Situaţii la divorţ

 Prin cererea formulată şi înregistrată pe rolul Judecătoriei Strehaia la data de 21.02.2012, sub nr. 335/313/2012, reclamantul L.C., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, în contradictoriu cu pârâta L.A., să dispună desfacerea căsătoriei încheiată la data de 18.12.1993, revenirea pârâtei la numele purtat anterior căsătoriei acela de „C.”, exercitarea autorităţii părinteşti de ambii părinţi, stabilirea locuinţei minorilor L.D.C. şi L.I.M. la domiciliul pârâtei.

 În motivare, reclamantul a arătat că s-a căsătorit cu pârâta la data de 18.12.1993, căsătorie înregistrată la Primăria Drobeta Turnu Severin, jud. Mehedinţi. Reclamantul a mai arătat că datorită comportamentului pârâtei şi a lipsei de interes manifestată de pârâtă faţă de viaţa de familie, raporturile dintre ei sunt grav şi iremediabil vătămate încât continuarea căsătoriei este vădit imposibilă.

 A mai susţinut reclamantul că în timpul căsătoriei au existat în permanenţă neînţelegeri, iar în septembrie 2011 pârâta a plecat în Franţa şi nu a mai interesat-o de familie.

 În drept, acţiunea a fost întemeiată pe disp. art. 373 lit.b, art. 383 alin.3, art. 397 şi art. 400 C.civ.

 La cerere s-au anexat următoarele înscrisuri: copia CI reclamant, copia certificatului de căsătorie seria C nr. 349976, copia certificatului de naştere al minorului L.D.C. şi copia certificatului de naştere al minorei L.I.M..

 Acţiunea a fost legal timbrată cu taxă de timbru în cuantum de 39 lei şi timbru judiciar de 0,3 lei.

 Pârâta L.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii reclamantului.

 În motivare a arătat că raporturile dintre ea şi reclamant nu sunt iremediabil avariate, datorită faptului că în cei 19 ani de căsătorie atât ea, cât şi reclamantul au manifestat interes deplin în viaţa de familie. A mai arătat că în ultimele luni relaţiile s-au deteriorate, dar acest lucru se datorează reclamantului care a părăsit domiciliul fără să se mai gândească la situaţia copiilor sau a familiei.

 În drept au fost invocate dispoziţiile Codului de procedură civilă.

 La data de 30.03.2012 pârâta a depus precizări la întâmpinare prin care a arătat că, în situaţia în care reclamantul nu va renunţa la acţiune, să se ia act de dorinţa ei de desfacerea căsătoriei, însă din vina exclusivă a reclamantului, exercitarea autorităţii părinteşti de ambii părinţi, stabilirea domiciliului minorilor la domiciliul ei, stabilirea contribuţiei reclamantului la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a celor doi minori şi revenirea sa la numele avut anterior.

 Având în vedere exprimarea ambiguă a precizărilor la întâmpinare, la termenul din 20.04.2012 instanţa a pus în discuţia părţilor calificarea juridică a acestora, pârâta L.A., prin avocat, arătând că nu a înţeles să formuleze cerere reconveţională, iar înscrisul intitulat precizare la întâmpinare reprezintă o simplă apărare prin care arată că este de acord cu desfacerea căsătoriei, însă din culpa exclusivă a reclamantului, precum şi cu celelalte capete de cerere.

 La cererea reclamantului au fost administrate probele cu înscrisuri şi testimoniala, fiind audiaţi sub prestare de jurământ martorii L.I.G. şi A. I., declaraţiile acestora fiind consemnate şi ataşate la dosarul cauzei.

 Pârâta a solicitat, iar instanţa a încuviinţat administrarea probei cu martorii M. C., fostă T., şi C. P., declaraţiile acestora fiind consemnate şi ataşate la dosarul cauzei.

 În temeiul disp. art. 264 Cod Civil rap. la art. 1441 C.pr.civ şi art. 24 din Legea nr.272/2004 instanţa, în data de 30.03.20122, a procedat la ascultarea minorilor L.D.C. şi L.I.M., în Camera de Consiliu, declaraţiile fiind ataşate dosarului cauzei.

