Pretenţii

DOSAR NR. 13344/303/2010

ROMÂNIA

TRIBUNALUL BUCUREŞTI – SECŢIA A V-A CIVILĂ

DECIZIE NR. 2986 R

Şedinţa publică din data de 02 noiembrie 2011

Tribunalul constituit din:

PREŞEDINTE – VLADU RAMONA MARIA

JUDECĂTOR – CRISTEA BOGDAN

JUDECĂTOR – COSTEA ANGELICA

GREFIER – ROCEANU MIHAELA

Pe rolul tribunalului se află soluţionarea recursului civil formulat de recurenţii-reclamanţi M. Ş., M. T., M. A., E. P. şi P. F. împotriva sentinţei civile nr. 8634 din data de 22.11.2010 pronunţate de Judecătoria Sectorului 6 B. în dosarul nr. 13344/303/2010 în contradictoriu cu recurentul-pârât M. B. PRIN P. G.  având ca obiect pretenţii. 

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 26.10.2011, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanţa, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de astăzi.

TRIBUNALUL

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 B. la data de 02.07.2010, reclamanţii M. Ş., M. T., M. A., E. P. şi P. F., au chemat în judecată pe pârâtul M. B. prin P.ul G. solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 31.695 lei, reprezentând cheltuieli de judecată - onorariu de succes avocat - plătit pentru dosarul nr. 34216/3/2005.

In motivarea cererii, reclamanţii arată că au chemat în judecată pe pârâtul din acest dosar pentru anularea Dispoziţiei nr. 3758/28.01.2005, prin care se respingea cererea lor de restituire în natură a imobilului teren în suprafaţă de 248 mp, situat în B.,; eliberarea dispoziţiei de restituire în natură a acestui imobil; eliberarea dispoziţiei de restituire prin echivalent pentru construcţia demolată, iar această cerere a făcut obiectul dosarului nr. 34216/3/2005. Prima instanţă care a soluţionat cauza, Tribunalul B., prin sentinţa civilă nr. 345/14.03.2006 a admis cererea.

Instanţa de apel, Curtea de Apel B. - Secţia a IV-a Civilă, prin decizia civilă nr. 726/06.10.2008^ a admis apelul Primăriei şi a schimbat în tot hotărârea, în sensul respingerii cererii. In recurs, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia Civilă şi de Proprietate Intelectuală, prin decizia nr. 6235/02.06.2009, a admis recursul, a modificat în tot decizia Curţii de Apel B. şi a menţinut dispoziţiile sentinţei Tribunalului B..

Reclamanţii au învederat ca la momentul angajării avocatului M. P. pentru asistenţa şi reprezentarea lor în recurs, au stabilit cu aceasta un onorariu minim de succes, în cuantum de 7.500 EURO, pe care, ca urmare a soluţionării favorabile a cauzei, l-au plătit la data de 17.07.2009.

Pentru recuperarea onorariului au notificat pârâtul de două ori, la data de 17.07.2009, prin adresa nr. 846367 şi la data de 11.03.2010, prin adresa nr. 899393 şi la niciuna dintre aceste adrese nu au primit răspuns, motiv pentru care solicită ca pârâta să le plătească această sumă de bani.

Reclamanţii au mai arătat că nici obligaţia de emitere a dispoziţiei de restituire nu a fost executată de bună voie de către pârât, ei fiind forţaţi să demareze executarea silită pentru obţinerea drepturilor lor.

Cererea a fost întemeiată dispoziţiile art. 274-277 C.pr.civ.

II. Prin sentinţa civilă nr. 8634 din data de 22.11.2010 pronunţată în dosarul 13344/303/2010, Judecătoria Sectorului 6 B. a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii invocată de pârât; a admis în parte acţiunea formulată şi precizată şi a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 12.678 lei reprezentând onorariu avocaţial pentru reprezentare în dosarul civil nr. 34216/3/2005, redus conform art. 274 alin. 3 C.pr.civ.; a respins cererea cu privire la restul pretenţiilor ca neîntemeiată şi a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut că la data de 04.11.2008 a fost încheiat contractul de asistenţă juridică cu nr. 205935 (f.44 dosar fond) între Cabinet de Avocat „M. P." şi reclamanţii M. Ş., M. T., M. A., E. P. şi P. F. prin mandatar P. V., având ca obiect acordarea de asistenţă juridică de către avocat în cadrul activităţilor avocaţiale prevăzute de Legea nr. 51/1995 pentru dosarul nr. 34216/3/2005.

S-a mai reţinut că potrivit prevederilor contractuale, părţile au stabilit în contract un onorariu fix de 500 de euro şi un onorariu de succes de 5% din valoarea terenului solicitat, dar nu mai puţin de 7.500 de euro.

S-a arătat că reclamanţii au chemat în judecată pe pârâtul M. B. prin P.ul G. pentru anularea dispoziţiei nr. ……/28.01.2005, prin care fusese respinsă cererea lor de restituire în natură a imobilului-teren în suprafaţă de 248 mp, situat în B…, solicitând obligarea a unei dispoziţii de restituire în natură a acestui imobil şi a unei dispoziţii de restituire prin echivalent pentru construcţia demolată. Instanţa de fond a mai reţinut că prima instanţă sesizată, Tribunalul B. - Secţia a V-a civilă, care a soluţionat cauza prin sentinţa civilă nr. 345/14.03.2006, a admis cererea (f.4-6 dosar fond), soluţia fiind schimbată în apel şi apoi decizia din apel desfiinţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu menţinerea soluţiei date în primă instanţă.

Instanţa a constatat că recurenţii au solicitat obligarea intimatului la plata onorariului fix stabilit prin contractul de asistenţă juridică şi plătit efectiv la data pronunţării deciziei de recurs, cerere care a fost admisă pentru suma de 1.800 de lei. Totodată, a reţinut că solicitarea pe cale separată a altor cheltuieli de judecată care nu au fost solicitate în cadrul litigiului ce a determinat angajarea lor nu este inadmisibilă.

Instanţa de fond a constatat că nu există nici un impediment legal (ci - dimpotrivă - reclamanţii beneficiază de dreptul de a introduce o nouă cerere în temeiul art. 998 şi urm. C.civ., care va constitui o cale de atac efectivă, fără a li se putea opune autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti) în formularea prezentei cereri, atâta timp cât analiza instanţei anterioare s-a limitat la obiectul judecăţii, astfel cum a fost stabilit de părţi potrivit principiului disponibilităţii (art. 129 alin. 6 C.pr.civ.).

A reţinut că nicio instanţă nu a dezlegat fondul pretenţiilor privind cheltuielile de judecată solicitate în completare (cu titlu de onorariu de succes) şi nu există nici un termen de decădere pentru introducerea unei acţiuni în realizarea acestui drept de creanţă.

S-a mai constatat că cheltuielile de judecată reprezintă o sumă de bani în care se regăsesc toate cheltuielile pe care partea care a câştigat procesul le-a efectuat în cadrul litigiului soluţionat prin hotărâre judecătorească, iar fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părţii „care cade în pretenţii". Fapta acesteia declanşează o răspundere civilă delictuală al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat, adică de restituire a sumelor pe care partea care a câştigat procesul a fost nevoită să le realizeze.

Instanţa de fond a arătat că deşi în decizia nr. 405 din 4 februarie 2010 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia comercială, invocată de pârât ca jurisprudenţă în favoarea sa, s-a apreciat că onorariul de succes nu trebuie considerat în sarcina părţii care a pierdut procesul, deoarece asemenea cheltuială, nefăcută până la data judecăţii, nu este imputabilă părţii căzute în pretenţii, constituind recompensa suplimentară a muncii efectiv prestate de avocat, cu vădit caracter voluntar şi voluptuar al părţii promitente, acest mod de abordare nu poate fi aplicat ab initio tuturor litigiilor în care s-a formulat o astfel de cerere, ci trebuie avută în vedere, în concret, situaţia de fapt pentru a se stabili dacă cheltuielile suportate de partea care a câştigat procesul sunt reale, necesare şi rezonabile.

