Recurs. Greşita apreciere a probelor, cu consecinţe asupra stării de fapt şi încadrării juridice conform art.385/9 alin. 1 pct. 17/1 Cod proc. penală.

Recurs.  Greşita apreciere a probelor, cu consecinţe asupra stării de fapt şi încadrării juridice conform art. 385/9 alin. 1 pct. 17/1 Cod procedură penală

(decizia penală nr. 211/R din 13 aprilie 2006 a Curţii de Apel Galaţi)

Prin decizia penală nr. 211/R din 13 aprilie 2006 a Curţii de Apel Galaţi a fost admis recursul formulat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Galaţi împotriva deciziei penale nr. 523/7.10.2005 pronunţată de Tribunalul Galaţi în dosarul nr. 716/2005, privind pe inculpatul B.I.

A fost casată decizia penală nr. 523/A/7.10.2005 a Tribunalului Galaţi şi sentinţa penală nr. 1434/23.12.2004 a Judecătoriei Tecuci şi în rejudecare:

În baza prev. art. 334 Cod procedură penală s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei de lipsire de libertate în mod ilegal, din infracţiunea prev. de art. 189 alin. 2 cu aplic. art. 37 lit. b) Cod penal, în infracţiunea prev. de art. 189 alin. 1 cu aplic. art. 37 lit. b) Cod penal.

În baza prev. art. 189 alin. 1 Cod penal cu aplic. art. 37 lit. b) Cod penal a fost condamnat inculpatul B.I.la o pedeapsă de 3 ani închisoare.

În baza prev. art. 20 Cod penal raportat la art. 197 alin. 1 Cod penal cu aplic. art. 37 lit. b) Cod penal a fost condamnat inculpatul B.I. la o pedeapsă de 1 an şi 8 luni închisoare.

În baza prev. art. 33 lit. - 34 lit. b) Cod penal au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului B.I., acesta urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare.

Au fost interzise inculpatului B.I.  drepturile civile prev. de art. 64 lit. a,b,c, e Cod penal pe durata prev. de art. 71 Cod penal.

S-a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea vătămată S.S., şi a fost obligat inculpatul la plata către partea vătămată a sumei de 250.000 lei (ROL) cu titlu de despăgubiri materiale şi 1.500.000 lei (ROL) cu titlu de daune morale.

A fost obligat inculpatul B.I. la plata către partea vătămată S.S. a sumei de 3.000.000 lei (ROL) cu titlu de cheltuieli judiciare la fond.

A fost obligat inculpatul B.I. la plata către stat a sumei de 2.000.000 lei (ROL) cu titlu de cheltuieli judiciare la fond.

 Suma de 1.000.000 lei reprezentând onorariu avocaţi din oficiu la fond s-a dispus să fie avansată din fondul Ministerului Justiţiei către Baroul Galaţi.

Pentru a decide astfel, s-a reţinut că prin decizia penală nr. 523/07.10.2005 a Tribunalului Galaţi, pronunţată în dosar 716/2005 au fost respinse ca nefondate, apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Tecuci şi de partea vătămată S.S. împotriva sentinţei penale nr. 1434/23.12.2004 a Judecătoriei Tecuci.

A fost obligată apelanta-parte vătămată S.S. la plata către stat şi către inculpatul Barbu Ionel a cheltuielilor judiciare.

 Pentru a pronunţa această decizie penală instanţa de apel, Tribunalul Galaţi, a avut în vedere că prin sentinţa penală nr. 1434/23.12.2004 pronunţată de Judecătoria Tecuci în dosar nr. R/2293/2004 în baza disp. art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedură penală comb. cu art. 10 lit. a Cod procedură penală a fost achitat inculpatul B.I. pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal prev. de art. 189 alin. 2 Cod penal cu aplic. art. 37 lit. b Cod penal.

 În baza disp. art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedură penală combinat cu art. 10 lit. a Cod procedură penală a fost achitat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de viol prev. de art. 20 Cod penal raportat la art. 197 alin. 1 Cod penal cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal.

În baza disp. art. 346 alin. 3 Cod procedură penală s-a constatat că nu pot fi acordate despăgubiri civile.

