Incompatibilitate judecător. Rejudecare cauză după extrădare.

I. Prin sentinţa penală nr.436/13.11.2009 pronunţată de Judecătoria Roman, s-a respins, ca nefiind admisibilă, în principiu, cererea de rejudecare după extrădare a cauzei penale, în care s-a pronunţat sentinţa penală nr. 783 din 24 noiembrie 2003 a Judecătoriei Roman, definitivă prin decizia penală nr. 285/AP din 13 mai 2004 a Tribunalului Neamţ şi prin decizia penală nr. 26 din 20 ianuarie 2005 a Curţii de Apel Bacău, formulată de condamnatul B.B.-M..

S-a menţinut starea de detenţie a condamnatului şi s-a constatat că acesta a fost asistat de apărător ales.

În temeiul art. 192 alin. 2 Cod procedură penală, a fost obligat condamnatul la plata către stat a sumei de 150 lei, reprezentând cheltuieli judiciare avansate în cauză.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:

 Prin cererea penală înregistrată pe rolul Judecătoriei Roman sub nr. 4865/291/2009 din 15 octombrie 2009, condamnatul B.B.-M., a solicitat a se dispune, în condiţiile art. 5221 Cod procedură penală, rejudecarea după extrădare a cauzei penale ce a format obiectul dosarului nr. 3386/2003 al Judecătoriei Roman, în cadrul căruia a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 783 din 24 noiembrie 2003 a acestei instanţe, la pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare.

Condamnatul a motivat, în cererea introductivă, că a fost condamnat, în lipsă, că organele de urmărire penală nu i-au adus la cunoştinţă învinuirea, că nu a fost ascultat în faza de cercetare penală, că nu s-au administrat probe, că nu se face vinovat de săvârşirea infracţiunii (întrucât s-a aflat în eroare cu privire la lipsa consimţământului părţii vătămate), că partea vătămată a formulat plângerea penală la insistenţele copiilor săi, că instanţa de fond nu a luat în discuţie elementul subiectiv al infracţiunii de violare de domiciliu şi că nu a dat dovadă de rol activ pentru administrarea tuturor probelor şi aflarea adevărului.

În dovedire, condamnatul a depus la dosar un extras de pe o soluţie de speţă a Înaltei Curţi de casaţie şi Justiţie (filele 10-15).

Legal citată, partea vătămată nu a formulat apărări şi nici nu a solicitat administrarea de dovezi, fiind de acord cu rejudecarea cauzei.

Din oficiu, s-a dispus ataşarea dosarului nr. 3386/2003 al Judecătoriei Roman, la care sunt ataşate dosarele din căile de atac şi dosarul nr. 3337/291/2007 al Judecătoriei Roman, având ca obiect cererea de revizuire a sentinţei penale nr. 783 din 24 noiembrie 2003.

Examinând lucrările dosarului instanţa de fond a reţinut că prin sentinţa penală nr. 783 din 24 noiembrie 2003 a Judecătoriei Roman, definitivă prin decizia penală nr. 285/AP din 13 mai 2004 a Tribunalului Neamţ şi prin decizia penală nr. 26 din 20 ianuarie 2005 a Curţii de Apel Bacău, condamnatului i-a fost aplicată pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal, asupra părţii vătămate B.M., domiciliată în comuna B., judeţul Neamţ. S-au contopit pedepsele stabilite pentru mai multe infracţiuni concurente, prin sentinţele penale nr. 870 din 19 decembrie 2001, nr. 227 din 2 aprilie 2002 ale Judecătoriei Roman şi nr. 533 din 15 aprilie 2002 a Judecătoriei Paşcani, aplicându-se pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare. S-a constatat că infracţiunea de violare de domiciliu a fost comisă în termenul de încercare al pedepselor aplicate anterior, aşa încât s-a dispus cumulul aritmetic între pedeapsa curentă şi pedeapsa rezultantă stabilită potrivit celor ce preced, urmând ca sus-numitul să execute, în final, pedeapsa de 5 ani închisoare, în regim privativ de libertate. S-a aplicat pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiului tuturor drepturilor prevăzute de art. 64 Cod penal şi s-a dedus perioada reţinerii de la 9 aprilie 2003 la 10 aprilie 2009.