S-a mai arătat că analiza trebuie să determine dacă s-a încălcat această sferă a cheltuielilor reale, necesare şi rezonabile, iar în cazul în care se constată că onorariul plătit avocatului are un caracter voluptuar, cu titlu de recompensă pentru avocat, care depăşeşte în valoare munca efectiv prestată de acesta, să fie respinsă acţiunea în răspundere civilă delictuală îndreptată împotriva părţii adverse.

Instanţa de fond a apreciat că numai dacă onorariul de succes achitat avocatului depăşeşte, prin cuantumul la care a fost convenit, limitele unei necesităţi procesuale rezonabile, el reprezintă un exerciţiu abuziv al drepturilor civile, iar recunoaşterea sa prin hotărâre judecătorească ar fi lipsită de legitimare.

Instanţa a făcut trimitere la jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti prin care a fost admisă sau considerată admisibilă cererea de obligare a părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariul de succes (sentinţa civilă nr. 7621/20.10.2010 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 B. în dosarul civil nr. 8548/303/2010, decizia comercială nr. 97/26.02.2009 a Curţii de Apel B. - Secţia a VI-a comercială, definitive şi irevocabile), arătând că negarea de plano a dreptului de a obţine aceste cheltuieli cu motivarea expusă în paragraful anterior ar aduce în discuţie principiile rezultate din interpretarea art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (cauzele T. T. c. României sau Ştefan şi Ştef c. României) sau a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie (cauza Beian c. României). Aşa fiind, instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii cererii invocată de pârât prin întâmpinare.

S-a mai arătat că în hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Sabou şi Pârcălab c. României, din 28 septembrie 2004, în ceea ce priveşte faptul că reclamanţii nu au achitat încă onorariile datorate avocatului, Curtea a amintit că acordarea de despăgubiri pentru onorarii nu trebuie să se limiteze doar la sumele achitate deja de reclamanţi avocaţilor lor, întrucât o asemenea interpretare ar constitui un element de descurajare pentru mulţi avocaţi să reprezinte în faţa Curţii reclamanţi cu mijloace financiare reduse. Curtea a reamintit că a acordat întotdeauna sume cu titlu de cheltuieli de judecată în cazurile în care onorariile, în totalitate sau parţial, rămăseseră neachitate de reclamanţi. S-a arătat că în cauză, deşi convenţia de asistenţă a fost încheiată după decizia de admisibilitate, nimic nu a condus în aprecierea Curţii, la concluzia că aceasta ar fi simulată. Reclamanţii solicitaseră acordarea unei sume pentru onorariile avocatului, iar ca document justificativ au depus copia convenţiei de asistenţă judiciară care concepea cuantumul onorariului şi angajamentul avocatului de a nu solicita plata până la finalizarea procedurilor.

Cu privire la natura cheltuielilor de judecată, instanţa de fond a arătat că potrivit art. 30 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, pentru activitatea sa profesională, avocatul are dreptul la onorariu şi la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul procesual al clientului său.

S-au reţinut şi dispoziţiile art. 132 din Statutul profesiei de avocat, potrivit cărora pentru activitatea sa profesională, avocatul are dreptul la onorariu şi la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul clientului său. Onorariile vor fi stabilite în raport de dificultatea, amploarea sau durata cazului. Stabilirea onorariilor avocatului depinde de timpul şi volumul de muncă solicitată pentru executarea mandatului primit sau activităţii solicitate de client; natura, noutatea şi dificultatea cazului; importanţa intereselor în cauză; notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experienţa, reputaţia şi specializarea avocatului; avantajele şi rezultatele obţinute pentru profitul clientului, ca urmare a muncii depuse de avocat; situaţia financiară a clientului etc.

Instanţa a reţinut însă că, pentru calificarea raporturilor desfăşurate între părţi, trebuie stabilită natura onorariului negociat de părţi şi regimul său juridic.

Reţinând dispoziţiile art. 134 alin. 1 din Statut, instanţa a constatat că onorariile pot fi stabilite sub formă de onorarii orare; onorarii fixe (forfetare); onorarii de succes; onorarii formate din combinarea criteriilor anterioare.

Instanţa a reţinut că Statutul profesiei de avocat stabileşte în art. 134 alin. 4 şi 6 că onorariul orar şi cel fix (forfetar) se datorează avocatului indiferent de rezultatul obţinut prin prestarea serviciilor profesionale. Pe de altă parte, avocatul are dreptul ca în completarea onorariului fixat să solicite şi să obţină şi un onorariu de succes, cu titlu complementar, în funcţie de rezultat sau de serviciul furnizat. S-a mai arătat că Statutul stabileşte expres că onorariul de succes constă într-o sumă fixă sau variabilă stabilită pentru atingerea de către avocat a unui anumit rezultat.

Instanţa a concluzionat că în art. 5 din contractul de asistenţă juridică nr. 205935/04.11.2008, părţile au inserat un onorariu de succes, care, prin însăşi natura lui, este stabilit pentru atingerea de către avocat a unui anumit rezultat.

Spre deosebire de onorariile orare şi fixe (forfetare), care prin esenţa lor sunt datorate pentru activitatea profesională a avocatului, în funcţie de criteriile enumerate de art. 132 alin. 3 din Statut, instanţa a constatat că onorariul de succes este datorat numai în caz de atingere a rezultatului urmărit de client în litigiul în care a fost reprezentat de avocatul său.

Reţinând că avocatul nu îi poate garanta clientului său „succesul judiciar", instanţa de fond a conchis că angajamentul având ca obiect stabilirea onorariului de succes este un contract aleatoriu - părţile având în vedere posibilitatea unui câştig sau riscul unei pierderi, datorită unei împrejurări viitoare şi incerte (rezultatul procesului), de care depinde existenţa obligaţiei lor.

Instanţa a reţinut că la momentul încheierii contractului aleatoriu având ca obiect stabilirea onorariului de succes, 04.11.2008, înainte de pronunţarea soluţiei de către ICCJ, exista o şansă de câştig sau de pierdere pentru ambele părţi, fiecare dintre acestea urmărind la acel moment să realizeze un câştig (avocatul) şi să evite suportarea unei pierderi (clientul). Aceste şanse nu au putut fi evaluate în momentul încheierii contractului, când nu se cunoştea soarta procesului, ci numai în momentul pronunţării hotărârii de către ICCJ, adică în momentul îndeplinirii evenimentului.

S-a constatat că, aşa cum este reglementat în dreptul intern, onorariul de succes păstrează şi o componentă de remunerare a muncii prestate (art. 132 din Statut se referă la toate categoriile de onorariu), însă numai în mod cu totul subsidiar, sensul reglementării fiind acordarea unui câştig avocatului în cazul muncii sale încununate de succes. Accentul cade însă nu pe volumul de muncă depus de avocat, pe executarea obligaţiei sale de diligentă, ci pe însuşi rezultatul obţinut - singurul care interesează în analizarea îndeplinirii clauzei.

Instanţa a reţinut că potrivit art. 135 din Statutul profesiei de avocat, îi este interzis avocatului să îşi fixeze onorariile în baza unui pact de quota litis, care este definit ca fiind o convenţie încheiată între avocat şi clientul său, înainte de soluţionarea definitivă a unei cauze, convenţie care fixează exclusiv totalitatea onorariilor avocatului, în funcţie de rezultatul judiciar al cauzei, indiferent dacă aceste onorarii constau într-o sumă de bani, un bun sau orice altă valoare.

S-a constatat că în cauză, părţile au convenit asupra unui onorariu fix şi, numai în completare, au negociat un onorariu de succes, art. 134 alin. 6 din Statut prevăzând explicit că avocatul are dreptul ca, în completarea onorariului fixat, să solicite şi să obţină şi un onorariu de succes, ce constă într-o sumă fixă sau variabilă stabilită pentru atingerea de către avocat a unui anumit rezultat.

