Art.506 alin.(2) cod procedură penală. daune morale. stabilirea cuantumului.

ART.506 ALIN.(2) COD PROCEDURĂ PENALĂ. DAUNE

MORALE. STABILIREA CUANTUMULUI.

Art. 506 Cod procedură penală;

Art. 998, 999 Cod civil

Potrivit dispoziţiilor art.506 alin.3 Cod procedură

penală, pentru obţinerea reparării pagubei, persoana îndreptăţită

se poate adresa tribunalului în a cărei circumscripţie domiciliază,

chemând în judecată statul care este citat prin Ministerul

Finanţelor Publice.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor morale include o

doză de aproximare, în speţă instanţa urmează a avea în vedere

consecinţele negative suferite de reclamant pe plan fizic şi psihic,

importanţa valorii morale lezate, aşa cum s-a arătat mai sus,

precum şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele

vătămării de către reclamant, criterii de apreciere care permit

instanţei să evalueze despăgubirea care urmează să compenseze

prejudiciul.

(Decizia civilă nr.243/A/10 noiembrie 2006 pronunţată de Curtea

de Apel Piteşti)

Prin cererea înregistrată la data de 5 martie 2002, precizată la

data de 12.11.2003, reclamantul Ţ.Ş. a chemat în judecată STATUL

ROMÂN, prin MINISTERUL FINANŢELOR şi MINISTERUL

JUSTIŢIEI pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa în temeiul

art.504-505 Cod procedură penală şi art.998 şi 999 Cod civil, să fie

obligaţi în solidar la plata sumei de 30 miliarde lei, daune  morale.

În motivarea acţiunii, s-a arătat că prin sentinţa penală

nr.110/1959 a Tribunalului Militar Bucureşti a fost condamnat la o

pedeapsă de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de acte

preparatorii de trecere frauduloasă a frontierei prevăzută de art.267 alin.5

din Codul penal anterior, pedeapsă pe care a executat-o în perioada 12

martie 1958-17 ianuarie 1963.

Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, prin decizia

nr.100/10.12.2001 a admis recursul în anulare declarat de Procurorul

General, a casat hotărârea menţionată şi a dispus achitarea numitului

Ţ.Ş., în baza art.11 pct.1 lit.a raportat la art.10 lit.d Cod procedură penală.

Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, investită cu

soluţionarea cauzei, a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârâtul

Ministerul Finanţelor să plătească reclamantului suma de 1 miliard lei cu

titlu de despăgubiri, pronunţând sentinţa civilă nr.1638 din 11 noiembrie

2002.

Această sentinţă a fost anulată prin decizia civilă nr.218/A

din 14 aprilie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-

a civilă, cauza fiind trimisă spre rejudecare în primă instanţă Tribunalului

Argeş.

Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Argeş la data de

11.09.2003 formând obiectul dosarului nr.3503/2003.

Tribunalul Argeş – Secţia civilă, prin sentinţa nr.311 din 12

noiembrie 2003 a admis în parte acţiunea şi a obligat Statul Român prin

Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Justiţiei să plătească

reclamantul suma de 8 miliarde lei, cu titlu de daune morale.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul Ţ.Ş.,

Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor

Publice Argeş şi Ministerul Justiţiei.

Reclamantul Ţ.Ş. a solicitat schimbarea sentinţei în sensul

admiterii integrale a acţiunii şi obligării Statului Român la plata sumei de

30 miliarde lei, reprezentând daune morale ca urmare a suferinţei fizice şi

morale deosebite, suferite în timpul executării pedepsei închisorii şi

ulterior acesteia.

Ministerul Justiţiei a invocat lipsa calităţii procesuale pasive

întrucât nu are calitatea de reprezentant al statului, calitate pe care o

deţine exclusiv Ministerul Finanţelor Publice, solicitând înlăturarea din

dispozitivul sentinţei a oricăror referiri la aceste minister.

