod imperativ dispun că efectele se produc la data comunicării deciziei către salariat, aspect extrem de clar prevăzut în cuprinsul deciziei de concediere, în art. 6.

Decizia de concediere a fost comunicată salariatei în data de 21.10.2013, dată la care salariata nu mai era în stare de incapacitate temporară de muncă, aşa cum reiese din însăşi decizia de concediere depusă de contestatoare la dosarul cauzei, în care, pe ultima pagină se poate vedea semnătura de primire a salariatei şi data la care a fost comunicată personal decizia de concediere către reclamantă.

Astfel, având în vedere faptul ca decizia de concediere a fost comunicată reclamantei după încetarea stării de incapacitate temporară de muncă, nu există nici un fel de încălcare a dispoziţiilor Codului muncii în ceea ce priveşte concedierea salariatei M.A.I., aceasta nefiind în vreun fel prejudiciată prin simpla emitere a deciziei de către C.N.P.R. S.A., nefiind aplicabile dispoziţiile art. 60, alin. 1, lit. a).

Analizând apelul formulat, instanţa constată că este fondat.

Instanţa de fond a reţinut că decizia de concediere este lovită de nulitate deoarece a fost emisă în 6 septembrie 2013, când salariata se afla în concediu medical, iar potrivit art. 60 lit. a Codul muncii, nu se pot efectua concedieri ale salariaţilor care se află în incapacitate temporară de muncă.

Instanţa de fond a aplicat greşit legea (art. 60 lit. a Codul muncii), stării de fapt deduse judecăţii şi a nesocotit menţiunile din decizia de concediere ce vizau producerea efectelor acesteia după expirarea termenului de preaviz şi după epuizarea perioadei de concediu medical, fără a da o justificare înlăturării argumentelor emitentului deciziei nr. 8176/6 septembrie 2013.

Aşadar, sentinţa nu oferă o soluţie pe fondul contestaţiei, nu analizează dacă operează o concediere reală, efectivă şi serioasă şi se fundamentează pe încălcarea unei dispoziţii imperative a Codului muncii, care ar atrage nulitatea ei.

În apel, instanţa va verifica raportat la motivele de apel şi la apărările contestatoarei că sancţiunea nulităţii deciziei a fost corect aplicată. Pentru considerentul că niciuna dintre părţi nu a cerut aplicarea art. 480 alin. 3 teza a II-a Noul Cod de procedură civilă, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare, în situaţia în care instanţa de fond a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, instanţa de apel va rejudeca cauza, evocând fondul.

Aşadar, nulitatea deciziei de concediere a fost admisă greşit, deoarece dispoziţiile art. 60 alin. 1 lit. a Codul muncii, nu vizează expres că momentul emiterii deciziei de concediere nu trebuie plasat pe durata incapacităţii temporare de muncă. Este vorba de aplicarea art. 60 alin. 1 lit. a din Codul muncii, în conformitate cu prevederile art. 77 Codul muncii, care menţionează că decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei.

Deci nu are nici o importanţă când a fost emisă decizia de către angajator, importantă fiind comunicarea acesteia salariatului afectat de măsura dispusă, deoarece data încetării Contractului individual de muncă este data la care se produc efectele deciziei de concediere.

Din examinarea deciziei de concediere rezultă că, deşi a fost emisă în 6 septembrie 2013, când contestatoarea se afla în concediu medical, concedierea salariatei, în temeiul art. 65 Codul muncii, din motive ce nu ţin de persoana salariatului, ca urmare a desfiinţării postului ocupat, are loc „începând cu data expirării termenului de preaviz” (art. 1 pct. 1 din decizie).

Termenul de preaviz de 20 de zile lucrătoare a fost acordat conform art. 75 alin. 1 din Legea nr.  53/2003 şi art. 32.1 din Contractul colectiv de muncă  2008-2018 şi curge de la data comunicării deciziei, conform menţiunilor de la art. 2 din cuprinsul deciziei contestate.

Potrivit menţiunii din finalul deciziei atacate, contestatoarea a luat la cunoştinţă de decizie în 21 octombrie 2013, acesta fiind momentul producerii efectelor deciziei.

În data de 21 octombrie 2013 contestatoarea nu se afla în concediu medical, iar termenul de preaviz de 20 de zile a început să curgă de la această dată, urmând ca la epuizarea lui să opereze prevederile art. 1 din decizie, respectiv încetarea Contractului individual de muncă prin concediere colectivă – art. 65 Codul muncii.

Reţinerile instanţei de fond din finalul considerentelor din care rezultă că nu a putut aprecia ca fondate susţinerile angajatorului, neexistând înscrisuri în probaţiune care să justifice că decizia de concediere şi-a produs efectele după încetarea concediului medical nu sunt corecte. În speţă, faţă de conţinutul şi prevederile deciziei de concediere din care rezultă clar că decizia produce efecte din momentul luării la cunoştinţă de către contestatoare, iar acest moment este în afara intervalului în care contestatoarea s-a aflat în concediu medical, nu se mai impunea nicio dovadă în plus faţă de cele administrate deja în cauză.