Instanţa a arătat că legea prevede obligativitatea stabilirii unui onorariu (orar şi/sau forfetar) care să fie plătit indiferent de rezultatul procesului, pentru ca activitatea avocatului să nu se transforme într-o operaţiune pur speculativă, care să depindă numai de succesul demersului judiciar, precum şi pentru ca profesia de avocat să rămână liberă şi independentă.

Reţinând că scopul interdicţiei inserării unui pact de quota litis a fost atins în cauză prin stabilirea unui onorariu fix semnificativ, instanţa a constatat că negocierea unui onorariu de succes este în concordanţă şi cu dispoziţiile art. 3.3.2 din Codul Deontologic al Avocaţilor din Uniunea Europeană. S-a arătat că acest ultim text conţine o nuanţare a definiţiei pactului de quota litis, prin lărgirea câmpului său de aplicare, prevăzând că acesta este o convenţie prin care clientul se angajează să plătească avocatului o parte din ceea ce rezultă de pe urma cauzei, fie că plata constă într-o sumă de bani, fie în orice alt bun sau valoare. Prin urmare, onorariul pe care îl pot negocia în completare părţile nu trebuie să se raporteze în cifre absolute la ceea ce rezultă de pe urma cauzei.

S-a constatat că în cauză nu a fost încălcată această interdicţie, chiar dacă, în mod firesc, onorariul de succes s-a raportat, potrivit art. 132 alin. 1 literele c) şi g) din Statut, la importanţa, avantajele şi rezultatele obţinute pentru profitul clientului, ca urmare a muncii depuse de avocat.

Instanţa a mai arătat că având a se pronunţa asupra unui onorariu de succes solicitat de reclamanţi pentru procedura desfăşurată în cauza Gentilhomme, Schaff-Benhadji şi Zerouki c. Franţei, Curtea europeană a statuat că nu recunoaşte validitatea unui pact de quota litis parţial decât în măsura în care acest tip de clauză este admisibilă în sistemul juridic din care provine avocatul (a se vedea şi cauza Kamasinski c. Austriei, hotărârea din 19 decembrie 1989, par. 115). Fără a mai proceda la o analiză a legislaţiei interne, Curtea a apreciat că nu este cazul să se acorde o sumă suplimentară reclamanţilor cu acest titlu, din moment ce costurile şi cheltuielile erau pe deplin acoperite de sumele acordate ca onorariu forfetar.

S-a mai arătat că în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg a fost analizată şi situaţia în care partea căzută în pretenţii este obligată să plătească onorariul de succes al părţii adverse. În sistemul anglo-saxon, există o prevedere legală expresă care arată că partea căzută în pretenţii poate fi obligată la plata acestui onorariu („Condiţional Fee Agreement - CFA"), iar Curtea a reţinut că există un scop legitim, acela de a oferi unui număr mai mare de persoane accesul efectiv la servicii de asistenţă juridică. Pentru tribunale se asigură mai multe forme de apărare în procesul civil, printr-o re-echilibrare fundamentală a modalităţilor de acces la justiţie bazate pe sistemul privat de finanţare a cheltuielilor şi mai puţin pe fondurile publice (cauza MGN Limited c. Marii Britanii, par. 195).

Dreptul de acces la instanţă garantat de dispoziţiile art. 6 din Convenţie (cauza Golder c. Regatului Unit) nu presupune asigurarea de asistenţă juridică de către stat în toate tipurile de litigii civile, dar poate impune statelor să asigure, spre exemplu, asistenţa unui avocat atunci când aceasta este indispensabilă pentru un acces efectiv la instanţă, în funcţie de circumstanţele deosebite ale cauzei, incluzând importanţa mizei procesului pentru reclamant, complexitatea legislaţiei interne într-un domeniu şi capacitatea reclamantului de a se reprezenta singur (cauzele Airey c. Irlandei, par. 26, Steel şi Morris c. Regatului Unit, par. 61).

Instanţa a arătat că dezlegarea acestei probleme nu este lipsită de interes, deoarece persoanele interesate pot apela la serviciile unui avocat cu care negociază plata unei sume fixe într-un cuantum redus, mai mic decât valoarea obişnuită a pricinii şi a muncii unui avocat cu expertiză medie, precum şi un onorariu de succes, care apare ca fiind mai avantajos pentru parte decât un onorariu fix eşalonat în mai multe rate (ultima cu scadenţă la finalizarea litigiului, indiferent de soluţia acestuia), deoarece clientul va putea sau nu să fie obligat la plata sumei stabilite cu titlu de onorariu de succes.

S-a subliniat totodată că o astfel de „facilitate" oferită de legea avocaturii nu poate fi interpretată de plano în defavoarea reclamantului, deoarece legea nu instituie în mod expres (clar şi previzibil) o prezumţie absolută de caracter nenecesar, voluptuar, a onorariului de succes, ca o recompensă suplimentară ce nu ar putea fi în nicio situaţie considerată în sarcina părţii care a pierdut procesul.

Având în vedere aceste principii, instanţa a reţinut că şi în dreptul intern există posibilitatea de a obliga partea adversă la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de succes, însă numai în limita în care aceste cheltuieli, împreună cu cele calculate ca onorariu fix/forfetar, sunt - per total - reale, necesare şi rezonabile.

S-a arătat că în acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa în cauzele împotriva României (cauza Costin c. României, hotărârea din 26 mai 2005, par. 43; cauza Străin şi alţii c. României, hotărârea din 21 iulie 2005; cauza Petre c. României, hotărârea din 27 iunie 2006): partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.

În ceea ce priveşte fondul cererii, analizând condiţiile răspunderii civile delictuale, conform art. 998-999 C.civ., instanţa a reţinut că fapta ilicită constă în încălcarea de către pârât a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ce a determinat reclamanţii să parcurgă procedurile judiciare pentru realizarea drepturilor lor.

Instanţa a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv există un prejudiciu, o faptă ilicită, un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi vinovăţia celui care a cauzat prejudiciul, urmând a stabili cuantumul prejudiciului, în funcţie de probele administrate.

Realitatea cheltuielilor ţine de justificarea că ele au fost concepute într-o legătură strictă şi indisolubilă cu litigiul, au precedat sau au fost contemporane acestuia şi concepute de partea care le-a plătit ca având caracter indispensabil din perspectiva sa, spre a obţine serviciul avocatului în funcţie de calitatea acestuia, considerată ca o garanţie a succesului său.

Caracterul rezonabil al cheltuielilor semnifică faptul că, în raport cu natura activităţii efectiv prestate, complexitatea, riscul implicat de existenţa litigiului şi/sau reputaţia celui care acordă asemenea servicii, ele să nu fie exagerate. De asemenea, tot subscris caracterului rezonabil, ele trebuie să fie şi previzibile, adică să fie la timp recunoscute de cel împotriva căruia se fac, pentru ca acesta să aibă dreptul a le contesta şi combate.

Conţinutul cheltuielilor de judecată este reglementat de dispoziţiile art. 274 alin. 2 şi 3 C.pr.civ. Astfel, judecătorii nu pot micşora cheltuielile de timbru, taxe de procedură şi impozit proporţional, plata experţilor, despăgubirea martorilor, precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a făcut. Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Instanţa a constatat că deşi conform art. 34 din Legea nr. 51/1995 contactul dintre avocat şi clientul său nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de nici un organ al statului, fundamentul acordării cheltuielilor de judecată avansate de partea îndreptăţită îl reprezintă culpa procesuală. Totodată, a arătat că contractul încheiat de avocat şi clientul său, ca orice act juridic, îşi produce efectele depline numai între părţi, iar nu şi faţă de terţe persoane (principiul relativităţii). Pe temeiul răspunderii civile delictuale însă, instanţa a reţinut că cel care a câştigat procesul ar putea obţine de la adversar sumele pe care le-a plătit cu titlu de onorariu de avocat, fără a i se putea opune inopozabilitatea contractului de asistenţă, care pentru terţ reprezintă un fapt juridic ce produce efecte asupra patrimoniului persoanei păgubite. Instanţa a mai precizat că dreptul de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă ilicită, în baza principiului reparării integrale, ce guvernează materia răspunderii chile delictuale, ca orice drept subiectiv civil, este însă susceptibil de a fi exercitat abuziv.

