Acţiune în răspundere delictuală. Prescripţia extinctivă.

Acţiune în răspundere delictuală. Prescripţia extinctivă.

 Potrivit art. 8 alin.1 din  Decretul nr.167/1958 „Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.”

 - Articolul 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958

În ceea ce priveşte susţinerea intimaţilor reclamanţi potrivit căreia era necesară cunoaşterea în concret şi a persoanei juridice în sarcina căreia va fi reţinută obligaţia de despăgubire (intimata pârâtă - asigurător), Curtea a apreciat-o ca fiind neîntemeiată având în vedere că împrejurarea că asigurătorul a fost chemat în judecată în temeiul art. 49- 50 din Legea nr. 136/1995 pentru a fi obligat la plata despăgubirilor nu influenţează şi cu atât mai puţin nu schimbă persoana celui care răspunde de pagubă şi care este, indubitabil, autorul accidentului.

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI - SECŢIA A V-A CIVILĂ,

DECIZIA CIVILĂ NR.814 A din 17.05.2016)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov  în data de 14.10.2014,  G. P., G. M., G. A.-E. în contradictoriu cu pârâta SC E. R. A. R. SA şi intervenientul  I. C., au solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirilor cu titlu de daune morale pentru G. P., pentru decesul fiului G. M. I., suma de 1.000.000 lei, pentru G. M., pentru decesul fiului G. M. I., suma de 1.000.000 lei şi pentru G. A. E., pentru decesul fratelui G. M. I., suma de 500.000 lei.

Pârâta SC E. R. A. R. SA,  formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea în parte a acţiunii şi diminuarea cuantumului daunelor morale.

Reclamanţii au formulat răspuns la întâmpinare  prin care au reluat susţinerii învederate în acţiune.  Au solicitat respingerea apărărilor pârâtei şi admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.

Intervenientul I. C. a depus la dosar răspuns la întâmpinarea formulată de pârâtă, prin care a solicitat respingerea apărărilor din întâmpinare a neîntemeiate şi admiterea cererii de chemare în judecată.

 Prin sentinţa civilă nr. 2330/23.09.2015 pronunţată de Tribunalul Ilfov - Secţia Civilă, în dosarul nr. 3098/93/2014 a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată şi obligată pârâta să plătească fiecăruia dintre reclamanţii G. P. şi G. M. suma de 700 000 de lei, reprezentând daune morale; a fost obligată pârâta să plătească reclamantei G.A.E. suma de 200 000 de lei, reprezentând daune morale; a fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor suma de 6518,91 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecata, reprezentând cheltuieli transport şi onorariu avocat.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut că în data de 20.07.2011, intervenientul a condus autoturismul cu numărul de înmatriculare CT-19-EPR pe drumurile publice, a pierdut controlul volanului pe fondul lipsei de experienţă, iar autoturismul a pătruns pe contrasens, lovind-o din spate pe reclamanta G. M., care a căzut jos peste fiul sau, G. M.I., pe care îl ţinea în braţe în premomentul impactului.

Din raportul de expertiza medico-legala de necropsie ce a fost efectuat de S.M.L. Ialomiţa (fila 11), în urma autopsierii cadavrului numitului G.M.I. a rezultat că moartea acestuia a fost violentă şi s-a datorat căderii mamei sale, G.  M..

În urma evenimentului rutier mai sus descris a fost înregistrat dosarul penal nr.1560/P/2011, al Parchetului de pe lângă  Judecătoria Feteşti.

Prin sentinţa penală nr.121, din data de 10.09.2014, pronunţata de Judecătoria Feteşti în dosarul nr.2415/229/2013, intervenientului din cauza de faţă, pentru fapta anterior menţionată, i-a fost aplicată o măsură educativă.

Tribunalul a reţinut că la data de 20.07.2011, autoturismul cu numărul de înmatriculare CT-19-EPR, condus de intervenient,  era asigurat RCA la societatea de asigurări pârâta , astfel cum rezulta din interogarea bazei de date CEDAM (fila 18).

În ceea ce priveşte legea civilă substanţială aplicabilă în prezenta cauză, tribunalul reţine că sunt incidente dispoziţiile noului cod civil, astfel cum rezulta din interpretarea prevederilor art.103 din Legea nr.71/2011, potrivit cărora: „obligaţiile născute din fapte juridice extracontractuale sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data producerii ori, după  caz, săvârşirii lor.” Prin urmare, sunt aplicabile dispoziţiile art.998-999 C.civ. 1864, relative la răspunderea pentru fapta proprie, întrucât fapta pretins ilicită s-a produs la data de 20.07.2011, deci înainte de intrarea în vigoare a noului cod civil.