 La dosarul cauzei s-a depus ancheta socială dispusă a fi efectuată la domiciliul părţilor.

 Martorul A.I. a declarat că părţile s-au înţeles bine până în toamna anului trecut când reclamantul i-a spus că doreşte să divorţeze. Martorul a mai declarat că reclamantul a părăsit domiciliul conjugal, mutându-se singur într-o altă casă care se află în aceeaşi curte cu imobilul în care locuieşte pârâta împreună cu cei doi copii minori.

 Martorul L. I. G. a declarat că de aproximativ 1 an jumătate  - 2 ani între părţi au apărut neîţelegeri şi că personal a constatat că relaţiile dintre acestea sunt tensionate. De asemenea, a mai declarat că din luna august 2011 reclamantul s-a mutat singur, iar în luna septembrie 2011 acesta i-a spus că vrea să divorţeze, întrucât nu mai face faţă singur cheltuielilor familiei. Martorul a mai arătat că în luna ianuarie 2012 pârâta a depus plângere la poliţie împotriva reclamantului pentru părăsirea domiciliului conjugal.

 Martora M. C. C. a declarat că din luna august- septembrie 2011 reclamantul s-a mutat singur, pârâta rămânând cu cei doi minori în continuarea în imobilul în care iniţial a locuit întrega familie. Martora a mai declarat că de la pârâtă ştie că din luna august 2011 reclamantul nu mai vorbeşte cu aceasta şi că motivul ar fi că acesta are o relaţie extraconjugală.

 Martorul C. P. a declarat că pe tot parcursul căsătoriei, reclaţiile dintre părţi au fost unele bune până în luna decembrie a anului trecut, când reclamantul a devenit violent fizic şi verbal cu pârâta. A mai arătat martorul că nu cunoaşte exact care este motivul pentru care reclaţiile dintre părţi s-au deterioat la sfârşitul anului trecut şi că din vara anului trecut reclamantul s-a mutat într-un alt imobil edificat în aceeaşi curte, iar de la acea dată părţile sunt separate în fapt.

 Din ancheta sociala efectuata la domiciliul părţilor, instanţa retine ca la locuinţa celor doi soţi se găsesc două case de locuit: una compusă din două camere mobilate şi bucătărie în care locuieşte pârâta împreună cu cei doi copii, iar cealaltă compusă din 3 camere de locuit, din care una singură este mobilată, bucătărie şi baie, în care locuieşte reclamantul, existând condiţii suficiente pentru creşterea, îngrijirea şi educarea celor doi copii.

 Analizând actele dosarului, instanţa reţine următoarele:

 Soţii s-au căsătorit la data de 18.12.1993, iar din relaţia lor de căsătorie au rezultat doi copii minori: L.D.C., născut la data de 18.08.1994 şi L.I.M., născută la data 02.01.1996. în prezent, părţile sunt despărţite în fapt, martorii relatând ca din vara anului trecut reclamantul locuieşte singur într-o altă casă care se află în aceeaşi curte cu imobilul în care locuieşte pârâta împreună cu cei doi copii minori.

 Potrivit art. 309 Cod civil, soţii îşi datorează reciproc respect, fidelitate şi sprijin moral.

 Din probele administrate, instanţa reţine ca atitudinea necorespunzătoare a părţilor faţă de viaţa de familie a avut drept consecinţă neînţelegeri grave apărute între soţi şi care fac imposibilă continuarea căsătoriei, reprezentând motiv temeinic de divorţ în sensul dispoziţiilor art. 373 lit. b Cod civil.

 Declaraţiile martorilor audiaţi în cauza formează pe deplin convingerea instanţei ca relaţiile dintre cei doi soţi nu mai sunt caracterizate de trăsăturile specifice unei relaţii de familie, respectiv de sentimente de afecţiune, încredere, înţelegere, sprijin reciproc moral şi material, căsătoria fiind lipsita de principalele elemente de fond.

 De altfel, din modul în care au fost redactate acţiunea şi întâmpinarea, din poziţia părţilor, exprimata pe parcursul litigiului în sensul ca doresc desfacerea căsătoriei, precum şi din declaraţiile martorilor audiaţi în cauza, este evident faptul ca nici unul dintre cei doi soţi nu mai doreşte continuarea căsătoriei şi singura problemă în discuţie ar fi cea referitoare la stabilirea vinovăţiei.