In cauză, instanţa a reţinut că reclamanţii M. Ş., M. T., M. A., E. P. şi P. F. au încheiat contractul de asistenţă juridică înainte de finalizarea procedurii judiciare, iar acest contract cuprindea deja clauza privind onorariul de succes, numai cuantumul acestui onorariu fiind determinat ulterior prin încheierea procesului-verbal din data de 07.07.2009 (f.25 dosar fond), avându-se în vedere valoarea terenului din Anexa 7 a Ghidului privind valorile orientative ale proprietăţilor imobiliare din B. pentru anul 2009, iar această valoare nu a fost contestată de pârât. S-a mai constatat că reclamanţii au achitat Cabinetului de Avocat „P.M." suma de 31.695 de lei prin chitanţa nr. 0014/17.07.2009 (f.26).

Instanţa a constatat că, aşa cum rezultă din decizia civilă nr. 6235/02.06.2009 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia civilă şi de proprietate intelectuală şi din înscrisurile depuse în copie legalizată la prezentul dosar, avocatul şi-a îndeplinit obligaţia contractuală şi a formulat la data de 06.11.2008 cererea de recurs în numele reclamanţilor M. Ş., M. T., M. A., E. P. şi P. F. (f.59-63 dosar fond), iar ulterior a asigurat reprezentarea părţilor în faţa Curţii, ce a implicat administrarea de probe, formulare de concluzii pe fondul cauzei (verbal sau în formă scrisă). în cadrul probei cu înscrisuri instanţa de recurs a încuviinţat proba cu expertiza tehnică extrajudiciară întocmită de exp. I. N. la cererea reclamanţilor (f.64-78 dosar fond), ale cărei obiective au fost formulate de apărător şi apoi au stat la baza deciziei de recurs prin care s-a reţinut că întregul material probatoriu concordă cu situaţia de fapt reţinută de prima instanţă, a cărei hotărâre a fost astfel menţinută.

Pe lângă munca îndeplinită de avocat, instanţa a avut în vedere natura cauzei, respectiv cerere întemeiată pe Legea 10/2001, cu privire la interpretarea şi aplicarea căreia Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în mod constant problemele sistemice de jurisprudenţă neunitară, atât la nivelul curţilor de apel, cât şi la nivelul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dar şi împrejurarea că asistenţa juridică a fost acordată unui număr de 5 persoane, cu interese comune. În privinţa valorii pricinii, instanţa a reţinut că evaluarea imobilului ce a făcut obiectul litigiului este de peste 200.000 de euro, procesul fiind judecat de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în ultimul grad de jurisdicţie.

Instanţa a reţinut că suma achitată de reclamanţi, de 8.000 de euro (33.495 lei), depăşeşte limita unor cheltuieli necesare şi rezonabile, apreciind că, în condiţiile anterior expuse, onorariul avocatului ce poate fi pus în sarcina pârâtului este de 14.478 de lei, incluzând suma de 1.800 de lei acordată prin decizia nr. 405 din 4 februarie 2010. Pentru restul sumei, până la 8.000 de euro, instanţa a reţinut că plata apare ca o bonificaţie, o recompensă pe care reclamanţii au plătit-o avocatului şi, indiferent care este modalitatea expresiei sale contractuale, nu poate fi impusă celeilalte părţi, faţă de dispoziţiile art. 274 alin. 3 C.pr.civ.

S-a mai arătat că această soluţie nu contravine art. 34 din Legea nr. 51/1995 deoarece nu se intervine în contractul de asistenţă judiciară, care îşi produce pe deplin efectele între părţi, ci doar se apreciază în ce măsură onorariul părţii îndreptăţite trebuie suportat de partea care a pierdut, faţă de natura pricinii şi de complexitatea apărărilor.

III. Împotriva acestei hotărâri pârâtul M. B. PRIN P.UL G. a declarat în termen legal recurs criticând soluţia instanţei de fond ca nefiind temeinică şi legală şi solicitând admiterea recursului, în temeiul art. 304 pct. 9  C.proc.civ şi 969-985 C.civ, modificarea în tot a sentinţei criticate, în sensul respingerii acţiunii ca inadmisibilă, iar pe fond ca neîntemeiată.

În motivarea cererii de recurs se arată că reclamanţii pot solicita doar cheltuielile de judecată pe cale separata, dacă acestea nu au fost solicitate şi achitate.

Se arată că acţiunea este inadmisibilă deoarece cheltuielile nu sunt solicitate în cadrul dosarului nr. 34216/3/2005^ nefiind cheltuieli de judecată şi nici nu se datorează de către partea care nu este inserată în actul intervenit între avocat şi reclamanţi, respectiv procesul-verbal de stabilire onorariu de succes încheiat la 07.07.2009, ulterior pronunţării de catre ICCJ asupra recursului formulat de catre reclamanţi, prin care M. B. a fost obligat la plata cheltuielilor de judecata in cuantum de 1800 lei. Precizează că instanţa de recurs s-a pronunţata la data 02.06.2009, iar procesul-verbal de stabilire onorariu de succes a fost întocmit la data de 07.07.2009, părţile din act, respectiv Cab. Ac M. P. şi P. V., hotărând de comun acord onorariul de succes.

Se invocă jurisprudenţa C.E.D.O. care prevede că partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli, decât in măsura in care se constata realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil. Se arată că onorariul de succes nu trebuie considerat in sarcina pârtii care a pierdut procesul, deoarece asemenea cheltuiala, nefăcuta pana la data judecaţii, nu este imputabila pârtii căzuta in pretenţii, constituind o recompensa suplimentara a muncii efectiv prestate de avocat, cu vădit caracter voluntar şi voluptoriu al pârtii promitente, invocându-se în acest sens. Decizia nr. 405 din 4 februarie 2010 pronunţată de ICCJ - Secţia comercială.

În opinia recurentului, cauza actului este abuzivă şi rezulta din caracterul nejustificat al onorariului de succes imens, raportat la serviciile juridice prestate şi evaluate de părţi la suma de 7.500 euro pentru întreg ciclul procesual in dosar, faptul stabilirii sale ulterior soluţionării dosarului şi din intenţia părtilor ca suma sa fie recuperata de la M. B.. Se arată că în cazul onorariului de avocat nepotrivit de mare sancţiunea este reglementata de art. 274 alin.3 C. proc. civ. şi consta in dreptul suveran al instanţei de judecata de a micşora onorariul, daca este nepotrivit de mare in raport de valoarea pricinii sau de munca îndeplinita de avocat. Se subliniază că în speţă nu este vorba de un onorariu de avocat, ci unul de succes, fapt ce nu se i se poate opune părţii nesemnatare a actului intervenit între av.M. P. şi P. V. în calitate de mandatar. Se arată că actul adiţional s-a încheiat ulterior rămânerii irevocabile a hotărârii pronunţate in dosarul nr.34216/3/2005 (02.06.2009), adică la 07.07.2009.

Se arată că prin raportare la principiul obligativităţii un individ este obligat sa respecte actele juridice încheiate de el dar nu şi pe acelea încheiate de alte persoane. Conform acestui principiu, actul juridic are efecte relative, adică nu îi poate afecta decât pe cei care îl încheie.

Se arată că suma de 7.500 lei nu reprezintă cheltuieli de judecata, ci onorariu de succes, ceea ce nu conduce la obligarea recurentului la recuperarea acestei sume excesive, încheiate de părţi.

Se susţine că instanţa de fond s-a pronunţat pe natura cheltuielilor de judecata care nu fac obiectul cauzei, şi nu pe onorariul de succes care constituie obiectul prezentului litigiu, făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg în care România nu a fost parte, ci Marea Britanie, Austria, Franţa. In ceea ce priveşte jurisprudenţa CEDO invocata in care România este parte s-au invocat cauzele Atanasiu şi Poenaru vs România, Costin vs România, Străin şi alţii vs România.