Ministerul Finanţelor Publice a criticat hotărârea susţinând în

principal că Statul Român nu datorează reclamantului despăgubiri,

deoarece probele administrate nu fac dovada că acesta ar fi suferit o

traumă psihică provocată prin infracţiuni săvârşite cu intenţie; în

subsidiar în lipsa unei expertize medico-legale, probele nu atestă

producerea unui prejudiciu moral care să justifice daune în suma

acordată, solicitând reducerea acestora. S-a mai susţinut că hotărârea nu

cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea

instanţei şi că este dată cu încălcarea dispoziţiilor art.261 alin.1 pct.5 Cod

procedură civilă, deoarece instanţa nu a motivat respingerea apărărilor

făcute de apelantă.

Curtea de Apel Piteşti – Secţia civilă, prin decizia nr.250/A

din 12 februarie 2004 a admis apelurile declarate de Ministerul Finanţelor

Publice şi Ministerul Justiţiei, a schimbat în parte sentinţa atacată în

sensul că pe fond a obligat Statul Român prin Ministerul Finanţelor

Publice să plătească reclamantului Ţ.Ş. suma de 2 miliarde lei, cu titlu de

daune morale şi a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut în esenţă că

prin condamnarea de 5 ani închisoare, reclamantul a suferit traume fizice

şi psihice, netratate medical, cu consecinţe asupra stării de sănătate,

fiindu-i încălcat dreptul constituţional la sănătate şi îngrijire, prevăzut de

art.25(1) din Declaraţia Universală a Dreptului Omului şi în Constituţia

României din acea perioadă, suferind şi oprobiul public.

În perioada cât a fost lipsit de libertate, reclamantului i-a fost

încălcat dreptul constituţional la muncă potrivit pregătirilor şi

aptitudinilor profesionale, drept consacrat prin art.23(1) din Declaraţia

Universală.

Prin nedreapta condamnare, reclamantului i-a fost încălcat

dreptul la viaţa de familie, ceea ce contravine art.16(3) din Declaraţia

Universală a Drepturilor Omului cât şi a Constituţiei României din acea

vreme.

În lipsa unor criterii de stabilire a cuantumului daunelor 

morale, instanţa de apel a apreciat că pentru perioada detenţiei efective

de 251 luni, cât şi pentru drepturile încălcate, reparaţia morală rotunjită

poate fi de 2 miliarde lei.

Împotriva sentinţei civile nr.311 din 12.11.2004 pronunţată

de Tribunalul Argeş, a declarat apel şi Parchetul de pe lângă Tribunalul

Argeş.

În susţinerea motivelor s-a arătat că în mod greşit instanţa de

fond a obligat la despăgubiri şi pe Ministerul Justiţiei care nu are calitate

procesuală potrivit art.506 alin.2 Cod procedură penală. De asemenea, s-

a arătat că despăgubirile acordate nu au fost dovedite de către reclamant,

acestea neputând fi prezumate nici în ceea ce priveşte existenţa şi nici în

ceea ce priveşte întinderea lor.

Curtea de Apel Piteşti – Secţia civilă, prin decizia nr.A/674

din 1 aprilie 2004 a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa civilă

atacată, în sensul că pe fond a obligat Statul Român prin Ministerul

Finanţelor Publice să plătească reclamantului Ţ.Ş. suma de 2 miliarde lei

cu titlu de daune morale.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut în esenţă că

prin măsura privativă de libertate şi măsura confiscării averii

reclamantului i-au fost încălcate grav drepturile şi libertăţile

fundamentale, respectiv dreptul la libertate şi siguranţă şi dreptul la

respectarea proprietăţii sale, încălcare care a creat în patrimoniul acestuia

dreptul de a solicita despăgubiri de la Statul Român cu obligaţia de a

dovedi existenţa pagubei şi întinderea ei ca elemente constitutive ale

răspunderii civile delictuale.

Existenţa pagubei morale poate fi prezumată potrivit art.1203

Cod civil, reclamantul fiind supus privării de libertate în timpul executării

pedepsei şi suportând oprobiul public inerent oricărei condamnări.

Pentru determinarea întinderii pagubei morale s-a avut în

vedere venit mediu lunar net pe economie, astfel ca prin suma acordată

să se poată asigura reclamantului pe cât posibil un confort psihic, dându-

i-se satisfacţia reparării unei soluţii injuste.