 Neînţelegerile dintre părţi, lipsa de afecţiune reciprocă şi neputinţa de a aplana situaţiile conflictuale şi a găsi o cale pentru rezolvarea problemelor care sunt inerente în orice căsnicie, conduc la concluzia că ambii soţi se fac vinovaţi de destrămarea relaţiilor de căsătorie, astfel încât nu se poate reţine doar culpa unuia dintre ei, întrucât obligaţia de a consolida relaţia de familie o au ambii soţi.

 A se menţine o căsătorie destrămată, în care nu mai exista încredere, sprijin şi respect reciproc, ar însemna încălcarea prevederilor art. 309 Cod civil.

 In plus, reluarea căsătoriei a devenit imposibilă, în condiţiile în care relaţiile normale de căsătorie nu au mai fost reluate, părţile fiind separate în fapt de o perioada mare de timp.

 Având în vedere şi faptul ca în cazul destrămării unei casnicii, de cele mai multe ori, este destul de greu de stabilit cu exactitate gradul de vinovăţie al celor doi parteneri şi ţinând cont şi de faptul ca o cercetare prea amănunţită ar putea aduce atingere dreptului la respectul vieţii private, drept protejat de art. 8 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, instanţa, faţă de declaraţiile martorilor şi de atitudinea părţilor pe parcursul soluţionării litigiului, apreciază că nu se poate reţine culpa exclusivă a uneia dintre părţi în deteriorarea relaţiilor specifice vieţii de familie.

 Faţă de argumentele expuse mai sus, în temeiul art. 379 alin. 1 Cod civil, coroborat cu art. 617 alin. 1 Cod Procedura Civila, instanţa urmează a constata culpa comună a celor doi soţi, a admite cererea formulată şi a dispune desfacerea căsătoriei înregistrate sub nr. 830/18.12.1993, în registrul stării civile al Consiliului Local Drobeta Turnu Severin, judeţul Mehedinţi, din culpa ambilor soţi.

 Cu privire la cererea accesorie referitoare la revenirea pârâtei la numele purtat anterior căsătoriei, faţă de dispoziţiile art. 383 alin. 3 Cod civil, coroborat cu art. 613 alin. 4 Cod procedura civila, constatând că între părţi nu a intervenit o învoială, instanţa urmează a dispune pârâtă să-şi reia numele purtat anterior căsătoriei, acela de Ciută.

 In condiţiile art. 396 Cod civil, instanţa, odată cu admiterea cererii de divorţ, se pronunţă în mod obligatoriu şi asupra raporturilor dintre părinţi şi copii, ţinând seama de interesul superior al copilului, de concluziile raportului de ancheta psihosociala, precum si, daca este cazul, de învoiala părţilor.

 In conformitate cu dispoziţiile art. 483 Cod civil, autoritatea părinteasca este ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cat şi bunurile copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi iar potrivit art. 487 Cod civil, ``părinţii au dreptul şi îndatorirea de a creşte copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizica, psihica şi intelectuala, de educaţia, învăţătura şi pregătirea profesionala a acestuia, potrivit propriilor convingeri, însuşirilor şi nevoilor copilului; ei sunt datori sa dea copilului orientarea şi sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaşte acestuia.``

 Regula este aceea că, după divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi (art. 397 Cod civil). Excepţie face situaţia prevăzută la art. 398 Cod civil, potrivit căruia dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părinteasca sa fie exercitată numai de către unul dintre părinţi, situaţie în care celalalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului în care copilul este crescut şi educat.

 Aşadar, cât priveşte exercitarea autorităţii părinteşti, ea revine ambilor părinţi şi după divorţ, iar numai cu titlu excepţional, dacă există motive temeinice şi interesul superior al copilului o reclamă, instanţa poate hotărî ca exercitarea acestei autorităţi să revine doar unuia dintre părinţi.