Prin urmare, instanţa de fond a aplicat greşit prevederile art. 60 alin. 1 lit. a din Codul muncii, raportat la datele speţei, constatând greşit nulitatea deciziei de concediere.

În ceea ce priveşte măsura dispusă, aceea a concedierii colective, instanţa constată că, raportat la motivele invocate de contestatoare, nu se poate reţine că această concediere, desfiinţare a postului contestatoarei, nu este legală, serioasă şi efectivă.

Potrivit art. 7 din H.G. nr. 371/1998, privind înfiinţarea C.N.P.R., acţiunile Poştei sunt deţinute de stat, care îşi exercită drepturile şi obligaţiile decurgând din calitatea sa de acţionar unic, prin Ministerul Comunicaţiilor.

Angajatorul a fost nevoit să-şi reorganizeze activitatea prin redimensionarea personalului raportat la volumul de muncă existent, fiind înregistrate pierderi financiare semnificative, astfel încât, începând cu luna iunie 2013 au fost întreprinse planurile de disponibilizare, fiind adoptată în acest sens H.C.A. nr. 175/14.06.2013.

Prin urmare, concedierea colectivă dispusă, a avut o cauză reală, impusă de dificultăţi economice, independente de buna sau reaua-credinţă a angajatorului.

Organigrama valabilă anterior procedurii de concediere colectivă (de la data de 01 aprilie 2013) era cea aprobată prin Hotărârea Consiliului de Administraţie nr. 131/19.03.2013, în cuprinsul că¬reia se poate observa că numărul de posturi din cadrul Departamentului Juridic Litigii şi Dispersie Teritorială era de 28. Ulterior, în Organigrama valabilă de la data de 01.09.2013, aprobată prin Hotărârile, Consiliului de Administraţie nr. 206/30.07.2013 şi 218/21.08.2013, este evident că numărul de posturi din cadrul Departamentului Juridic Li¬tigii şi Dispersie Teritorială era de 23, adică mai mic cu 5, exact numărul de posturi des¬fiinţate în urma reorganizării C.N.P.R. S.A.

În ceea ce priveşte postul contestatoarei, în urma procedurii de concediere colectivă, acesta nu mai exista, în conformitate cu propunerile şefilor de com¬partimente, precum şi a rezultatelor normării, astfel încât postul de consilier juridic D.B. a fost desfiinţat, potrivit adresei Departamentului Resurse Umane nr. 101.2/6089/16.08.2013.

Prin Hotărârea nr. 206 din data de 30.07.2013 a Consiliului de Administraţie al C.N.P.R. S.A. s-a aprobat referatul nr. 101.2/5108/30.07.2013, întocmit de Departamentul Resurse Umane, privind aplicarea, prin reducerea posturilor din organigrama C.N.P.R S.A., a planului de disponibilizare aprobat prin H.C.A. nr. 175/14.06.2013 şi, pe cale de consecinţă, s-a aprobat şi iniţierea procedurilor pri¬vind concedierea colectivă.

Modificarea structurii interne este atributul exclusiv al angajatorului, societatea noastră având dreptul să îşi organizeze activitatea, astfel încât să se asigure o funcţionare eficientă a resurselor umane şi materiale.

Criteriile de stabilire a personalului disponibilizat au fost stabilite aşa cum am mai arătat anterior, prin Procesul-verbal nr. 101.4/5583/13.08.2013-423/13.08.2013, comple¬tat prin Procesul-verbal nr. 101/4987/14.08.2013-424/14.08.2013 fiind respectate în totali¬tate de angajator în cadrul procedurii de concediere colectivă.

Reclamanta nu a participat la o testare/concurs pentru ocuparea în continuare a postului de consilier juridic în cadrul D.B., deoarece postul contestatoarei era post unic şi a fost desfiinţat.

Organizarea unui concurs era necesară în cazul în care postul ar fi existat în  continuare, iar pentru ocuparea sa ar fi concurat mai multe persoane.

În situaţia concedierilor individuale/colective care sunt dispuse din cauze care nu ţin de persoana salariatului, angajatorul nu este obligat să pună la dispoziţia salariatului posturile vacante. În acest sens, s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, prin Decizia nr. 6/09.05.2011. Legiuitorul nu se referă şi la ipoteza concedierii individuale prevăzute de art. 65 din Codul muncii, astfel că, în cazul desfiinţării locului de muncă în situaţia concedierilor pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, angajatorului nu îi revine obligaţia de a-i oferi salariatului un alt loc de muncă.

În consecinţă, concedierea contestatoarei este o măsură efectivă, reală şi serioasă, drept care se impune menţinerea deciziei de concediere atacate.

În baza art. 480 alin. 3 Noul Cod de procedură civilă, instanţa va admite apelul şi va schimba sentinţa în tot, respingând contestaţia formulată, pentru toate motivele invocate de contestatoare.