Tribunalul a apreciat ca fiind îndeplinite condiţiile privind răspunderea civilă delictuală în persoana intervenientului. Temeiul plăţii despăgubirii de către asiguratorul autoturismului condus de către acesta îl reprezintă Legea nr.136/1995.

Astfel, potrivit art.50 din Legea 136 din 1995: “Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri.”, iar potrivit art.54 din acelaşi act normativ : „ Despăgubirea se stabileşte şi se efectuează conform art. 43 şi 49, iar în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienţi forţaţi.”

 De asemenea, potrivit art.49 din Ordinul CSA nr.14/2011: „La stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele: ...2... d) daunele morale: în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.”

 În ceea ce priveşte condiţiile răspunderii civile delictuale, tribunalul a reţinut că din interpretarea dispoziţiilor art.998-999 C.civ.1864 rezulta cele patru condiţii pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie: săvârşirea unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi vinovăţia.

 În ceea ce priveşte fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, tribunalul reţine că aceasta reprezintă orice acţiune sau inacţiune prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv sau chiar interesului ce aparţine altei persoane.

Astfel, s-a constatat îndeplinită condiţia săvârşirii de către intervenient a unei fapte ilicite care rezultă din înscrisurile existente la dosarul cauzei, şi anume din sentinţa penală nr.121, din data de 10.09.2014, pronunţată de Judecătoria Feteşti în dosarul nr.2415/229/2013.

 În ceea ce priveşte prejudiciul, ca element al răspunderii civile delictuale, acesta consta în rezultatul, efectul negativ suferit de o anumita persoana, ca urmare a faptei ilicite săvârşită de o altă persoana. În cauza civilă de faţă se pune problema reparării patrimoniale a unui prejudiciu fără  caracter patrimonial, respectiv a acordării daunelor morale pretinse de reclamanţi pentru încălcarea  unor drepturi subiective civile nepatrimoniale.

Sub aspectul daunelor morale, tribunalul a reţinut că acestea sunt consecinţa prejudiciului nepatrimonial, şi anume suferinţa de ordin afectiv provocata de moartea numitului G. M. I. în accidentul rutier din data de 20.07.2011.

Prejudiciul moral suferit de reclamanţi este unul cert, existenţa acestuia fiind dincolo de orice îndoială.

Tribunalul a mai reţinut că nu se pune problema  caracterului cert în ceea ce priveşte posibilitatea de evaluare, având în vedere specificul daunelor morale. Astfel, judecătorul cauzei este singurul care, în raport cu împrejurările concrete ale cauzei, poate sa aprecieze o sumă globală reprezentând echivalentul prejudiciului suferit. În ceea ce priveşte proba întinderii prejudiciului moral, estimarea acestuia se face de către  instanţa investită cu soluţionarea cauzei, prin luarea în considerare a circumstanţelor de săvârşire a faptei ilicite şi consecinţele cele mai probabile pe care aceasta fapta le-ar putea produce asupra unui om din respectiva categorie, socială ori profesională.

În consecinţă, tribunalul a avut în vedere relaţiile de familie existente între defunct şi reclamanţi, afectate în mod ireversibil de decesul lui G.M.I., ce a determinat, fără  echivoc, suferinţe psihice greu de suportat pentru orice persoana. Totodată, a avut în vedere impactul emoţional puternic resimţit de reclamanţi în urma pierderii fiului, respectiv fratelui lor, în vârstă de doar 2 ani, fiind afectate în mod fundamental toate aspectele sociale ale vieţii acestora, cu luarea în considerare şi a modalităţii concrete în care a intervenit decesul, şi anume prin căderea forţată a mamei acestuia, care îl ţinea în braţe.