Împotriva deciziei civile nr.250/A din 12 februarie 2004 cât şi

a deciziei nr.A/674 din 1 aprilie 2004 au declarat recurs Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Piteşti şi Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia

Generală a Finanţelor Publice Argeş.

Împotriva deciziei civile nr.A/674 din 1 aprilie 2004

pronunţată de Curtea de Apel Piteşti a declarat recurs şi reclamantul Ţ.Ş.

Ministerul Finanţelor Publice a formulat o cerere de revizuire

a deciziei civile nr.A/674 din 1 aprilie 2004, cauza formând obiectul

dosarului nr.3227/2004 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Faţă de faptul că pe rolul instanţei supreme se afla dosarul

nr.12255/2004 având aceleaşi părţi şi al cărui obiect şi cauză erau în

strânsă legătură cu dosarul nr.3227/2004, s-a dispus în temeiul art.164

Cod procedură civilă conexarea dosarului nr.3227/2004 la dosarul

nr.12255/2004.

În motivarea recursului, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

a criticat deciziile instanţei de apel ca fiind date cu încălcarea legii,

susţinând că instanţa admiţând apelul Ministerului Justiţiei, trebuia să se

pronunţe expres cu privire la lipsa calităţii procesuale pasive a acestei

instituţii.

S-a mai susţinut că hotărârea este nelegală şi pentru faptul că

atât instanţa de fond, cât şi cea de apel nu au administrat nici o probă

pentru a se face dovada existenţei prejudiciului moral cât şi în ceea ce

priveşte modul de calcul al acestora.

Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a

Finanţelor Publice Argeş a criticat cele două decizii, invocând motivul de

casare prevăzut de art.304 pct.7 şi 9 Cod procedură civilă, în dezvoltarea

cărora a arătat, în esenţă, că suma acordată ca echivalent al prejudiciului

moral suferit de reclamant depăşeşte valorile nepatrimoniale care i-au

lezat personalitatea, viaţa, sănătatea şi integritatea corporală.

S-a mai susţinut că pentru calculul despăgubirilor se impunea

să se folosească documente emise de Institutul Naţional de Statistică

pentru acea perioadă, ci nu prin calculul aritmetic al înmulţirii lunilor de

detenţie cu valoarea venitului mediu lunar net pe economie.

Pentru perioada de 16 ani ulterioară detenţiei, recurenta a mai

susţinut că cele două instanţe nu au administrat nici o dovadă din care să

rezulte că reclamantul nu a mai obţinut nici un venit drept consecinţă a

condamnării.

Pe de altă parte, în aceeaşi cauză au fost pronunţate două

decizii civile respectiv 250/A din 12.02.2004 şi A/674 din 1.04.2004 prin

care s-a schimbat în parte aceeaşi sentinţă civilă nr.311/12.11.2003.

Reclamantul Ţ.Ş. a criticat decizia civilă nr.674/A din 1

aprilie 2004 invocând motivul de casare prevăzut de art.304 pct.9 Cod

procedură civilă, susţinând în esenţă, că în mod nelegal şi netemeinic,

instanţa de apel a redus cuantumul despăgubirilor de la 8 miliarde lei la 2

miliarde lei.

Prin cererea de revizuire, Ministerul Finanţelor Publice prin

Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş a solicitat să se constate că

în dosarul nr.A/101/2004 al Curţii de Apel Piteşti au fost pronunţate

două decizii, respectiv decizia nr.250/A din 12.02.2004 şi decizia

nr.A/674 din 1 aprilie 2004, prin ambele decizii schimbându-se în parte

sentinţa civilă nr.311 din 12.11.2003 pronunţată de Tribunalul Argeş.

Revizuientul a mai susţinut că decizia civilă nr.A/674 din 1

aprilie 2004 a fost pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat, în

ceea ce priveşte cuantumul sumei acordate drept daune morale,

impunându-se anularea acesteia.