A fost obligată partea vătămată S.S. la plata sumei de 2.000.000 lei reprezentând cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 600.000 lei reprezintă onorariu apărător din oficiu.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 1498/P/2002 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Tecuci a fost trimis în judecată inculpatul B.I. pentru săvârşirea infracţiunilor de lipsire de libertate în mod ilegal şi tentativă de viol prev. de art. 189 alin. 2 Cod penal şi art. 20 Cod penal raportat la art. 197 alin. 1 Cod penal.

Pentru această trimitere în judecată s-a reţinut că inculpatul locuieşte în comuna Ghidigeni, sat Tălpigi şi este vecin cu partea vătămată S.S.

În seara de 30.04.2002, în jurul orelor 21,00 inculpatul s-a întâlnit pe drum cu partea vătămată, pe care a luat-o cu forţa şi a dus-o cu forţa în locuinţa sa în vederea întreţinerii unui raport sexual.

S-a  mai arătat că după ce a lovit-o pe partea vătămată, inculpatul a dezbrăcat-o, i-a legat mâinile de piciorul patului şi al sobei. Astfel, partea vătămată a fost imobilizată până la sosirea mamei sale S.Z. şi a martorilor B.F., S.V. şi NM care, la strigătele de ajutor ale părţii vătămate, au pătruns în imobilul inculpatului, iar apoi au transportat-o pe partea vătămată la domiciliul părinţilor săi.

În rechizitoriu s-a mai arătat că la venirea persoanelor menţionate, inculpatul a fugit, sărind pe fereastră.

Judecătoria Tecuci, prin sentinţa penală nr. 90/14.02.2003, a condamnat pe inculpatul B.I. la pedeapsa de 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 189 alin. 2 Cod penal cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal şi la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 20 Cod penal raportat la art. 197 alin. 1 Cod penal cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal.

Conform art. 33 lit. a şi 34 lit. b Cod penal s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 7 ani închisoare.

S-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 Cod penal pe durata prev. de art. 71 Cod penal.

A fost obligat inculpatul să plătească părţii civile suma de 250.000 lei despăgubiri materiale şi suma de 1.500.000 lei daune morale, de asemenea suma de 3.000.000 lei reprezentând cheltuieli judiciare.

A mai fost obligat inculpatul să plătească statului suma de 1.000.000 lei reprezentând cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a apreciat că s-a dovedit vinovăţia inculpatului cu declaraţiile martorilor SZ, NM, BF, CV, procesul verbal de cercetare la faţa locului.

Împotriva acestei sentinţe penale a declarat apel inculpatul, care a susţinut că nu se face vinovat de comiterea infracţiunilor reţinute în sarcina sa.

Prin decizia penală nr. 1022/17.09.2003 a Tribunalului Galaţi a fost respins ca nefondat apelul  declarat de inculpatul B.I. împotriva sentinţei penale nr. 90/14.02.2003 a Judecătoriei Tecuci, susţinându-se că instanţa de fond a reţinut corect vinovăţia inculpatului sub aspectul comiterii celor două infracţiuni pe baza unei analize complete a materialului probator şi că susţinerile de nevinovăţie ale inculpatului nu se coroborează cu alte mijloace de probă administrate în cauză.

S-a mai apreciat şi că pedepsele aplicate inculpatului sunt legale şi temeinice.

Împotriva celor două hotărâri a declarat recurs inculpatul B.I., criticându-le ca nelegale şi netemeinice.

În dezvoltarea motivelor de recurs inculpatul a reiterat criticile formulate în faţa instanţei de apel, în sensul că nu a săvârşit faptele pentru care a fost trimis în judecată şi că este victima unei înscenări pusă la cale de partea vătămată şi de rudele acesteia, cu care se află în duşmănie datorită faptului că unchiul părţii vătămate a fost condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni de vătămare corporală gravă asupra bunicului inculpatului.