Se arată că în hotărârea din 21.07.2005 pronunţata de CEDO in cauza Străin şi alţii vs România, s-a pronunţat Curtea in ceea ce priveşte cheltuielile de judecata pentru cheltuielile pretinse in fata instanţelor naţionale, repartizate pentru cheltuieli avocaţiale achitate, diverse cheltuieli cu taxe judiciare, telefon , fotocopii, notar etc, in cadrul acestora nefiind incluse onorariul de succes. Chiar cheltuielile de avocat achitate obţinute prin rambursare au fost de 1030 euro deşi s-au solicitat 2000 euro, iar in privinţa celorlalte nefiind prezentate decât parţial, nerapartizându-le detaliat, Curtea a stabilit o suma corespunzătoare.

Se arată că şi in cauza Costin vs România, Curtea s-a pronunţat in ceea ce priveşte cheltuielile realizate la instanţele judiciare interne, in special cheltuieli de transport de la B. la Craiova şi cheltuieli de cazare, in sensul ca s-a solicitat suma de 5.000 euro şi a fost considerata şi acordata ca rezonabila suma de 100 euro, tinandu-se cont ca rambursarea cheltuielilor se face in măsura in care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor.

Recurentul precizează că nici in cauza Petre vs România pronunţata la 27.06.2006 de CEDO nu s-au acordat sumele de 70.000 USD cheltuieli medicale suportate in timpul arestării preventive, 40.000 USD solicitata de reclamanţi şi reprezentând onorarii pentru munca întreprinsa de către avocaţi in procedura interna, ci s-a considerat rezonabil sa fie acordate fiecărui reclamant suma de 1.000 euro care include toate costurile. Ca atare analizând jurisprudenţa CEDO de care s-a prevalat instanţa de fond se desprinde concluzia ca in niciuna dintre acestea nu s-au restituit onorariile de succes, ci numai cheltuieli de judecata in măsura in care s-a reţinut necesitatea şi caracterul rezonabil şi au fost dovedite. Cu toate ca Curtea a micşorat considerabil sumele solicitate ca fiind cheltuieli de judecata ocazionate la instanţele naţionale interne, instanţa romana de fond s-a arătat foarte generoasa şi s-a pronunţat pe acordarea onorariului de succes.

Solicită aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin.3 C.proc.civ., întrucât prezentul litigiu nu comportă un grad de dificultate sporit iar cheltuielile de judecată sunt prea mari faţă de contribuţia apărătorului ales.  Se arată că aceste cheltuieli sunt disproporţionate şi exagerat de mari chiar având in considerare şi art.133 din Statutul profesiei de avocat, care prevede ca se stabilesc in limitele legii şi ale statutului profesiei. .

IV. Împotriva hotărârii au declarat recurs şi reclamanţii, care au solicitat modificarea în parte a hotărârii în sensul admiterii cererii introductive aşa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată de la fond.

În motivarea cererii de recurs, recurenţii-reclamanţi au arătat că deşi instanţa reţine ca fiind întrunite condiţiile de acordare a sumei ce constituie onorariul de succes, limitează această sumă, fară o motivare reală.

Se arată că fundamentul juridic al cererii îl constituie culpa procesuală a părţii ce cade în pretenţii, culpă pe deplin justificată şi reţinută ca atare de către prima instanţă. Se precizează că deşi prima instanţă în litigiul care a generat cheltuielile le-a dat câştig de cauză, pârâta a insistat în exercitarea căilor de atac, forţându-i astfel să angajăm un avocat foarte bun şi destul de scump.

Se susţine că după rămânerea irevocabilă a hotărârii şi notificarea repetată a pârâtei pentru a se conforma dispoziţiilor acestei hotărâri, dispoziţia de restituire a fost emisă numai ca urmare a executării silite pornite, cu plata unor sume suplimentare de bani pentru cheltuieli de executare şi onorariu pentru executorul judecătoresc.

În ceea ce priveşte caracterul necesar şi rezonabil al cheltuielilor, se arată că deşi instanţa reţine atât valoarea mare a imobilului ce a făcut obiectul litigiului, de peste 200.000 Euro, cât şi munca îndeplinită de avocat, coroborate cu natura cauzei, ce implică probleme sistemice de jurisprudenţă neunitară, subliniate în mod constant de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi cu faptul că 5 persoane au achitat acest onorariu, a limitat suma acordată la 14.478 lei, incluzând suma de 1800 lei acordată prin decizia ICCJ. Se arată că această sumă a fost deja analizată, s-a statuat asupra acestei cheltuieli, în mod irevocabil, nu a făcut obiectul cererii introductive, aşadar nu putea fi avută în vedere de către judecătorul fondului. Se arată că cererea introductivă priveşte exclusiv cheltuielile de judecată achitate cu titlul de onorariu de succes, nu şi onorariul fix, reţinut chiar de către instanţă ca fiind semnificativ.

Onorariul de succes achitat, în cuantum de 7500 Euro (şi nu 8000 Euro, cum greşit a reţinut instanţa) a reprezentat pentru fiecare o cheltuială rezonabilă, în cuantum de 1500 Euro, iar în aceste condiţii, apare ca fiind întemeiată cererea introductivă, raportată la întrunirea tuturor celorlalte condiţii cerute de lege.

Se susţine că esenţială este însă culpa procesuală exclusivă a intimatei-pârâte, uzanţa cu caracter repetitiv a acestei instituţii a statului care, ignorând toate dispoziţiile legale în materie, este singura responsabilă pentru numărul uriaş al cererilor de această natură, care „sufocă" atât instanţele de judecată din ţară, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Ca urmare a acestei uzanţe, instanţa europeană a „amendat" România în atâtea cauze şi a sfârşit, în cele din urmă, prin emiterea deciziei pilot, o ruşine pentru statul român.

Se solicită şi modificarea sentinţei în sensul de a obliga intimata-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată pentru fond, reprezentând taxa judiciară de timbru achitată, solicitată şi nereţinută prin hotărâre.

În drept s-au invocat art. 274-277, art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ.; art. 30, art. 132, art. 134-135 din Statutul Profesiei de Avocat; art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

V. La termenul de judecată din data de 26.10.2011 tribunalul a invocat din oficiu excepţia tardivităţii recursului declarat de recurenţii-reclamanţi M. Ş., M. T., M. A., E. P. şi P. F., în raport de data comunicării hotărârii atacate şi data înregistrării recursului la tribunal.

VI. Analizând înscrisurile aflate la dosar, tribunalul constată că excepţia tardivităţii declarării recursului declarat de recurenţii-reclamanţi M. Ş., M. T., M. A., E. P. şi P. F., invocată din oficiu, este întemeiată, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, tribunalul reţine incidenţa dispoziţiilor art. 137 alin. 1 C.proc.civ, aplicabile în recurs conform art. 316 şi 298 din acelaşi cod, potrivit cărora „instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii”, precum şi faptul că excepţia tardivităţii invocată este o excepţie de fond, absolută şi peremptorie, fiind necesară soluţionarea cu prioritate a acesteia.

Conform dispoziţiilor 301 C.proc.civ, „termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel ”. Textul citat face aplicarea regulii generale înscrise în art. 102 alin. 1 C.proc.civ, potrivit căreia termenele încep să curgă de la comunicarea actelor de procedură, dacă legea nu dispune altfel.

Termenul prevăzut de norma sus-menţionată este un termen legal şi imperativ, nerespectarea sa având drept consecinţă decăderea părţii din dreptul de a formula recurs, iar calculul termenului se face potrivit dispoziţiilor art. 101 alin. 1 C.proc.civ.

Tribunalul constată că sentinţa recurată a fost comunicată recurenţilor-reclamanţi în data de 25 ianuarie 2011, la domiciliul procesual ales, respectiv domiciliul mandatarului P. V., fapt ce rezultă din dovezile de comunicare ale hotărârii aflate la filele 92-96 din dosarul de fond.