 În ceea ce priveşte evaluarea prejudiciului moral, astfel cum a fost reţinută de tribunal, a precizat că s-a avut în vedere un cuantum valoric rezonabil, dar substanţial al despăgubirilor pentru prejudiciul moral produs prin fapta ilicita, ce nu trebuie privit ca o sursa de înavuţire pentru reclamanţi, ci, dimpotrivă, trebuie să constituie o reparaţie echitabilă a prejudiciului produs dar sa fie şi de natura a descuraja, pe viitor, o conduita asemănătoare cu cea a şoferului vinovat de producerea accidentului rutier din data de 20.07.2011 din partea altor persoane. Din acest ultim punct de vedere, nu se pune problema acordării unor „despăgubiri exemplare”, ci doar a unor despăgubiri care să aibă şi o eficienţă practica în realitatea obiectivă, care să fie de natura sa descurajeze neglijenta celor care desfăşoară o anume activitate, precum cea de a conduce autovehicule, în contextul actual, marcat de o creştere substanţiala a numărului de accidente rutiere.

În cauza este îndeplinita şi condiţia privind legătura de cauzalitate între fapta ilicita şi prejudiciul suferit de reclamanţi, astfel cum rezulta din probele administrate în cauza.

 Vinovăţia, ca element al răspunderii civile delictuale, reprezintă atitudinea subiectiva pe care autorul faptei a avut-o faţă  de aceasta şi de urmările acesteia, la momentul la care a săvârşit-o. Pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesar ca fapta ilicita sa fie imputabila autorului ei. Or, din înscrisurile existente la dosar rezulta că, într-adevăr, fapta ilicita a fost săvârşita cu vinovăţie, sub forma culpei.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta S.C. E.R.A. – R. S.A. în contradictoriu cu reclamanţii: -G. P., G. M., G.A.E. şi a solicitat admiterea apelului  şi rejudecând cauza, schimbarea în tot a sentinţei pronunţate  în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind prescrisă; în subsidiar a solicitat  admiterea apelului şi schimbarea sentinţei în sensul  diminuării daunelor morale acordate în cauză de către această instanţă de judecată reclamanţilor.

În dezvoltarea primului motiv de apel pârâta a arătat că  cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanţi a fost promovată la data de 14.10.2014 moment la care, faţă  de prevederile art. 3 din Decretul lege 167/1958 coroborat cu art. 8 din acelaşi act normativ, dreptul la acţiune al acestora s-a prescris.

 A arătat că reclamanţii  au cunoscut data producerii accidentului de circulaţie în care şi-a pierdut viaţa fiul/fratele lor G.M.I. chiar la momentul respectiv-20.07.2011 ,aceştia promovând acţiunea de faţă la data de 14.10.2014, cu depăşirea termenului de 3 ani conferit de lege pentru promovarea unei acţiuni de acest gen; reclamanţii  au cunoscut atât faptul cauzator de prejudiciu în dauna lor cât şi autorul faptei ilicite-intervenientul forţat - astfel că nu pot invoca necunoaşterea vreunuia dintre aceste elemente (esenţiale în promovarea unei astfel de cereri de chemare în judecată).

A solicitat să se reţine că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

 Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de la momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o fapta ilicită şi implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi pe cel răspunzător de repararea lui, stabilind ca prescripţia începe sa curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. În cazul de faţă reclamanţii au cunoscut aceste lucruri, accidentul fiind provocat de către intervenientul forţat (cel care şi-a şi recunoscut vinovăţia în cauza-nu este ipoteza  unui accident cu autor necunoscut).

De îndată ce sunt întrunite cerinţele legale pentru naşterea răspunderii -prejudiciu, fapta ilicită săvârşită în principiu, cu vinovăţie şi raportul la cauzalitate între cele două elemente - un drept la reparaţie exista, desigur încă nedesăvârşit, deoarece întinderea prejudiciului, ca şi modalitatea de reparare a lui nu sunt încă certe şi cunoscute.

Ca urmare, la momentul la care reclamanţii cunoşteau cele 2 elemente,( 20.07.2011 ) aceştia aveau posibilitatea de a promova o acţiune civilă în despăgubiri împotriva subscrisei urmând ca întinderea concreta a prejudiciului sa fie stabilita ulterior pe baza probatoriului ce s-ar fi efectuat în cauză.

Mai mult decât atât susţinerea reclamanţilor apelanţi în sensul că nu ar fi putut promova o astfel de acţiune până la soluţionarea definitivă a dosarului penal este neîntemeiată, faţă de faptul că în numeroase cazuri se promovează o astfel de acţiune care poate fi suspendată în baza art 413 alin 1 pct 2 ,în cazul în care vinovăţia inculpatului nu a fost stabilită.