Prin decizia penală nr. 256/R/22.03.2004 a Curţii de Apel Galaţi a fost admis recursul declarat de inculpatul B.I. împotriva deciziei penale nr. 1022/17.09.2003 a Tribunalului Galaţi, a fost casată această decizie penală, precum şi sentinţa penală nr. 90/14.02.2003 a Judecătoriei Tecuci şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond - Judecătoria Tecuci.

S-a apreciat că apărările inculpatului nu au fost luate în considerare sau înlăturate motivat şi că neanalizarea unor cereri esenţiale pentru garantarea dreptului la apărare al inculpatului şi neclarificarea unor contradicţii importante între probele administrate echivalează cu nerezolvarea fondului cauzei.

 Instanţa de fond, în rejudecare, verificând materialul probator administrat în cauză, în faza de urmărire penală şi în faza cercetării judecătoreşti, a reţinut următoarele:

Deşi partea vătămată împreună cu martorii propuşi de ea au arătat că uşa de la locuinţa inculpatului a fost forţată,  din procesul verbal de cercetare la faţa locului rezultă la această uşă nu au fost descoperite urme de forţare de niciun fel.

Pe de altă parte, martora S.Z. a declarat că partea vătămată avea urme de vânătăi pe spate, pe picioare, pe mâini, buzele erau umflate, iar faţa ciupită de unghii, însă a doua zi, după presupusul conflict, când partea vătămată a venit la postul de poliţie, martorul A.M.  nu a constatat la faţa părţii vătămate urme de lovire.

De asemenea, din certificatul medico-legal nr. 765 din 9.05.2002 rezultă că la data examinării părţii vătămate şi anume 9.05.2002, aceasta nu prezenta urme de violenţă pe cap, corp şi membre.

Partea vătămată şi martorii propuşi de ea au declarat că partea vătămată a fost legată cu o mână de pat şi cu o mână de piciorul sobei, dar configuraţia camerei în care s-ar fi produs incidentul nu permite a fi imobilizată o persoană, în sensul că pe duşumea nu este posibil a fi imobilizată o persoană între pat şi sobă, pentru că aşa cum a rezultat de la cercetarea locală efectuată de instanţă, între aceasta este o distanţă de aproximativ 30 cm. Mai mult, soba de fontă are picioare detaşabile, nu este un obiect foarte stabil, în caz de zbatere sau de mişcări bruşte această sobă poate fi mişcată din loc, poate fi deplasată.

S-a apreciat că declaraţiile martorilor părţii vătămate sunt pline de contraziceri, nu sunt pertinente.

Astfel, martora N.M. a declarat că a auzit-o pe partea vătămată ţipând, dar ajungând la poarta inculpatului i-a găsit pe B.F.,S.Z. şi S.V. aşteptând. Abia după sosirea martorei s-a intrat în curtea imobilului, s-a forţat uşa şi s-a intrat în casă, unde martora s-a izbit de inculpat, care era dezbrăcat şi care însă a fugit apoi pe un geam.

 S-a arătat că în această declaraţie sunt cel puţin două inadvertenţe. În primul rând, mama părţii vătămate a afirmat că fiica sa, care era sechestrată de inculpat, a început să ţipe, dar stătea la poartă şi aşteapta să-i vină ajutoarele pentru a pătrunde în locuinţă. Mai apoi, deşi mama părţii vătămate provoacă larmă şi împreună cu ceilalţi martori forţează uşa, inculpatul nu a fugit decât în momentul în care uşa locuinţei a cedat, mai mult a fugit după ce martora N.M. a pătruns în cameră.

Martorul B.F. a declarat iniţial că auzind ţipetele mamei părţii vătămate a mers la locuinţa inculpatului, pentru ca apoi, într-o altă declaraţie, să arate că după ce martora S.Z. a făcut cercetări pentru a afla unde este fiica sa şi după ce a descoperit-o, s-a întors la locuinţa martorului şi a anunţat rezultatul cercetărilor, adică partea vătămată se află în casa inculpatului

Deşi toţi martorii propuşi de partea vătămată au declarat că în curtea şi camera inculpatului era întuneric, martorul B.F., cu un simţ deosebit, a constatat că forţând uşa nu a stricat-o, dar a îndoit zăvorul cu care era asigurată uşa.