Urmare decesului reclamantului intervenit la data de 12 iulie

2004 a fost introdusă în cauză moştenitoarea sa, M.E.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia civilă nr.752

din 23 ianuarie 2006, a admis recursurile declarate de Ministerul Public –

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, Ministerul Finanţelor

Publice prin D.G.F.P. Argeş, precum şi de Ţ.Ş., continuat de M.E., în

calitate de legatar universal, împotriva deciziilor civile nr.674/A din 1

aprilie 2004 şi nr.250/A din 12 februarie 2004 pronunţate de Curtea de

Apel Piteşti şi a casat deciziile atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare

Curţii de Apel Piteşti.

A fost respinsă ca rămasă fără obiect cererea de revizuire a

deciziei civile nr.674/A din 1 aprilie 2004 pronunţată de Curtea de Apel

Piteşti, formulată de Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Argeş.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a

reţinut că apelurile exercitate de părţi au fost soluţionate prin două

hotărâri distincte, iar păstrarea lor ar crea cel puţin un echivoc în privinţa

întinderii executării, astfel că se impune necesitatea soluţionării apelurilor

printr-o singură judecată.

Consecinţa nemijlocită a efectelor casării este aceea că,

cererea de revizuire care are ca obiect aparenta contrarietate dintre

hotărâri date în una şi aceeaşi cauză, de aceeaşi instanţă de apel, a rămas

fără obiect.

S-a dispus ca instanţa de apel să examineze ca susţinere de

fond şi ca excepţii procedurale cele invocate prin motivarea recursurilor.

Examinând apelurile în limita motivelor invocate, se

apreciază că apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul

Argeş, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul

Justiţiei sunt fondate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare,

iar cel declarat de reclamant este nefondat.

Cu privire la apelul declarat de Parchetul de pe lângă

Tribunalul Argeş şi apelul declarat de Ministerul Justiţiei:

Reclamantul a chemat în judecată atât pe Statul Român prin

Ministerul Finanţelor Publice cât şi pe Ministerul Justiţiei pentru a fi

obligaţi în solidar la plata daunelor morale, în temeiul dispoziţiilor

art.504-505 Cod procedură penală şi art.998-999 Cod civil.

Potrivit dispoziţiilor art.506 alin.3 Cod procedură penală,

pentru obţinerea reparării pagubei, persoana îndreptăţită se poate adresa

tribunalului în a cărei circumscripţie domiciliază, chemând în judecată

statul care este citat prin Ministerul Finanţelor Publice.

Aşadar, legiuitorul a stabilit persoana care are calitate

procesuală pasivă în acţiunea pentru repararea pagubei în cazul

condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod

nelegal, anume Statul reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice .

În consecinţă, în mod greşit prima instanţă de fond a admis

acţiunea şi împotriva Ministerului Justiţiei, pronunţând astfel o soluţie

nelegală.

De asemenea, şi motivele de apel referitoare la cuantumul

despăgubirilor, formulate de Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul

de pe lângă Tribunalul Argeş sunt întemeiate şi respectiv, cele formulate

de reclamantul Ţ.Ş. sunt neîntemeiate, pentru considerentele ce se vor

arăta în continuare:

Este indubitabil că prin măsura privativă de libertate şi

măsura confiscării averii reclamantului, acestuia i-au fost încălcate

drepturi fundamentale, respectiv dreptul la libertate, prevăzut prin art.3

din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, dreptul la viaţa de

familie, ceea ce contravine art.16 (3) din Declaraţia Universală a

Drepturilor Omului, dreptul la sănătate şi îngrijire medicală, prevăzut de

art.25 (1) precum şi dreptul la respectarea proprietăţii sale, reglementat

de legea fundamentală a Statului Român, precum şi de actele normative

cu caracter internaţional ratificate de Statul Român.

Potrivit dispoziţiilor art.504 alin.1 Cod procedură penală,

persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de

către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat

o hotărâre definitivă de achitare.

Legiuitorul a arătat, în sens larg, în cuprinsul art.505 Cod

procedură penală intitulat „Felul şi întinderea reparaţiei”, criteriile pentru

stabilirea întinderii reparaţiei, respectiv în funcţie de durata privării de

libertate şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei

celui privat de libertate.

Stricto sensu, întinderea reparaţiei, înseamnă determinarea

cuantumului prejudiciului produs persoanei private de libertate, în sensul

dispoziţiilor art.998, 999 Cod civil, ce urmează a fi făcută de către

judecător în funcţie de probatoriul administrat în cauză.