În ceea ce priveşte dovada de comunicare a hotărârii de fond depusă în recurs (fila 19 dosar recurs), pentru a se dovedi că hotărârea ar fi fost comunicată recurentei-reclamante P. F. în data de 27 ianuarie 2011, tribunalul reţine că aceasta nu prezintă relevanţă, din moment ce la fila 95 din dosarul de fond există o dovadă a comunicării aceleiaşi sentinţe către aceeaşi parte în data de 25 ianuarie 2011. Astfel, posibilitatea ca hotărârea să fi fost dintr-o eroare comunicată de două ori aceleiaşi recurente-reclamante P. F. nu determină curgerea termenului de recurs de la data ultimei comunicări, ci termenul va începe să curgă şi pentru această parte de la data primei comunicări a hotărârii, 25 ianuarie 2011. Prin urmare, pentru stabilirea datei comunicării hotărârii în vederea calculării termenului de recurs nu prezintă nicio relevanţă înscrisul prezentat în recurs, relevante fiind dovezile de comunicare aflate la dosarul de fond.

Prelungirea termenului de recurs poate opera exclusiv în condiţiile art. 303 alin. 5 C.proc.civ, neincidente în cauză.

În ceea ce priveşte pe ceilalţi recurenţi, acestora hotărârea le-a fost comunicată o singură dată la domiciliul procesual ales în data de 25 ianuarie 2011, astfel încât înscrisul prezentat în recurs nu prezintă nicio relevanţă pentru soluţionarea excepţiei tardivităţii recursului declarat de aceştia.

După cum rezultă din menţiunile efectuate pe plicul în care a fost depusă cererea de recurs de către recurenţii-reclamanţi, aceasta a fost depusă la oficiul poştal în data de 12.02.2011.

Conform art. 310 C.proc.civ, „dacă nu se dovedeşte, la prima zi de înfăţişare, că recursul a fost depus peste termen sau dacă această dovadă nu reiese din dosar, el se va socoti făcut în termen”.

Aceste dispoziţii sunt în favoarea recurentului, în sensul că dacă din înscrisurile aflate la dosar nu rezultă depunerea peste termen a recursului, se va socoti că acesta a fost declarat în termen, însă aplicarea lor este condiţionată de inexistenţa la dosar a unor dovezi că recursul ar fi fost depus peste termen.

Or, în speţă, din dosar rezultă tocmai acest lucru, că recursul a fost depus peste termen, faţă de data depunerii cererii la poştă, aceasta fiind data relevantă pentru momentul depunerii cererii, conform art. 104 C.proc.civ.

Tribunalul observă că ultima zi în care putea fi depus recursul, respectiv 10.02.2011, a fost o zi de joi, serviciul nefiind suspendat, astfel că nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 101 alin. 5 C.proc.civ. Depunerea recursului la o dată ulterioară atrage respingerea acestuia ca tardiv, faţă de dispoziţiile art. 312 alin. 1 C.proc.civ. excepţia tardivităţii fiind întemeiată.

VI. Analizând înscrisurile aflate la dosar, tribunalul constată că recursul declarat de recurentul-pârât M. B. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părţii „care cade în pretenţii”.

Culpa procesuală este cea care trebuia să fundamenteze fiecare sumă la care va fi obligată partea care a căzut în pretenţii, cu titlu de cheltuieli de judecată.Culpa procesuală presupune fie înregistrarea pe rolul unei instanţe a unei cereri, acţiuni ce se dovedeşte a fi neîntemeiată (deci determinarea pârâtului de a ieşi din pasivitatea confortabilă pe care i-o asigură prezumţia că nu datorează nimic nimănui), fie susţinerea unor apărări neîntemeiate (care echivalează cu zădărnicirea reclamantului în încercarea sa de a răsturna prezumţia relativă sus amintită). Astfel înţeleasă culpa procesuală pe care se întemeiază reglementarea din art. 274 C.pr.civ., „partea care cade în pretenţii” poate fi atât reclamantul, cât şi pârâtul.

Stabilind că temeiul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este atitudinea procesuală culpabilă a părţii care a căzut în pretenţii, tribunalul reţine, aşa cum în mod justificat s-a stabilit şi de către instanţa de fond, că fapta acesteia declanşează o răspundere civilă delictuală al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat, adică de restituire a sumelor pe care partea care a câştigat procesul a fost nevoită să le realizeze.

Aşadar natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de despăgubire acordată părţii care a câştigat procesul pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii. Este vorba despre un prejudiciu material care poate fi dovedit prin documente justificative. Totodată, cheltuielile de judecată reprezintă pierderea efectiv suferită, sumele efectiv cheltuite (damnum emergens) în susţinerea procesului respectiv ori pentru apărare. Lucrum cessans, câştigul pe care partea care a câştigat procesul l-ar fi putut realiza în lipsa acestui proces nu reprezintă „cheltuieli de judecată”.

Cheltuielile de judecată sunt sumele cheltuite pentru şi în timpul, dar şi contemporan (sferă temporală mai largă decât cea menţionată anterior) procesului ce s-a încheiat. Recuperarea acestor sume poate fi solicitată atât în cadrul procesului care a prilejuit efectuarea cheltuielilor, cât şi pe cale separată, prin formularea unei acţiuni distincte, întemeiate pe dispoziţiile art. 998 C.civ. (respectiv art. 1357 din Noul Cod civil).

În aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. 3 C.proc.civ, instanţa are dreptul de a măsi sau micşora onorariile avocaţilor ori de câte ori va constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. Deşi formularea textului ar lăsa să se înţeleagă contrariul, ceea ce micşorează instanţa nu este onorariul convenit între avocat şi clientul său, ci cuantumul cheltuielilor pe care partea care a pierdut litigiul va fi obligată să le plătească părţii care l-a câştigat. Raportul juridic generat de încheierea contractului de asistenţă juridică se menţine între părţi în integralitatea lui, însă partea adversă va achita exclusiv suma stabilită de instanţă. Având însă în vedere faptul că textul reprezintă o restrângere a dreptului părţii care a câştigat procesul de a i se restitui cheltuielile de judecată, instanţele pot micşora onorariile utilizând doar cele două criterii legale la care face textul menţionat referire: valoarea pricinii ori munca îndeplinită de avocat.

Prin valoarea pricinii se înţelege şi valoarea bunului, miza litigiului. Munca îndeplinită de avocat va fi analizată doar prin prisma culpei procesuale a părţii care a căzut în pretenţii. Altfel spus, utilizând acest criteriu, instanţa nu are căderea să facă aprecieri asupra a ceea ce ar fi putut face avocatul părţii care a câştigat procesul şi nu a făcut.

Când se pune problema aplicării prevederilor art. 274 alin. 3 C.pr.civ., instanţele vor micşora onorariile, prin utilizarea exclusiv a celor două criterii amintite, având permanent în vedere culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii. Aşadar, instanţa nu va putea reduce onorariul pentru motivul că acesta este nepotrivit de mare cu posibilităţile materiale ale părţii în culpa procesuală.

Aceste considerente teoretice vor fi avute în vedere în analizarea motivelor de recurs.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentului în sensul inadmisibilităţii obligării la plata onorariului de succes plătit avocatului, tribunalul reţine că acestea sunt neîntemeiate, aprecierile privind admisibilitatea solicitării acestor sume în cadrul unei acţiuni separate fiind corecte, interpretarea dispoziţiilor legale de această manieră fiind justificată.

Conform  art.  30  (1) din  Legea 51/1995 (republicată)  pentru organizarea  şi exercitarea  profesiei  de avocat ’’pentru  activitatea sa profesională  avocatul  are dreptul  la onorariu  şi  la acoperirea tuturor cheltuielilor  făcute în interesul  procesual al  clientului’’ iar Statutul profesiei  de avocat prevede la art. 94 (2) ’’Onorariul se stabileşte prin negociere, pornind de la onorariile minimale  ale Consiliului Uniunii Avocaţilor din România’’.

Potrivit  dispoziţiilor art. 3.3.2. din Codul  Deontologic al Avocaţilor din Uniunea Europeană  „pactul de quota litis”  este definit ca o convenţie încheiată  între avocat şi clientul  său, înainte de încheierea  definitivă  a unei  cauze care  prezintă interes pentru  client, convenţie care fixează exclusiv totalitatea onorariilor avocatului, în funcţie de  rezultatul  judiciar al  cauzei, indiferent  dacă  aceste  onorarii constau într-o sumă de bani, un  bun  sau orice altă valoare.