Judecata se reia apoi la momentul la care hotărârea din procesul penal devine definitiva, dreptul la acţiune al reclamanţilor în dosarul civil fiind conservat.

A mai arătat că a fost vorba de o lipsă de diligentă a reclamanţilor care au înţeles, pe de o parte să nu acţioneze în nici un fel în dosarul penal, neconstituindu-se părţi civile şi nu au introdus nici acţiune în instanţa civilă . Nici o dispoziţie legală nu impune astfel ca acţiunea civilă să fie promovată numai după stabilirea vinovăţiei în producerea faptei ilicite (cauzatoare de prejudiciu ) sau după momentul pronunţării unei hotărâri definitive de condamnare a inculpatului .Instanţele au arătat în acest sens ca :"potrivit art. 19 alin 1 C.proc.pen. persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în dosarul penal poate introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea pagubelor materiale şi morale pricinuite prin infracţiune .Promovarea acţiunii civile nu este dependent de soluţionarea procesului penal ,în care se valorifica un raport juridic de drept public, prin care se urmăreşte stabilirea răspunderii penale a persoanei vinovate (...)iar faptul că anumite elemente din raportul penal (...) se bucura de autoritate de lucru judecat conform art. 22 din C.proc.pen. nu înseamnă că dreptul material la acţiunea în răspundere civilă delictuală curge de la data stabilirii acestor elemente, neexistând nici o dispoziţie care să prevadă această excepţie ")- extras din dec 1567/2015 pron de către CA Bucureşti. Fără  a se pronunţa asupra acestei apărări pe care am formulat-o încă din fondul cauzei, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică .

În cadrul celui de al doilea motiv de apel a arătat, în esenţă, că fără a contesta suferinţele şi trauma prin care au trecut reclamanţii ca urmare a nefericitului accident soldat cu decesul fiului/fratelui lor, daunele morale acordate de către instanţa de fond într-un cuantum exagerat.

Intimaţii reclamanţi au formulat întâmpinare şi au solicitat  respingerea ca nefondat a apelului formulat în cauză de pârâta şi menţinerea ca fiind legală şi temeinică a hotărârii pronunţate în fondul cauzei de Tribunalul Ilfov.

În ceea ce priveşte primul motiv de apel au arătat că dispoziţiile imperative ale textului de lege al art. 8 din Decretul nr. 167/1958 sunt mai mult decât grăitoare şi nu lasă loc niciunei interpretări personale sau rău intenţionate.

În mod determinat se stabileşte în cuprinsul textului de lege enunţat că, în cazul acţiunii în răspundere pentru o paguba cauzata prin fapta ilicită (cum a fost acţiunea dedusa judecaţii), prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei şi pe cel care răspunde de ea.

Opinia exprimată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cuprinsul Deciziei nr. 2963 pronunţată în cursul anului 2011, într-o speţa în care au fost solicitate cu titlu de dezdăunare despăgubiri materiale şi morale, a stabilit, în interpretarea textului de lege al art. 8 alin.1 din Decretul nr. 167/1958, doua momente alternative de la care începe să curgă prescripţia extinctivă.

Astfel, cu respectarea dispoziţiilor art. 129 alin. 5 din Codul de procedura civilă, pentru determinarea începutului prescripţiei extinctive se impune analizarea a două momente alternative de la care începe să curgă prescripţia , fie momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi pe cel care răspunde de ea; fie momentul obiectiv al datei la care trebuie, după împrejurări să cunoască aceste elemente. Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin săvârşirea unei fapte ilicite nu începe deci sa curgă de la data când s-a produs paguba.

Pentru a ocroti drepturile victimelor, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de la momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi pe cel răspunzător de repararea lui, stabilind că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Faţă  de împrejurarea că, în cauza de faţă  repararea prejudiciului încercat de reclamanţi urmează, prin efectul legii, va fi reparat de societatea asigurătoare, fără dubiu se poate exprima opinia potrivit căreia persoanele păgubite au cunoscut aceste detalii la un moment pentru care raportarea exclusivă la data de 20 iulie 2011, ca moment incipient al curgerii termenului de prescriptive, este unul total eronat şi nu exprima voinţa legiuitorului.

În ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală, care presupune întrunirea cumulativă a condiţiilor referitoare la existenţa prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul şi a raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, se constată că, în cauză nu se poate reţine posibilitatea reclamanţilor de a cunoaşte aceste elemente, încă de la data producerii accidentului. Norma instituie cerinţa cunoaşterii persoanei care răspunde pentru paguba şi nu a persoanei care a cauzat prejudiciul.