În speţă, reclamantul a solicitat plata de daune în cuantum de

30 miliarde lei pentru repararea pagubei ce i-a fost produsă ca urmare a

condamnării sale pe nedrept la închisoare corecţională cu durată de 5 ani

şi confiscare totală a averii pentru săvârşirea delictului de act preparator

de trecere frauduloasă a frontierei.

S-a dovedit că Ţ.Ş. a executat pedeapsa închisorii privative de

libertate între 12 martie 1958 şi 17 ianuarie 1963, după cum s-a dovedit

prin decizia penală nr.100 din 10.12.2001 pronunţată de Curtea Supremă

de Justiţie prin care reclamantul a fost achitat, că acesta a fost condamnat

pe nedrept.

În perioada executării pedepsei închisorii în regimul

comunist, este de notorietate că persoanele condamnate pentru

infracţiuni de natura celei reţinute în sarcina reclamantului, erau supuse

unor umilinţe şi suferinţe fizice şi morale atroce, în sensul că regimul de

detenţie era mult mai aspru, chiar inuman.

Pentru repararea pagubei produsă reclamantului, la care are

dreptul conform art.504 Cod procedură penală, trebuie avute în vedere

prevederile art.998-999 Cod civil privind răspunderea civilă delictuală;

astfel, trebuie verificate îndeplinirea condiţiilor acestei răspunderi,

privind fapta, prejudiciul, raportul de cauzalitate şi vinovăţia. Însă,

răspunderea statului în temeiul dispoziţiilor art.504-506 Cod procedură

penală este o răspundere obiectivă, fiind exclusă angajarea răspunderii

subiective, bazată pe culpă, prevăzută de dreptul comun, care ar

restrânge, nejustificat posibilitatea de reparare a prejudiciului cauzat prin

erori judiciare. Cum legiuitorul prin prevederile art.504 şi 505 Cod

procedură penală a instituit prezumţii legale cu privire la existenţa faptei a

raportului de cauzalitate şi a vinovăţiei, rămâne judecătorului să

stabilească în concret prejudiciul sub aspectul întinderii sale, în funcţie de

criteriile prevăzute în art.505 Cod procedură penală referitoare la durata

privării de libertate şi la consecinţele produse asupra persoanei ori asupra

familiei celui privat de libertate.

Aşadar, probele ce se impun a fi administrate într-o astfel de

situaţie se circumscriu necesităţii dovedirii cuantumului prejudiciului în

raport de durata executării pedepsei închisorii şi dovedirii în concret a

urmărilor vătămătoare pentru persoana ce a suferit condamnarea ori

membrii familiei acesteia, în categoria probelor intrând şi prezumţiile

simple prevăzute de art.1203 Cod civil.

În acest sens, este prezumţia că reclamantul a suferit

puternice traume psihice ca urmare a despărţirii de familie, cu atât mai

mult cu cât pe perioada detenţiei i s-a născut un copil, la puţin timp după

arestarea sa, iar ulterior soţia sa a fost obligată să divorţeze, fiind evident

vorba de un divorţ formal, impus de situaţia de condamnat a

reclamantului ce era caracterizat la acea vreme „duşman al poporului”,

ceea ce-l supunea unui oprobiu public, atât pe el, cât şi pe membrii

familiei sale.

Că divorţul a fost formal o dovedeşte faptul că persoana

instituită de către reclamantul Ţ.Ş. ca legatar universal, prin testamentul

autentificat sub nr.1679 din 28.04.2004, este fosta sa soţie, M.E., care a

dobândit calitatea procesuală de reclamantă urmare decesului

testatorului.

Împrejurarea că evaluarea în bani a unor daune morale este

uneori aproape imposibilă, nu poate justifica neacordarea unei astfel de

despăgubiri. Este adevărat că, fiind o pretenţie dedusă în justiţie,

prejudiciul moral trebuie dovedit, însă judecătorul are obligaţia să-l

apreciere în raport cu gravitatea şi importanţa lui.