S-a reţinut, în sarcina condamnatului, că în seara zilei de 6 aprilie 2003, în jurul orei 22,00, după ce a consumat însemnate cantităţi de băuturi alcoolice, inculpatul a pătruns, prin escaladare, în curtea părţii vătămate şi, apoi, prin efracţie, în casă, după care a întreţinut cu aceasta raporturi sexuale, fără voia ei.

Judecătoria Roman a emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 1470/2003 din 31 ianuarie 2005. Prin încheierea de şedinţă din data de 18 decembrie 2006, s-a respins cererea de emitere a mandatului de urmărire internaţională, iar la data de 18 martie 2009, a fost emis mandatul european de arestare nr. 13/2009.

Condamnatul a învederat că judecata s-a desfăşurat în lipsa sa, nefiind prezent la vreunul din termenele de judecată. Într-adevăr, acesta nu s-a prezentat în faţa instanţei, sustrăgându-se de la judecată. Potrivit declaraţiei condamnatului de la termenul de judecată de astăzi, acesta a părăsit România în cursul anului 2004, aflându-se în ţară pe durata judecării cauzei în primă instanţă.

Potrivit art. 5221 Cod procedură penală, în cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului. Dispoziţiile art. 405-408 se aplică în mod corespunzător. Chiar dacă, în mod formal, textul face trimitere la calea de atac a revizuirii doar în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 405-408 Cod procedură penală, în mod constant, s-a apreciat, în jurisprudenţă că rejudecarea cauzei după extrădare cunoaşte două faze procesuale, respectiv admiterea, în principiu, şi rejudecarea propriu-zisă. În prima fază se examinează admisibilitatea în principiu a cererii de rejudecare după extrădare, instanţa fiind datoare să facă minime verificări prealabile asupra obiectului procedurii (dacă hotărârea de condamnare este definitivă), asupra scopului extrădării persoanei condamnate (în vederea executării pedepsei cu închisoarea sau a unei măsuri preventive) şi asupra modului în care s-a desfăşurat judecata (în lipsa sau în prezenţa persoanei condamnate). Doar în măsura în care se constată îndeplinite cumulativ condiţiile menţionate, cererea de rejudecare poate fi considerată admisibilă, în principiu.

În speţă, hotărârea de condamnare este definitivă prin respingerea recursului, iar persoana condamnată a fost extrădată în baza mandatului european de arestare emis de Judecătoria Roman în baza respectivei sentinţe. Ca atare, aceste două condiţii sunt întrunite, rămânând de stabilit dacă, într-adevăr, sus-numitul a fost judecat şi condamnat în lipsă.

În vederea evaluării îndeplinirii acestei condiţii legale, instanţa a pornit de la noţiunea de proces penal creată în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu referire la durata rezonabilă a procesului. Pentru a stabili dacă procedura în faţa instanţei naţionale a avut o durată rezonabilă, Curtea consideră că trebuie avut în vedere intervalul de timp scurs din momentul când persoanei i se aduce la cunoştinţă pe căile procedurale legale împrejurarea că este bănuită de săvârşirea unei infracţiuni şi până la pronunţarea unei hotărâri definitive. Instanţa apreciază că nu există nici un considerent rezonabil pentru care noţiunea de proces penal să acopere un alt interval de timp decât cel scurs din momentul aducerii la cunoştinţă a învinuirii, până la rămânerea definitivă a hotărârii. De aceea, în cuprinsul noţiunii de proces penal, trebuie încorporată atât faza de judecată (la prima instanţă şi în căile de atac), cât şi faza de urmărire penală. Chiar dacă aceasta din urmă este o fază atipică (desfăşurându-se în afara principiilor publicităţii şi contradictorialităţii, specifice fazei de judecată, dar cu respectarea principiului legalităţii şi a dreptului la apărare), împrejurarea că se încorporează în procesul penal rezultă din însăşi reglementarea naţională. Verificarea îndeplinirii condiţiilor art. 5221 Cod procedură penală, trebuie să se facă, aşadar, atât cu privire la faza de urmărire penală, cât şi cu privire la judecata propriu-zisă.