Potrivit Codului deontologic al  avocaţilor din Uniunea Europeană, art. 3.3.3. ’’Nu poate constitui un  astfel  de pact, convenţia care prevede  stabilirea onorariului  în  funcţie  de valoarea litigiului de care se ocupă avocatul, atunci când această valoare  este corespunzătoare  unui tarif oficial sau dacă ea este admisă de autoritatea competentă de care depinde avocatul’’.

Prin Decizia  nr. 1486/27.10.2007  a Comisiei  Permanente  a Uniunii  Naţionale a Barourilor din  România, s-a hotărât ca  începând cu  data de 01.01.2007, Codul  Deontologic al Avocaţilor din Uniunea Europeană, adoptat la  data de 28.10.1998, se va aplica  şi în  România ca fiind şi  Codul  Deontologic al  Avocatului Român, astfel  încât toate  prevederile, dispoziţiile şi interdicţiile  sale se aplică, în  consecinţă,  tuturor  avocaţilor  membri ai  unui barou  de pe teritoriul  Statului  Român, afiliat de drept la Uniunea Naţională  a Barourilor din  România.

Aşa cum în mod pertinent s-a arătat de către instanţa de fond, posibilitatea de a solicita recuperarea cheltuielilor constând în onorariul de succes acordat nu poate fi exclusă de plano, pornind de la un principiu care nu poate fi dedus din legislaţia relevantă menţionată mai sus, că onorariul de succes ar reprezenta exclusiv o bonificaţie, o recompensă suplimentară cu caracter voluptuar a avocatului. Tribunalul reţine că decizia de speţă invocată, nr. 405 din 04.02.2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu consacră o modalitate de analiză G. obligatorie, indiferent de circumstanţele speţei, nefiind o decizie pronunţată în recurs în interesul legii. Fără a contesta sau subestima valoarea precedentului judiciar, mai ales în cazul hotărârilor instanţei supreme, tribunalul constată că este necesar să fie avută în vedere, în concret, situaţia de fapt, analizându-se caracterul real, necesar şi mai ales rezonabil al cheltuielilor de judecată solicitate, înainte de a se tranşa disputa privind posibilitatea recuperării acestora. De la caz la caz, se poate aprecia că solicitarea de recuperare şi a onorariului de succes pe lângă cel fix sau orar poate fi excesivă, în sensul că depăşeşte limitele unor cheltuieli rezonabile la care să poată fi obligată partea adversă, însă nicio dispoziţie legală nu poate determina dintru început concluzia că onorariul de succes ar avea un caracter exclusiv voluptuar şi nu poate fi recuperat.

Este de observat totodată ca inserarea în contract a unei clauze privind onorariul de succes în conformitate cu dispoziţiile art. 134 alin. 1 din Statutul profesiei de avocat, poate influenţa în mod direct cuantumul onorariului fix sau orar perceput de avocat, în sensul că acesta din urmă ar putea fi mai scăzut tocmai datorită faptului că s-a negociat o clauză privind onorariul de succes, sau în sensul că lipsa unei astfel de clauze ar putea atrage stabilirea unui onorariu fix sau orar mai ridicat. Nu în ultimul rând, este de subliniat faptul că onorariul de succes poate fi stipulat exclusiv cu titlu complementar, în completarea onorariului fix (forfetar) sau orar stabilit prin contractul de asistenţă juridică, şi niciodată în lipsa unui onorariu fix sau orar, deoarece aceasta ar însemna încheierea unui pact de quota litis, interzis expres. Această observaţie vine să completeze considerentele de mai sus, pentru a demonstra pertinenţa concluziei că în toate situaţiile este necesară o apreciere în concret asupra situaţiei de fapt, din moment ce legea nu prevede vreo interdicţie privind recuperarea tuturor cheltuielilor privind plata avocatului de la partea adversă.

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată de instanţa de fond trimite către aceeaşi concluzie, nefiind necesară reluarea aceloraşi considerente ale instanţei de contencios al drepturilor omului menţionate deja, tribunalul achiesând în totalitate la aceste argumente prezentate de instanţa de fond.

Susţinerile recurentului în sensul că în mod greşit s-ar fi făcut trimitere de către instanţa de fond la jurisprudenţa Curţii în cauze la care România nu a fost parte va fi înlăturată de către tribunal, deoarece, chiar dacă hotărârile pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauze în care România nu a fost parte nu au forţa obligatorie pentru statul român în sensul art. 46 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (în sensul că nu obligă în concret statul român prin dispozitiv), jurisprudenţa Curţii în interpretarea dispoziţiilor Convenţie formează un tot unitar cu aceasta,  Curtea fiind consecventă principiilor şi regulilor deduse prin hotărârile sale anterioare, indiferent de statul vizat. Drept urmare, în sensul art. 20 alin. 1 şi 2 din Constituţia României, instanţele române nu pot face abstracţie de principiile deduse în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru simplul considerent că o anumită hotărâre a fost pronunţată într-o cauză ce viza un alt stat decât statul român, interpretarea dispoziţiilor convenţionale făcută de Curte fiind obligatorie pentru instanţe.

Faptul că în cauzele invocate prin cererea de recurs de către recurent Curtea a redus substanţial cuantumul cheltuielilor acordate (fie a cheltuielilor în faţa instanţelor naţionale, fie a celor din faţa instanţei de contencios al drepturilor omului), apreciind asupra caracterului real, rezonabil şi necesar al cheltuielilor pretinse de părţi nu face decât să confirme raţionamentul instanţei de fond, care a utilizat aceleaşi principii atunci când a apreciat asupra cuantumului cheltuielilor de judecată pretinse constând în onorariul de succes al avocatului.

În mod eronat se consideră de către recurent că onorariul de succes ar avea o natură juridică distinctă de cea a cheltuielilor de judecată, onorariul avocatului fiind în sine o cheltuială care se încadrează în această categorie. Aşa cum s-a arătat şi de către instanţa de fond, în conformitate cu dispoziţiile art. 134 alin. 1 din Statutul profesiei de avocat, onorariul de avocat poate fi stabilit în forma onorariului orar, a onorariului fix (forfetar), a onorariului de succes, sau prin combinarea criteriilor anterioare.

 În egală măsură, în virtutea atribuţiilor conferite de dispoziţiile art. 274 alin. 3 C.proc.civ, instanţa are posibilitatea de a aprecia în ce măsură sumele solicitate cu acest titlu au un caracter real, rezonabil şi necesar, putând fi recuperate de la partea adversă sau nu.

În  speţă, stabilirea onorariului ţine seama de  elementele de determinare  a onorariilor prevăzute în  Statutul  profesiei  de avocat, emis de Uniunea Naţională  a Barourilor din România care în  art. 132 alin. 3 arată criteriile  ce stau la baza stabilirii  onorariului.

În cazul de faţă, rezultatul produs pentru  profitul şi importanţa intereselor reclamanţilor în  acel  litigiu a vizat retrocedarea în natură a unui imobil preluat abuziv de stat şi recuperarea contravalorii construcţiei demolate edificate pe terenul respectiv. Aşa cum s-a reţinut în repetate rânduri de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, această categorie de cauze privind retrocedările imobilelor preluate abuziv de stat în timpul regimului comunist prezintă o deosebită importanţă pentru un mare număr de persoane, iar aspectele pe care le pune în discuţie procedura internă se referă la o problemă sistemică importantă, legată în special de lipsa restituirii sau a despăgubirii pentru bunurile naţionalizate, ceea ce generează disfuncţionalităţi ce afectează protecţia drepturilor conferite de Convenţie a unui mare număr de persoane (a se vedea, exemplificativ, hotărârea pronunţată în cauza pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, din 12 octombrie 2010).