Fiindu-i atinse reclamantului valorile care definesc calitatea

umană, referitoare la existenţa sa fizică, sănătate şi integritatea,

sensibilitatea fizică şi psihică, sentimentele de afecţiune şi dragoste,

demnitatea şi onoarea, este evident că se impune acordarea de daune

morale .

Prejudiciul moral constă în suferinţele psihice cauzate prin

lipsirea de libertate, prin lezarea sentimentelor de afecţiune şi dragoste

provocate prin despărţirea de familie, de fiinţele apropiate, prin

imposibilitatea de a-şi vedea fiul născut imediat după arestarea sa, prin

atingerile aduse onoarei prin calificarea ca „duşman al poporului” şi

demnităţii umane prin supunerea la tratamente crude, inumane şi

degradante.

Deşi stabilirea cuantumului despăgubirilor morale include o

doză de aproximare, în speţă instanţa urmează a avea în vedere

consecinţele negative suferite de reclamant pe plan fizic şi psihic,

importanţa valorii morale lezate, aşa cum s-a arătat mai sus, precum şi

intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către

reclamant, criterii de apreciere care permit instanţei să evalueze

despăgubirea care urmează să compenseze prejudiciul.

Susţinerea Ministerului Finanţelor Publice şi a Parchetului de

pe lângă Tribunalul Argeş cu privire la supraevaluarea despăgubirilor

acordate reclamantului este întemeiată, faţă de argumentele arătate,

instanţa apreciind că un cuantum de 2 miliarde al despăgubirilor ce

trebuie acordate pentru acoperirea prejudiciului moral este de natură să

constituie o reparaţie echitabilă şi care să nu se transforme într-o

posibilitate de îmbogăţire fără justă cauză.

Se apreciază că suma de 8 miliarde lei acordată de prima

instanţă de fond este nejustificată faţă de prejudiciul efectiv suferit de

către reclamant, daunele în cuantum de 2 miliarde lei fiind de natură să

acopere prejudiciul în raport de importanţa valorilor lezate şi de măsura

în care i-a fost afectată reclamantului situaţia familială, profesională şi

socială.

Susţinerea Ministerului Finanţelor Publice în sensul că Statul

Român nu datorează reclamantului despăgubiri deoarece nu s-a făcut

dovada că traumele suferite au fost provocate prin infracţiuni săvârşite cu

intenţie, este neîntemeiată. Astfel, aşa cum constant s-a statuat în practica

judiciară, în sarcina Statului Român se angajează o răspundere obiectivă

prin Capitolul IV din Codul de procedură penală, fiind exclusă angajarea

unei răspunderi subiective, bazată pe intenţie sau culpă, prevăzută de

dreptul comun, care ar restrânge în mod nejustificat cazurile de reparare

a prejudiciului cauzat prin erori judiciare doar la cele la care ar exista

intenţie şi culpă.

Având în vedere şi dispoziţiile art.1203 Cod civil, instanţa

apreciază că lipsirea de libertate pe o perioadă de aproximativ 5 ani i-a

adus atingere drepturilor fundamentale ale reclamantului provocându-i

dureri psihice şi suferinţe fizice astfel că, stabilirea cuantumului

despăgubirii la 2 miliarde lei, chiar dacă include o doză de aproximare,

instanţa are în vedere consecinţele suferite de reclamant, precum şi de

familia acestuia în raport de importanţa valorilor morale lezate şi de

intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către

reclamant şi familia acestuia.

Apelanţii-pârâţi nu au produs nici un argument care să

infirme criteriile mai susmenţionate şi să conducă la concluzia că

despăgubirile în sumă de 2 miliarde lei ar fi supraevaluate.

Referitor la excepţia invocată de apărătorul reclamantei

privind inadmisibilitatea cererii formulate Ministerul Finanţelor Publice,

de întoarcere a executării silite, prin încheierea din 18.10.2006 Curtea a

respins această excepţie cu motivarea că, aceasta nu este o cerere nouă în

sensul art.294 Cod procedură civilă care să îl surprindă pe cel care a

invocat-o, împiedicându-l astfel să-şi facă apărarea. Întoarcerea executării

silite este o măsură de restabilire a situaţiei anterioare care poate fi

dispusă în orice fază a procesului, dacă s-a dispus desfiinţarea titlului

executoriu în baza căruia executarea a avut loc.