Un considerent important ce trebuie avut în vedere este cuprins în dispoziţiile art. 49 şi art. 50 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările în România. Instanţele de judecată obligă la plata de despăgubiri doar societăţile de asigurare, care nu pot fi cunoscute decât ulterior producerii accidentului. Persoanele vătămate, având conform dispoziţiilor art. 54 din Legea speciala o acţiune directă împotriva societăţilor de asigurare.

Au arătat că intimaţii - reclamanţi, terţe persoane faţă de contractul de asigurare, nu pot intra în posesia datelor privind asigurătorul, altfel decât prin intermediul organelor de cercetare ale accidentului ce acţionează în aceste privinţe numai la termenele şi cu posibilităţile conferite lor de legile speciale.

La dosarul penal instrumentat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Feteşti nu a fost depusă o copie a poliţei RCA. De altfel, în cursul cercetării judecătoreşti începute în data de 13 noiembrie 2013T Judecătoria Feteşti a făcut demersuri în vederea aflării societăţii de asigurare răspunzătore în cauză, iar la termenul de judecată din data de 11 iunie 2014 s-a dispus amânarea cauzei pentru a se primi detaliile privind asigurătorul. La termenul de judecată din data de 10 septembrie 2014, data judecării în fond a cauzei, FPVS a depus la dosar o adresa prin care se indica numărul poliţei încheiată pentru vehiculul înmatriculat sub nr. CT.19. EPR, se confirma valabilitatea acesteia şi se arăta în concret societatea E. A. SA ca fiind răspunzătoare în cauză.

 Faţă de aceste aspecte au susţinut că  în cauza dedusă judecaţii acesta poate fi identificat ca fiind momentul de la care toate părţile implicate au cunoscut în concret şi persoana juridica în sarcina căreia va fi reţinuta obligaţia de despăgubire, complinindu-se astfel şi cea de a doua cerinţa a textului de lege al art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

În susţinerea acestei opinii au ataşat  Decizia nr. 950/A/2015 pronunţata de Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul nr. 12546/3/2014, hotărâre în cuprinsul căreia se arăta în mod determinat că textul de lege al art. 8 impune cunoaşterea persoanei "care răspunde de pagubă" şi nu a persoanei care a produs efectiv prejudiciul.

 Au mai arătat că pretenţiile civile pentru care părţile au investit Tribunalul Ilfov îşi au sorgintea în săvârşirea unei fapte penale, respectiv evenimentul rutier din data de 20 iulie 2011 soldat cu decesul minorului în vârsta de numai 2 ani G. M. I..

Atât în teorie cât şi în practica s-a stabilit că, deşi dreptul subiectiv la repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită se poate naşte la data săvârşirii faptei, totuşi dreptul obiectiv, dreptul la acţiune se naşte ulterior, prescripţia extinctivă începând să curgă la momentul îndeplinirii cumulative a condiţiilor impuse de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, cu privire la pagubă şi cel care răspunde de ea, dar şi după stabilirea şi determinarea pe cale judecătorească a elementelor răspunderii civile delictuale - Decizia ICCJ nr. 903/2015.

Faţă de acest considerent, se reţine că dreptul material la acţiune, în mod obiectiv, nu putea să aibă ca punct de plecare data producerii accidentului, pentru că acesta intervine numai după ce persoane calificate, prin măsuri şi mijloace ştiinţifice pot preciza cu certitudine modalităţile de producere a accidentelor de circulaţie, vinovăţiile cât şi persoanele răspunzătoare.

În accepţiunea juridică noţiunea de persoana vinovată este confirmată şi indubitabil stabilita odată cu hotărârea de condamnare a celui ce se face vinovat de producerea unei fapte penale. În speţa dedusa judecaţii, instanţa de fond - Judecătoria Feteşti - a pronunţat o hotărâre de condamnare a numitului I. C. în data de 10 septembrie 2014, data la care acesta a fost găsit vinovat de producerea accidentului rutier din iulie 2011, eveniment rutier în urma căruia a survenit decesul minorului G. M. – I.- fiul, respectiv fratele intimaţilor - reclamanţi.