 In prezenta cauză insă nu s-au relevat nici un fel de împrejurări grave, nu s-au propus nici un fel de probe din care să se poată deduce că ar exista motive grave de impunitate în sarcina oricărui părinte care să ducă instanţa la concluzia că interesul superior al copilului reclamă exercitarea autorităţii părinteşti doar de unul.

 Din contră ambele părţi au arătat în faţa instanţei că doresc ca autoritatea părintească asupra minorilor să fie exercitată de ambii părinţi.

 In consecinţă, în condiţiile art.397 din Noul Cod Civil exercitarea autorităţii părinteşti asupra minorilor va reveni şi după divorţ ambilor părinţi, care vor decide împreună cu privire la toate problemele esenţiale legate de persoana şi patrimoniul minorilor, în condiţiile legii şi vor răspunde în egală măsură împreună pentru în deplină, cu bună credinţă a acestor îndatoriri.

 Părinţii se pot înţelege asupra locuinţei copilului după divorţ. Dacă părinţii nu se înţeleg şi decid contrar interesului superior al copilului, instanţa de tutelă stabileşte, odată cu pronunţarea divorţului, că locuinţa copilului minor sa fie la părintele cu care locuieşte în mod statornic. Dacă până la divorţ copilul a locuit cu ambii părinţi, instanţa îi stabileşte locuinţa la unul dintre ei, ţinând seama de interesul sau superior.

 In speţă, din probele administrate, rezultă că minorii se află în îngrijirea exclusiva a mamei pârâte care le oferă condiţii bune de creştere şi educare.

 Potrivit dispoziţiilor art. 263 Cod civil, orice măsura privitoare la copil, indiferent de autorul ei, trebuie sa fie luata cu respectarea interesului superior al copilului, iar conform art. 6 litera i din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, unul din principiile prin care se realizează respectarea şi garantarea drepturilor copilului este asigurarea stabilităţii şi continuităţii în îngrijirea, creşterea şi educarea copiilor.

 In vederea asigurării unei continuităţi în mediul familial şi a unui climat familial stabil, instanţa apreciază ca se impune ca minorii sa aibă în continuare locuinţa la mama lor, care se ocupa foarte bine de creşterea şi educarea lor, între ei existând un ataşament reciproc, măsura venind în întâmpinarea principiilor stabilite în legislaţia privind protecţia minorilor.

 Audiaţi în camera de consiliu, în conformitate cu dispoziţiile art. 264 Cod civil, minorii au declarat că îşi doresc să locuiască în continuare cu mama. Minorii au mai precizat ca sunt ataşaţi de mamă care singură se ocupa de creşterea şi îngrijirea lor şi le asigura tot ce le este necesar.

 In consecinţă, având în vedere depoziţiile martorilor, voinţa exprimata de minori în camera de consiliu, instanţa în temeiul art. 400 Cod civil, urmează a stabili la pârâtă locuinţa minorilor L.D.C. şi L.I.M..

 Cu privire la contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere, educare şi învăţare, instanţa reţine ca, potrivit art. 499 alin. 1 Cod civil `` Tatăl şi mama sunt obligaţi, în solidar, să dea întreţinere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum şi educaţia, învăţătura şi pregătirea sa profesională``.

 Având în vedere dispoziţia legală menţionată precum şi nevoile crescute impuse de necesitatea asigurării pentru minori a celor mai bune condiţii pentru o dezvoltare armonioasă şi pentru o buna educaţie, posibilităţile materiale ale reclamantului care realizează un venit de 1424 lei lunar şi nu mai are alte persoane în întreţinere, instanţa apreciază ca minorii se afla în nevoie şi se impune obligarea reclamantului la plata în favoarea acestora a unei pensii de întreţinere în cuantumul permis de dispoziţiile art. 529 Cod civil, la întreţinerea prestata de reclamant urmând a se adăuga şi întreţinerea prestata în natura de către mama pârâtă.

 In consecinţă, instanţa urmează a obliga reclamantul sa plătească minorilor L.D.C. şi L.I.M., pensie de întreţinere în cuantum de 235 lei lunar, pentru fiecare minor, de la data introducerii cererii de chemare în judecată – 21.02.2012, până la intervenirea unei cauze legale de modificare sau stingere a obligaţiei.

Domenii speta

Spete similare