Prima instanţă a reţinut că la data de 9 aprilie 2003 s-a început urmărirea penală (fila 2 dosar u.p.), iar persoana condamnată a dat declaraţie olografă în faţa organelor de cercetare penală (filele 19-21 dosar u.p.) şi a fost audiată în prezenţa apărătorului desemnat din oficiu (filele 22-23 dosar u.p.). În aceeaşi zi, s-a luat faţă de condamnat măsura preventivă a reţinerii pentru 24 de ore (fila 18 dosar u.p.), iar la data de 10 aprilie 2003 acesta a fost audiat de procuror. La data de 18 iunie 2003, condamnatul a dat o nouă declaraţie olografă în faţa organelor de cercetare penală (fila 26 dosar u.p.), iar la 23 iunie 2003 a fost din nou audiat de procuror (fila 27 dosar u.p.). Condamnatului i-a fost prezentat materialul de urmărire penală la data de 26 iunie 2009 (fila 28 dosar u.p.), când i s-a adus la cunoştinţă învinuirea, instanţa de judecată a fost sesizată prin rechizitoriu la data de 20 august 2009.

Condamnatul nu s-a prezentat la nici unul din termenele de judecată încuviinţate de prima instanţă, fiind reprezentat de apărător ales. Acesta a formulat, de altfel, apel împotriva sentinţei de condamnare (asigurând reprezentarea condamnatului în faţa Tribunalului Neamţ), iar, ulterior, recurs împotriva deciziei nr. 285/AP din 13 mai 2004. Condamnatul nu a fost prezent în faţa instanţelor de control judiciar.

În raport cu considerentele expuse mai sus, în ceea ce priveşte audierea condamnatului de organele de urmărire penală şi respectarea dreptului său la apărare, în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, prima instanţă a apreciat cererea de rejudecare inadmisibilă.

În condiţiile art. 349 Cod procedură penală, condamnatul a fost îndatorat la plata cheltuielilor judiciare avansare de stat, în cauză.

II. Împotriva sentinţei a declarat apel, în termen legal, condamnatul, criticând-o pentru nelegalitate, deoarece prima instanţă în mod greşit a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 5221 alin. 1 Cod procedură penală, text de lege aflat în contradicţie cu dispoziţiile art. 72 alin. 2 din Legea nr. 302/2004, potrivit cărora rejudecarea condamnatului este obligatorie şi a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Tribunalul Neamţ prin decizia penală nr.48/AP/17.02.2010 în baza art. 379 pct.1 lit. b Cod procedură penală, a respins, ca nefondat, apelul declarat de condamnatul B.B.M., împotriva sentinţei penale nr.436/13.11.2009 pronunţată de Judecătoria Roman şi în baza art. 192 alin. 2 Cod procedură penală, a obligat apelantul la plata sumei de 50 lei, cheltuieli judiciare către stat.

Instanţa de control judiciar, verificând, în temeiul art. 378 alin. 1 Cod procedură penală, hotărârea atacată, pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei, în raport de motivele invocate, cât şi sub toate aspectele de fapt şi de drept, în conformitate cu dispoziţiile art. 371 alin. 2 Cod procedură penală, constată că aceasta este legală şi temeinică.

Prima instanţă, sesizată cu cererea condamnatului, a apreciat în mod corect că nu se impune rejudecarea cauzei, întrucât condamnatul avea cunoştinţă de procesul penal, aflat în faza urmăririi penale, pornit împotriva sa şi a dat declaraţii în cauză, după care s-a sustras de la judecată, părăsind ţara. Astfel, la data de 9 aprilie 2003 s-a început urmărirea penală (fila 2 dosar u.p.), iar condamnatul a dat declaraţie olografă în faţa organelor de cercetare penală (filele 19-21 dosar u.p.) şi a fost audiată în prezenţa apărătorului desemnat din oficiu (filele 22-23 dosar u.p.). În aceeaşi zi, s-a luat faţă de condamnat măsura preventivă a reţinerii pentru 24 de ore (fila 18 dosar u.p.), iar la data de 10 aprilie 2003, acesta a fost audiat de procuror. La data de 18 iunie 2003, condamnatul a dat o nouă declaraţie olografă în faţa organelor de cercetare penală (fila 26 dosar u.p.), iar la 23 iunie 2003 a fost din nou audiat de procuror (fila 27 dosar u.p.). Totodată, organul de urmărire penală i-a prezentat condamnatului materialul de urmărire penală, la data de 26 iunie 2009 (fila 28dosar u.p.), când i s-a adus la cunoştinţă învinuirea, iar instanţa de judecată a fost sesizată, prin rechizitoriu, la data de 20 august 2009.