Până la momentul soluţionării cauzei penale, până la pronunţarea unei hotărâri de condamnare, nicio persoană nu poate fi decât presupusă a fi vinovată. În orice altă situaţie procesul penal, cu toate fazele sale, nu şi-ar găsi utilitatea. Raţionamentul logic este acela că nicio persoană să nu fie condamnată fără a i se stabili în mod concret vinovăţia.

Au mai arătat că „dreptul la acţiune se naşte în mod complet, abia când se cunoaşte atât paguba cât şi pe autorul acesteia" (A. H., Despre noua reglementare a prescripţiei extinctive, în L.P. nr.8/1958, p.3).

Din punct de vedere strict juridic şi logic, în cauza de faţă, momentul la care începe să curgă prescripţia este raportat direct la data pronunţării unei hotărâri de condamnare, momentul la care recunoaşterea vinovăţiei persoanei care a săvârşit o faptă penală este consfinţită printr-o hotărâre judecătorească.

Astfel, introducerea acţiunii în cursul lunii octombrie 2014, este făcută deopotrivă cu respectarea dispoziţiilor textului de lege al art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 şi în termen legal fata de data pronunţării hotărârii penale din cursul lunii septembrie 2014.

Pentru considerentele expuse, se constată că data curgerii prescripţiei extinctive nu poate coincide cu data producerii evenimentului rutier generator de prejudicii, ci numai data cunoaşterii concluziilor organelor de specialitate, ca rezultat al cercetării penale finalizate cu sesizarea instanţei penale, care stabileşte autorul şi culpa sa în determinarea faptului prejudiciabil.

 Au mai arătat că opinia exprimată de apelanta - parata, potrivit căreia părţile puteau investi instanţa civilă pe tot parcursul procesului penal, cu soluţia juridică a suspendării până la data soluţionării definitive a cauzei penale, nu îşi poate găsi aplicabilitatea în cauză de faţă, întrucât identificarea societăţii asigurătoare s-a făcut la ultimul termen de judecată, în data de 10 septembrie 2014. Potrivit dispoziţiilor art. 54 din Legea nr. 136/1995 „drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia”. Cu îndeplinirea tuturor dispoziţiilor legale în materie de asigurări, promovarea prezentei acţiuni s-a făcut în cursul lunii octombrie 2014.

Au mai arătat că pentru a nu se mai da curs unor abuzuri şi interpretări personale rău voite cu privire la începutul cursului prescripţiei în astfel de situaţii, legiuitorul, prin Noul Cod civil, în cuprinsul textului de lege al art. 1394, a dispus prorogarea termenului de prescripţie, astfel ca, în toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripţie a răspunderii penale se aplica şi dreptului la acţiune în răspundere civilă. Această regulă reprezintă o excepţie numai când fapta prejudiciabilă întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni.

În privinţa celui de al doilea motiv de apel au arătat, în esenţă,  că  pârâta a solicitat reducerea despăgubirilor morale dar nu se aduc  niciun moment în discuţie sumele exorbitante încasate anual de societăţile de asigurare de la toţi participanţii la trafic, sume care în mare parte se transforma în profit pentru cei care sunt la conducerea acestor societăţi; că dreptul al despăgubiri reprezintă un drept recunoscut prin lege persoanelor prejudiciate şi că despăgubirea este într-un cuantum de natură să complinească modificările survenite în viaţa familiei.

Au fost anexate întâmpinării , cu titlu de jurisprudenţă, hotărâri judecătoreşti pronunţate în spete similare, de natură a contura convingerea instanţei de control judiciar asupra justeţei pretenţiilor formulate, atât în ceea ce priveşte dreptul reclamanţilor, cât şi în ceea ce priveşte întinderea acestora.

Intimata apelantă a formulat  răspuns la întâmpinarea formulată de intimaţii reclamanţi şi a arătat că îşi menţine punctul de vedere cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi cu privire la solicitarea de diminuare a despăgubirilor morale acordate de prima instanţă.

 Analizând hotărârea apelată prin prisma motivelor de apel Curtea reţine următoarele:

Apelanta pârâtă a susţinut, în cadrul primului motiv de apel că termenul de prescripție începe să curgă de la data săvârșirii accidentului, 20.07.2011, moment față de care acțiunea, introdusă în data de 14.10.2014 este prescrisă, iar în combaterea acestei susţineri, intimaţii reclamanți au susţinut prin întâmpinare că termenul de prescripție curge de la data de 10.09.2014, dată care este pe de o parte, data la care au cunoscut în concret şi persoana juridică în sarcina căreia va fi reţinută obligaţia de despăgubire iar pe de altă parte, este  data la care s-a stabilit printr-o sentinţă penală vinovăţia celui care a săvârşit fapta.