Această precizare a întărit convingerea instanţei că declaraţia este nesinceră.  S-a apreciat că nici martora S.Z. nu este sinceră în depunerea mărturiei şi aceasta deoarece a afirmat că a descoperit-o pe fiica sa la domiciliul inculpatului, s-a alarmat, a ţipat, a cerut ajutor, a provocat agitaţie care nu a fost însă de natură a-l speria pe inculpat decât în momentul în care martorii au intrat în camera sa. Până în acel moment inculpatul a conversat cu martora S.Z. şi abia în momentul când uşa camerei a cedat, inculpatul a înţeles să fugă pe geam.

Pe de altă parte, instanţa a mai reţinut şi alte inadvertenţe, cum ar fi modalitatea în care a fost sechestrată partea vătămată. Aceasta  a declarat că sub ameninţarea unui cuţit i-a fost restrânsă libertatea de mişcare de către inculpat, fiind ameninţată că dacă va ţipa o va tăia. Totuşi martorii părţii vătămate au declarat că au auzit-o pe partea vătămată ţipând din casa inculpatului. S-a arătat că este greu de crezut că dacă inculpatul ar fi sechestrat-o pe partea vătămată sub ameninţare şi ar fi împiedicat-o să ţipe, odată aflată în casa lui, inculpatul ar fi lăsat-o să ţipe şi să provoace larmă.

S-a apreciat că toate aceste declaraţii ale martorilor propuşi de partea vătămată trebuie înlăturate ca nesincere, cu atât mai mult nu poate fi reţinută nici susţinerea că inculpatul a fugit pe un geam din debara. Acel geam nu are dimensiuni pentru a putea asigura trecerea unui om, ci eventual a unui copil. Aceste aspecte au rezultat din procesul verbal întocmit de instanţă la cercetarea la faţa locului şi din schiţa ataşată procesului verbal.

Înlăturând aceste declaraţii, s-a arătat că rămân valabile declaraţiile martorilor R.M.L., R.I.M , S.T, M.I., care au declarat că nu s-a produs niciun incident la locuinţa inculpatului.

Împotriva sentinţei penale sus menţionate, în termen legal au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Tecuci şi partea vătămată S.S.

Parchetul de pe lângă Judecătoria Tecuci a apreciat că hotărârea instanţei de fond este nelegală întrucât motivarea se întemeiază pe aspecte formale şi nu esenţiale pentru fondul cauzei .

A mai arătat că instanţa de rejudecare a ajuns la  concluzia eronată a inexistenţei faptelor reclamate, făcând o greşită apreciere a probelor şi punând temei în principal pe cele administrate în cursul judecăţii. S-a susţinut că probele administrate în cursul urmăririi penale se coroborează cu declaraţiile martorilor.

Partea vătămată a criticat sentinţa penală apelată pentru motive de nelegalitate, susţinând că probele administrate în cauză au dovedit pe deplin vinovăţia inculpatului.

Analizând sentinţa apelată prin prisma criticilor formulate de apelanţi şi cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 371 alin. 2 Cod procedură penală, tribunalul a apreciat că prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică.

Întrucât în cauză nu s-au administrat probe care să dovedească pe deplin săvârşirea faptelor şi vinovăţia inculpatului, s-a apreciat că în mod corect instanţa de fond a reţinut că faptele imputate inculpatului nu există, dispunând achitarea lui.

Împotriva deciziei penale nr. 523/A/07.10.2005 a Tribunalului Galaţi, în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Galaţi, criticând soluţia instanţelor de fond şi apel pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătându-se că, pe de o parte, contradicţiile invocate de instanţa de judecată se datorează în mare parte faptului că administrarea unora din probe a avut loc la mult timp după comiterea faptei şi, pe de altă parte, aceste contradicţii nu sunt de natură a conduce la concluzia nevinovăţiei inculpatului, prin coroborarea existenţei lor cu starea conflictuală dintre părţi, în baza căreia, în mod subiectiv au fost înlăturate mijloacele probatorii esenţiale în cauză.