Onorariul de avocat perceput în baza contractului de asistenţă juridică din 04.11.2008 (calculat ca fiind suma dintre onorariul fix şi cel de succes) reprezintă aproximativ 8000 euro,  adică 4 % din  expresia valorică a interesului financiar al reclamanţilor, miza litigiului fiind recuperarea unui imobil cu o valoare de aproximativ 200 000 euro. Forma onorariului  combinat (onorariu  fix  şi  onorariu  de succes)  este în  conformitate cu dispoziţiile  art. 134 alin. 1 şi  6  din Statutul profesiei  de avocat.

Contractul de asistenţă juridică ce cuprindea şi clauza privind onorariul de succes a fost încheiat anterior soluţionării irevocabile a litigiului, în data de 04.11.2008, înainte de pronunţarea soluţiei de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, doar cuantumul onorariului de succes fiind individualizat ulterior pronunţării hotărârii, prin încheierea procesului-verbal din data de 07.07.2009.

Susţinerea că onorariul de succes negociat de părţi ar avea caracter nejustificat raportat la serviciile prestate nu poate fi avută în vedere, părţile fiind libere să negocieze în maniera dorită clauzele contractului de asistenţă juridică, esenţială fiind respectarea dispoziţiilor Legii 51/1995 şi ale Statutului profesiei de avocat, dispoziţii care au fost pe deplin respectate.

Aprecierea cuantumului onorariului din perspectiva valorii pricinii şi a muncii prestate de avocat poate fi făcută exclusiv în câmpul de aplicare a dispoziţiilor art. 274 alin. 3 C.proc.civ, atunci când se solicită reducerea cheltuielilor la care va fi obligată partea care a pierdut procesul. Reducerea de către instanţă a cuantumului cheltuielilor care pot fi recuperate în temeiul culpei procesuale a părţii adverse nu influenţează însă în niciun fel cuantumul onorariului la care s-a obligat partea care a câştigat, nereprezentând o intervenţie în contractul ce reprezintă legea părţilor.

În mod corect a apreciat instanţa de fond asupra valorii onorariului perceput în integralitatea sa (adică asupra sumei dintre onorariul fix şi cel de succes), chiar dacă a fost învestită cu solicitarea de recuperare exclusiv a onorariului de succes, deoarece realitatea şi caracterul rezonabil al cheltuielilor efectuate raportată la valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat se analizează prin raportare la cuantumul onorariului total şi valoarea pricinii, munca îndeplinită de avocat.

De asemenea, în mod corect s-a procedat la reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată la care a fost obligată partea care a pierdut litigiul, apreciindu-se că onorariul total achitat de reclamanţi avocatului depăşeşte limitele unor cheltuieli necesare şi rezonabile, reprezentând în parte o bonificaţie, o recompensă pentru activitatea avocatului care a contribuit la câştigarea litigiului. Tribunalul reţine că s-a apreciat just de către instanţa de fond că suma achitată cu titlu de onorariu de succes reprezintă o sumă care nu poate fi pusă în integralitate în sarcina părţii care a pierdut litigiul.

Partea care a câştigat litigiul a angajat avocat spre a-şi asigura o apărare calificată,  litigiul prezentând pentru acesta  o importanţă deosebită  cauzată  de  perspectiva recuperării unui bun preluat abuziv de către stat. Procedura de urmat prezintă un grad ridicat de complexitate datorită modificărilor legislative survenite şi problemelor de ordin procesual şi de drept material pe care le pune în discuţie, fiind cauzată de  atitudinea pârâtului care a omis să îşi îndeplinească corect atribuţiile conferite de lege, fapt ce a determinat pierderea  procesului. Procedura urmată  le-a produs reclamantilor  un  prejudiciu  ce trebuie despăgubit,  având în  vedere  şi  dispoziţiile  art. 998 – 999 Cod civil ca izvor obligaţional, iar  obligaţia de restituire  a  acestor cheltuieli  este întemeiată pe ideea de  culpă  procesuală.

Tribunalul reţine că aprecierea instanţei de fond privind cuantumul onorariului la care poate fi obligat pârâtul în temeiul culpei sale procesuale este fundamentată şi corectă, reducerea la mai puţin de 50% a cuantumului onorariului de succes la care a fost obligat pârâtul fiind justificată, raportat la criteriile legale enumerate mai sus.

În temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. 1 C.proc.civ., faţă de considerentele expuse mai sus, tribunalul va respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul-pârât, reţinând că soluţia pronunţată de către instanţa de fond este legală şi temeinică.

VII. Cu privire la cererea recurenţilor-reclamanţi de obligare a recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată în recurs, tribunalul reţine că aceasta este nefondată, deoarece recurenţii-reclamanţi nu au avut efectuat decât cheltuieli privind plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar în recurs. Aceste cheltuieli au fost datorate ca urmare a exercitării recursului de către recurenţii-reclamanţi, şi nu în susţinerea apărării împotriva recursului declarat de recurentul-pârât. La dosarul cauzei nu s-au depus dovezi privind efectuarea altor cheltuieli în recurs de către recurenţii-reclamanţi, iar în concluziile sale apărătorul ales al reclamanţilor a solicitat obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru şi timbrul judiciar în recurs.

Potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. 1 C.proc.civ, aplicabile în recurs potrivit dispoziţiilor art. 316 din acelaşi cod, „partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.

Chiar dacă recurentul-pârât a căzut în pretenţii prin respingerea recursului său ca nefondat, pentru a fi obligat la plata cheltuielilor de judecată ar fi trebuit ca recurenţii-reclamanţi să dovedească efectuarea de cheltuieli în susţinerea apărării împotriva recursului declarat de recurentul-pârât, însă nicio astfel de dovadă nu a fost depusă la dosar.

Aşa cum rezultă din considerentele expuse mai sus, recursul recurenţilor-reclamanţi a fost respins ca fiind tardiv formulat, iar singurele cheltuieli de judecată au fost cele privind taxa judiciară de timbru şi timbrul judiciar, cheltuieli efectuate exclusiv pentru formularea de către recurenţii-reclamanţi a propriului recurs, şi nu pentru apărarea împotriva recursului declarat de partea adversă.

Taxele de timbru nu au fost datorate pentru organizarea apărării în recursul formulat de partea adversă, ci numai pentru exercitarea căii de atac de către recurenţii-reclamanţi înşişi, astfel încât, din moment ce propria cale de atac a fost respinsă ca tardivă, aceste cheltuieli nu pot fi recuperate, culpa procesuală aparţinând recurenţilor-reclamanţi prin depunerea cu nerespectarea termenului legal a cererii de recurs. Aceste cheltuieli nu au fost provocate de declararea recursului de către partea adversă, nefiind justificată obligarea acesteia la plata cheltuielilor privind taxa de timbru şi timbrul judiciar.

Prin urmare, întrucât taxa judiciară de timbru şi timbrul judiciar achitate pentru propriul recurs respins ca tardiv nu pot fi recuperate de la partea adversă, căreia de asemenea i s-a respins calea de atac, această solicitare a recurenţilor-reclamanţi va fi respinsă ca nefondată.

Prezenta decizie este irevocabilă, în conformitate cu dispoziţiile art. 377 alin. 2 C.proc.civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Admite excepţia tardivităţii recursului declarat de recurenţii-reclamanţi invocată din oficiu.

Respinge ca fiind tardiv formulat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi M. Ş., M. T., M. A., E. P. şi P. F..

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât M. B. PRIN P. G. împotriva sentinţei civile nr. 8634 din data de 22.11.2010 pronunţate de Judecătoria Sectorului 6 B. în dosarul nr. 13344/303/2010 având ca obiect pretenţii.

Respinge ca nefondată cererea recurenţilor-reclamanţi de obligare a recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru şi timbrul judiciar.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 02.11.2011.

Preşedinte, Judecător, Judecător, Grefier, Vladu Ramona Maria Cristea Bogdan Costea Angelica  Roceanu Mihaela

Red/tehnored. C.A/NV 2 ex, 07.12.2011,

Jud. fond Militaru Ionuţ

Domenii speta

Spete similare