În conformitate cu prevederile art. 6 alin. 4 și art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, prescripțiile extinctive începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale ce le-au instituit.

Astfel, conform art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, aplicabil în cauză, dreptul la acțiune se prescrie în termenul general de 3 ani, termen care se calculează cu începere de la momentul nașterii dreptului la acțiune.

Potrivit art. 8 alin.1 din  Decretul nr. 167/1958 „Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.”

Curtea reţine că faptul ilicit cauzator de prejudicii, existența prejudiciului şi persoana care răspunde de ea au fost cunoscute de reclamanţi la data decesului victimei accidentului, 20.07.2011. Astfel, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu este reprezentată de accidentul având ca autor pe intervenientul forţat I. C., soldat cu decesul fiului/fratele reclamanților, care a avut loc la data de 20.07.2011.

 Curtea apreciază că reclamanţii au cunoscut la data producerii accidentului persoana care răspunde de pagubă (potrivit art. 8 alin. 1 din Decretul 167/1958),  astfel că termenul de prescripție de 3 ani al dreptului material la acțiune a început să curgă de la data de 20.07.2011, fiind împlinit la momentul formulării cererii de chemare în judecată, 10.10.2014, dată reţinută conform plicului aflat la fila 29 dosar fond. Faţă de menţiunile de pe plicul cu care a fost înaintată către instanţa de judecată cererea de chemare în judecată, Curtea nu va reţine data de 14.10.2014 susţinută de apelanta pârâtă ca fiind cea a depunerii cererii de chemare în judecată ci data de 10.10.2014.

În ceea ce priveşte susţinerea intimaţilor reclamanţi potrivit căreia era necesară cunoaşterea  în concret şi a persoanei juridice în sarcina căreia va fi reţinută obligaţia de despăgubire (intimata pârâtă din cauză) Curtea o apreciază ca fiind neîntemeiată având în vedere că împrejurarea că asigurătorul a fost chemat în judecată în temeiul art. 49, 50 din Legea nr. 136/1995 pentru a fi obligat la plata despăgubirilor nu influenţează şi cu atât mai puţin nu schimbă persoana celui care răspunde de pagubă şi care este, indubitabil, autorul accidentului.

Chiar dată fiind natura specială a litigiului (prin cererea de chemare în judecată urmărindu-se repararea prejudiciului moral încercat ca urmare a unui accident de circulaţie) sintagma folosită de art. 8 alin.1 „cel care răspunde de ea” nu poate primi interpretarea susţinută de reclamanţi, respectiv că începutul termenului de prescripţie este legat de momentul cunoaşterii persoanei juridice care va achita despăgubirea.

Astfel, împrejurarea că reclamanţii nu au cunoscut datele asigurătorului decât mult după data producerii accidentului, în cursul soluţionării dosarului penal, nu are nicio relevanţă în condiţiile în care dispoziţiile art. 8 alin.1 nu impun cunoaşterea asigurătorului ca persoană care va repara prejudiciul ci a persoanei care a săvârşit fapta ilicită.

Or, în cauză, autorul accidentului a fost cunoscut la data producerii acestuia, 20.07.2011, dat fiind faptul că mama minorului a fost de asemenea, implicată în accidentul de circulaţie, aspect care rezultă din rechizitoriul întocmit în data de 14.10.2013 de Parchetul de pe lângă Judecătoria Feteşti.(f.20 dosar fond)

Astfel, împrejurarea că doar în cursul soluţionării dosarului penal, la termenul de judecată din data de 14.09.2014, FPVS  a depus la dosarul cauzei o adresă prin care s-a indicat numărul poliţei încheiate pentru vehiculul înmatriculat sub nr. CT 19EPR nu are nicio influenţă asupra începerii termenului de prescripţie, care a început să curgă în condiţiile art. 8 alin.1 la data de 20.07.2011.