 Ca atare, condamnatul a avut posibilitatea să-şi exercite dreptul la apărare şi a fost reprezentat pe tot parcursul procesului penal de un apărător ales, însă a înţeles să nu participe la judecată.

Având în vedere că dispoziţiile art. 5221 Cod procedură penală, nu au caracter imperativ, lăsând instanţa să aprecieze dacă se impune reluarea judecăţii, în funcţie de împrejurarea că cel condamnat a avut cunoştinţă de procesul penal, cererea condamnatului corect a fost respinsă, ca inadmisibilă.

Apărarea condamnatului că instanţa de fond trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art.  72 alin. 2 din Legea nr. 302/2004 este nefondată. Aceste dispoziţii legale prevăd posibilitatea ca extrădatul care a fost condamnat în lipsă, să fie rejudecat, la cerere, cu respectarea drepturilor prevăzute de art. 34 alin. 1 şi nu abrogă prevederile art. 5221 Cod procedură penală, care reglementează procedura de rejudecare a celor judecaţi în lipsă în caz de extrădare.

III. Împotriva deciziei pronunţate în apel a declarat recurs condamnatul care a reiterat aceleaşi motive ca cele invocate în faţa tribunalului.

Curtea analizând din oficiu decizia pronunţată în apel, constată că aceasta a fost pronunţată cu neobservarea prevederilor legale privind incompatibilitatea magistraţilor.

Recurentul a fost condamnat prin sentinţa penală nr.783/24.11.2003 a Judecătoriei Roman. Împotriva acesteia a declarat apel apărătorul, apel care a fost soluţionat prin decizia penală nr.285/A/13.05.2004 pronunţată de Tribunalul Neamţ în dosarul nr.193/AP/2004 de către completul format din domnii judecători I.M. şi U.S..

În prezenta cauză, decizia penală nr. nr.48/AP/17.02.2010 pronunţată de Tribunalul Neamţ în dosarul nr.4865/291/2009 a fost pronunţată de către acelaşi complet.

Legiuitorul în art.5221 c.pr.pen a prevăzut faptul că În cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului. Dispoziţiile art. 405 - 408 se aplică în mod corespunzător.

Prin trimiterea la prevederile art.405-408 c.pr.pen. legiuitorul a dorit ca această rejudecare să fie asimilată unei căi extraordinare de atac.

În raport de acest aspect, conform prevederilor art.47 al.1 c.pr.pen Judecătorul care a luat parte la soluţionarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o cale de atac sau la judecarea cauzei după desfiinţarea hotărârii cu trimitere în apel sau după casarea cu trimitere în recurs. De asemenea, nu mai poate participa la judecarea cauzei judecătorul care şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţia care ar putea fi dată în acea cauză.

Curtea consideră că pentru respectarea dreptului condamnatului la un proces echitabil şi imparţial, cererea sa de apel din prezenta cauză ar fi trebuit să fie judecată de alţi judecători decât aceia care au judecat cauza în apelul ce a făcut obiectul dosarului nr.193/AP/2004, respectiv când s-a judecat pentru prima dată cauza în apel.

În consecinţă, Curtea în baza art.38515 pct.2 lit. c cu art.3859 pct.3 c.pr.pen. va admite recursul declarat de condamnatul B.B.M. împotriva deciziei penale nr.48/AP/17.02.2010 pronunţată de Tribunalul Neamţ în dosarul nr.4865/291/2009 pe care o va casa şi va trimite cauza spre rejudecare acestei instanţe.

Se va lua act că condamnatul a avut apărător ales.

În baza art.192 al.3 c.pr.pen. cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Domenii speta

Spete similare