Potrivit art.4042 Cod procedură civilă, în cazul în care a fost

desfiinţat titlul executoriu, la cererea celui interesat se poate dispune prin

aceeaşi hotărâre prin care s-a soluţionat fondul în primă instanţă sau în

calea de atac, restabilirea situaţiei anterioare, dispoziţiile art.4042 alin.3

Cod procedură civilă făcând trimitere la instanţa judecătorească

competentă potrivit legii să soluţioneze litigiul, fără nici o distincţie după

cum judecata a avut loc în primă instanţă ori în căile de atac.

De asemenea apelantul Ministerul Finanţelor Publice a

invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei M.E. faţă

de prevederile art.506 alin.1 Cod procedură penală, în sensul că acţiunea

în despăgubiri poate fi pornită de persoana îndreptăţită potrivit art.504,

însă după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită numai de către

persoanele care se aflau în întreţinerea sa.

Textului de lege i s-a dat o interpretare restrictivă, potrivit

căreia, numai persoanele care se aflau în întreţinerea celui îndreptăţit pot

continua acţiunea, împrejurare care este derogatorie de la regula de drept

comun potrivit căreia, pe calea succesiunii, calitatea procesuală activă

poate fi transmisă moştenitorilor.

Interpretarea dată de apelant acestui text delege este greşită,

deoarece norma enunţată nu a restrâns sfera persoanelor care pot

continua acţiunea în despăgubiri, fiindcă altfel textul ar avea un caracter

de excepţie şi ar trebui să prevadă în mod limitativ persoanele ce pot

prelua calitatea de reclamant.

Dimpotrivă, legiuitorul a folosit sintagma de „ persoane aflate

în întreţinere” pentru a lărgi sfera persoanelor care pot continua sau

porni acţiunea pentru repararea pagubei după moartea celui îndreptăţit,

incluzând moştenitorii, dar şi pe cei care, la data promovării acţiunii se

aflau în întreţinerea titularului dreptului, urmând a se stabili dacă

întreţinerea era una de drept sau de fapt – cu caracter de stabilitate.

Pentru aceste motive ambele excepţii au fost respinse ca

neîntemeiate.

Totodată, la termenul de astăzi reclamanta a invocat excepţia

lipsei calităţii de reprezentant al persoanei care a declarat apelul pentru

Ministerul Finanţelor Publice, respectiv D.G.F.P., în numele acestui

minister susţinând că, dreptul de reprezentare a Statului Român de către

Ministerul Finanţelor Publice nu putea fi transmis către unitatea

subordonată acestuia din urmă, respectiv D.G.F.P.

Şi această excepţie este neîntemeiată deoarece, aşa cum

rezultă din delegaţiile nr.71250 din 5.12.2005 şi 53815 din 16.06.2005

D.G.F.P. a fost împuternicită de Ministerul Finanţelor Publice, care este

reprezentantul Statului Român, atât pentru declararea căii de atac a

apelului, cât şi pentru reprezentare în instanţă pe parcursul procesului.

Faţă de argumentele arătate, urmează ca potrivit dispoziţiilor

art.296 Cod procedură civilă să se admită apelurile declarate de către

Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş, Statul Român, prin Ministerul

Finanţelor Publice şi Ministerul Justiţiei, să se schimbe în parte sentinţa,

în sensul că va fi obligat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice

să plătească reclamantei M.E. suma de două miliarde lei daune morale.

Se va respinge ca nefondat apelul declarat de reclamant,

pentru aceleaşi considerente.

Pe fond, cererea de întoarcere a executării silite formulată de apelantul

Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice urmează să fie respinsă

ca neîntemeiată faţă de soluţia dată apelurilor formulate în cauză, avându-

se în vedere că potrivit dispoziţiilor art.4041 alin.1 Cod procedură civilă,

dreptul la întoarcerea executării prin restabilirea situaţiei anterioare

acesteia, se naşte numai în cazurile în care se desfiinţează titlul

executoriu.

Domenii speta

Spete similare