În ceea ce priveşte susţinerea intimaţilor reclamanţi potrivit căreia, în cauză,  momentul la care începe să curgă prescripţia este raportat direct la data pronunţării unei hotărâri de condamnare, momentul la care recunoaşterea vinovăţiei persoanei care a săvârşit o faptă penală este consfinţită printr-o hotărâre judecătorească Curtea nu o va reţine apreciind că este nefondată deoarece o astfel de interpretare contravine dispoziţiilor care reglementează prescripţia extinctivă, existenţa unui proces penal nefiind menţionată printre cauzele de întrerupere a cursului prescripţiei.

În opinia instanţei  o asemenea interpretare, în sensul că prescripţia începe să curgă de la data la care prin hotărâre definitivă a fost stabilit gradul de culpă al autorului accidentului şi răspunderea sa penală, poate fi aplicabilă în situația în care acțiunea civilă ar fi fost pornită în cadrul procesului penal și ar fi rămas nesoluționată, întrucât, potrivit art. 20 C.proc.pen. persoana vătămată constituită parte civilă în procesul penal poate să pornească acțiune în fața instanței civile, dacă instanța penală, prin hotărârea rămasă definitivă, a lăsat nesoluționată acțiunea civilă.

Or în speţă această ipoteză nu se regăseşte în speţă întrucât reclamanţii nu s-au constituit părți civile în procesul penal astfel cum rezultă din  sentinţa penală nr. 121/14.09.2014.(f.65-70 dosar fond)

Curtea apreciază că pronunţarea unei hotărâri de condamnarea a autorului accidentului în data de 10 septembrie 2014 nu reprezentă în nici un caz un impediment în formularea unei cereri de obligare a acestuia la repararea prejudiciului suferit de reclamanţi, fie în cadrul procesului penal, fie în cadrul unui proces civil distinct.

Intimaţii reclamanţi au susţinut în combaterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune că dreptul material la acţiune, în mod obiectiv, nu putea să aibă ca punct de plecare data producerii accidentului, pentru că acesta intervine numai după ce persoane calificate, prin măsuri şi mijloace ştiinţifice pot preciza cu certitudine modalităţile de producere a accidentelor de circulaţie, vinovăţiile cât şi persoanele răspunzătoare; În accepţiunea juridică noţiunea de persoana vinovată este confirmată şi indubitabil stabilită odată cu hotărârea de condamnare a celui ce se face vinovat de producerea unei fapte penale. 

Curtea reţine că nu există nicio dispoziție legală care să condiționeze formularea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală de pronunțarea prealabilă a unei hotărâri penale (în situația în care fapta ilicită respectivă este și infracțiune), ci, mai mult, există prevederi legale din care rezultă clar că nu există o asemenea condiționare, partea având deschis dreptul la acțiune.

Astfel, potrivit art. 19 alin. 1 și 2 din C.proc.pen. 1968 (în vigoare la data producerii accidentului rutier) „persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea pagubei materiale şi a daunelor morale pricinuite prin infracţiune(alin.1); judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale (alin.2)”.

Rezultă astfel că suspendarea procesului civil de care vorbește art. 19 alin. 2 C.proc.pen. („penalul ține în loc civilul”) nu echivalează nicidecum cu o imposibilitate de formulare a acțiunii civile, ci este justificată pur și simplu de voința legiuitorului de a se evita situația în care o instanță civilă să pronunțe o hotărâre care să fie contrazisă ulterior de o hotărâre penală, în condițiile în care potrivit art. 22 C.proc.pen. „(1) Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia. (2) Hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organului de urmărire penală şi a instanţei penale, cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia”

Pentru aceste considerente este nefondată şi susţinerea potrivit căreia termenul de prescripţie a început să curgă la data de 10.09.2014, data pronunţării sentinţei penale  nr. 121 în dosarul nr. 2415/229/2013 prin care, pentru infracţiunile reţinute în sarcina sa, a fost aplicată autorului accidentului măsura educativă neprivativă de liberate a asistării zilnice pe o durată de şase luni.

Față de cele de mai sus, apreciind fondat motivul de apel invocat de apelanta pârâtă privind prescripția dreptului material la acțiune, Curtea constată că nu se mai impune analiza celorlalte motive de apel prin care pârâta a criticat cuantumul daunelor morale acordate de prima instanță.

Pentru aceste considerente, Curtea a constatat că apelul este întemeiat, în temeiul art. 480 alin.2  C.proc.civ.  l-a admis şi a schimbat sentinţa apelată în sensul că a admis  excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea ca prescrisă.

Domenii speta

Spete similare