 Analizând recursul formulat din prisma motivelor de recurs, dar şi din oficiu sub toate aspectele, potrivit prev. art. 3859 alin. 3 Cod procedură penală, Curtea a apreciat că acesta este fondat, din următoarele considerente:

Pornind de la persoana inculpatului s-a constatat că potrivit fişei de cazier judiciar acesta are mai multe condamnări la activ, la data săvârşirii faptei acesta aflându-se în stare de recidivă postexecutorie, prev. de art. 37 lit. b) Cod penal.

Departe de a constitui un element absolut asupra săvârşirii faptei, s-a constatat că inculpatul nu se află la prima confruntare cu legea penală, fiind o persoană care cunoaşte procedura de probare a faptelor şi probele prin care se poate demonstra săvârşirea unei infracţiuni.

Probele administrate în cursul urmăririi penale erau concordante în dovedirea vinovăţiei inculpatului şi situate la un nivel rezonabil de apreciere a situaţiei de fapt. Astfel, deşi se reţine că partea vătămată a susţinut constant că a fost violată de către inculpat, în lipsa probelor relevante sub acest aspect, şi potrivit principiului „in dubio pro reo”, acuzarea a reţinut în sarcina inculpatului doar săvârşirea infracţiunii de tentativă de viol, având în vedere şi restul probelor.

Aspectele neconcordante sesizate de instanţa de recurs şi care au condus la casarea cu trimitere a cauzei erau menite să contribuie la elucidarea aspectelor neconcordante ivite cu ocazia urmăririi penale şi a cercetării judecătoreşti în vederea aflării adevărului şi pentru probarea în mod complet a vinovăţiei inculpatului.

Aceste aspecte, au fost lămurite pe deplin, cu prilejul cercetării judecătoreşti în cel de-al doilea ciclu de judecată.

În schimb, linia de apărare a inculpatului merge pe o idee străină dreptului penal, anume aceea că din dorinţa de a se răzbuna pe el familia părţii vătămate a înscenat existenţa faptelor.

Deşi prin decizia penală nr. 256/R/22.03.2004 Curtea de Apel Galaţi a dispus audierea unor martori în favoarea inculpatului, aceste aspecte urmau a fi avute în vedere pentru aflarea adevărului şi pentru circumstanţierea împrejurărilor în care s-au produs faptele.

Aceste elemente au fost însă dezvoltate exagerat de către instanţa de fond.

Pe lângă audierea martorelor R.M.L. şi R.I.M. (concubina inculpatului şi respectiv fiica acesteia), persoane care erau evident interesate în cauză, a fost audiată şi martora M.I., propusă de inculpat în apărare, ale cărei declaraţii privitoare la momentul prezenţei sale la locuinţa inculpatului şi împrejurările producerii faptelor vin în contradicţie cu declaraţiile martorelor RML şi RIM

 Mai mult, cadrul procesual a fost extins nejustificat de mult la rudele şi familiile ambelor părţi, căutându-se justificarea faptelor inculpatului în conflicte mai vechi existente între familiile lărgite ale părţilor.

Departe de a constitui elemente ce trebuiau avute în vedere la circumstanţierea împrejurărilor în care s-au produs faptele, aceste elemente au fost avute în vedere de instanţe în mod greşit, ca elemente care justificau ideea că faptele pentru care este cercetat inculpatul reprezintă în fapt o înscenare a familiei victimei, care a dorit să se răzbune în acest mod pe inculpat şi pe familia sa.

Această idee apare nejustificată în mod logic, deoarece este greu de acceptat ca o familie să sacrifice în mod voit onoarea şi demnitatea fiicei sale, atrăgând asupra acesteia dispreţul public, prin înscenarea unui viol, numai din dorinţa de a se răzbuna asupra inculpatului şi familiei sale.

Mai justificată apare ideea că familia părţii vătămate, auzind cele întâmplate, s-a unit şi a pătruns fără drept în locuinţa inculpatului pentru a o salva pe partea vătămată, aspect care nu s-ar fi produs dacă  nu ar fi existat o cauză determinantă puternică şi un pericol iminent.

Îmbrăţişând acest punct de vedere se constată că susţinerile părţii vătămate se coroborează cu declaraţiile martorilor S.Z., B.F., N.M, cu concluziile procesului verbal de cercetare la faţa locului, cu procesele verbale de confruntare, cu declaraţiile martorului A.M. cu certificatul medico-legal depus la dosarul cauzei, etc.

De remarcat că deşi inculpatul a susţinut că declaraţiile date de martorii audiaţi în favoarea părţii vătămate nu corespund adevărului, până în prezent nu există probe că vreunul dintre aceşti martori ar fi fost definitiv condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă în prezenta cauză.

Se constată astfel că acuzarea şi-a exercitat rolul activ în administrarea probelor şi aflarea adevărului, până la un nivel rezonabil menit să răstoarne prezumţia de nevinovăţie stabilită în sarcina inculpatului prev. de art. 66 Cod procedură penală, făcând să joace în privinţa acestuia prezumţia de vinovăţie.

Trebuie avut în vedere şi faptul că declaraţiile martorilor  acuzării sunt luate imediat după săvârşirea faptelor, când împrejurările comiterii acestora sunt mai vii în conştiinţa martorilor şi se prezumă că declaraţiile acestora corespund adevărului.

Analizând linia de apărare folosită de inculpat în dovedirea nevinovăţiei sale s-a constatat că aceasta apare ca nejustificată.

Inculpatul a lărgit nejustificat cadrul procesual, în baza unor presupuse relaţii de duşmănie dintre familiile celor două părţi, în esenţă adevărate clanuri, pentru a justifica ideea unei înscenări a faptelor reţinute în sarcina sa.

Apărările sale sunt confirmate integral de către concubina sa şi fiica acesteia, persoane evident interesate în cauză, şi parţial de către martora M.I., declaraţiile acesteia conţinând, aşa cum am arătat contradicţii cu privire la împrejurările esenţiale ale faptelor.

Nici cercetarea locală făcută de instanţa de judecată, în cel de-al doilea ciclu procesual nu poate constitui o probă indubitabilă în aflarea adevărului având în vedere  timpul scurs de la săvârşirea faptelor şi până la data efectuării cercetării locale, timp în care locul faptei putea suferi numeroase modificări, având în vedere şi trecutul infracţional al inculpatului şi experienţa sa în materia cercetărilor penale.

Analizând toate aceste elemente şi pe baza intimei convingeri, Curtea şi-a format convingerea că punctul de vedere exprimat de către acuzare este cel mai pertinent şi corespunde realităţii.

Aşa fiind s-a constatat că faptele au existat în realitate şi că ele au fost comise cu vinovăţie de către inculpat, iar apărările acestuia s-au dovedit nefondate şi ca atare au fost înlăturate.

Cu privire la încadrarea juridică dată faptelor s-a constatat că în mod greşit acuzarea şi instanţele de judecată au reţinut cu privire la infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, în sarcina inculpatului dispoziţiile art. 189 alin. 2 Cod penal, considerând că fapta a fost săvârşită prin răpire. Faţă de împrejurările concrete ale săvârşirii faptelor, rezultă că partea vătămată a fost luată cu forţa de pe drum, în timp ce se ducea la un cafe bar după tatăl ei, de către inculpat şi dusă în locuinţa acestuia. 

Curtea a apreciat că această situaţie nu este echivalentul laturii obiective a „răpirii” prev. de art. 189 alin. 2 Cod penal, care presupune în esenţă un plan elaborat, prin care unul sau mai mulţi inculpaţi acţionează în mod concentrat, victima fiind imobilizată şi dusă rapid într-un alt loc decât cel din care a fost luată.

Este adevărat că în esenţă orice lipsire de libertate comisă printr-o acţiune presupune o răpire, dar între cele două situaţii de fapt nu se poate pune semnul egalităţii.

În această situaţie Curtea a apreciat că faţă de fapta de lipsire de libertate săvârşită de inculpat încadrarea juridică corectă este cea prev. de art. 189 alin. 1 Cod penal, această încadrare juridică fiind şi mai favorabilă inculpatului, raportat la limitele de pedeapsă prevăzute de lege.

Domenii speta

Spete similare