Acţiune în evacuare. Raportul între oug nr. 40/1999 şi art. 1 Protocolul nr. 1 din cedo.

Acţiune în evacuare. Raportul între OUG nr. 40/1999 şi art. 1 Protocolul nr. 1 din CEDO.

Prin sentinţa civilă nr. 329 din 18.03.2008 pronunţată de  Judecătoria Sighişoara a fost respinsă acţiunea civilă formulată de reclamanţii UJ şi UK, în contradictoriu cu pârâţii  AI şi AM.

În esenţă, Judecătoria Sighişoara a reţinut că  cererea reclamanţilor, proprietarii imobilului în care locuiesc pârâţii, nu poate fi primită deoarece pârâţii au un drept locativ ce este reglementat de dispoziţiile art.11 din O.U.G. nr.40/1999.

Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti au declarat apel reclamanţii care au solicitat schimbarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii civile şi evacuarea pârâţilor din imobilul situat în localitatea Sighişoara, str. N. Iorga nr.16. În susţinerea apelului reclamanţii au arătat că dreptul locativ al pârâţilor asupra imobilului din care s-a solicitat evacuarea a încetat la expirarea  termenului de 5 ani de la data restituirii imobilului de către Statul Român şi oricum, măsurile de  protecţie socială a chiriaşilor, reglementate prin  O.U.G. nr. 40/1999 nu s-au menţinut după adoptarea O.U.G. nr.8/2004.

Apelul reclamanţilor a fost admis de Tribunalul Mureş prin decizia civilă nr. 274 din 14.10.2008 şi în consecinţă, a fost schimbată hotărârea atacată în sensul că a  fost admisă acţiunea civilă şi s-a dispus evacuarea pârâţilor din imobilul proprietatea  reclamanţilor.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii AI şi AM, solicitând modificarea  deciziei atacate în sensul respingerii apelului, iar în subsidiar, casarea hotărârii. În susţinerea recursului, pârâţii au invocat motivele de  nelegalitate  prev. de art. 304 pct.4, 7 şi 9 Cod procedură civilă.

I. În opinia pârâţilor, instanţa de apel a dat o  interpretare greşită a hotărârii C.E.D.O. în cauza  Radovici şi Stănescu contra României şi a înlăturat aplicarea  dispoziţiilor O.U.G. nr.40/1999 ceea ce echivalează cu o abrogare a acestor dispoziţii, atribut ce excede  puterii judecătoreşti.

II. Un alt argument adus de pârâţi a fost acela că decizia instanţei de apel cuprinde motive  contradictorii deoarece în considerente se reţine încălcarea de către reclamanţi a dispoziţiilor O.U.G.  nr.40/1999, privitoare la protecţia chiriaşilor, iar pe de altă parte că, sarcina impusă de Statul Român reclamanţilor este excesivă şi se refuză aplicarea aceloraşi norme vizând protecţia chiriaşilor.

III. Un ultim motiv de recurs invocat de pârâţi este acela că decizia atacată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea legii pentru că reclamanţii nu au respectat dispoziţiile O.U.G. nr.40/1999 privitoare la închirierea şi prelungirea contractului de închiriere, ceea ce a dus la  tacita relocaţiune pentru încă o  perioadă de 5 ani. Apoi, hotărârea C.E.D.O.  la care face trimitere instanţa de apel nu neagă dreptul statului de a restrânge dreptul de proprietate dacă este vorba de un interes general, în cazul de faţă controlarea creşterii chiriilor, cu alte cuvinte nu se poate susţine că în cauza Radovici şi Stănescu contra României dispoziţiile O.U.G. nr.40/1999 referitoare la prelungirea contractului de  închiriere, sunt declarate neconforme cu dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Reclamanţii au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, cu argumentul că hotărârea atacată este în concordanţă cu soluţiile pronunţate de C.E.D.O.

Verificând decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, curtea constată că recursul este nefondat având în vedere următoarele considerente:

I. Prima critică adusă deciziei  instanţei de apel este  depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti. Reclamanţii au susţinut că Tribunalul Mureş a abrogat dispoziţiile cuprinse în O.U.G. nr. 40/1999 referitoare la protecţia chiriaşilor printr-o interpretare eronată a unei hotărâri C.E.D.O.

Susţinerile pârâţilor sunt nefondate pentru că instanţa de apel, după ce a constatat existenţa unei contrarietăţi între legislaţia naţională (O.U.G. nr.40/1999) şi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a aplicat, în speţă, normele cuprinse în această convenţie.

Curtea constată că, Tribunalul Mureş a procedat corect atunci când a stabilit normele aplicabile în materie. Potrivit Legii nr.30/1994 România a ratificat Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar art.20 alin.2 din Constituţie stabileşte prioritatea reglementărilor internaţionale faţă de legislaţia internă. În condiţiile în  care C.E.D.O. este cea care interpretează convenţia şi protocoalele adiţionale, instanţele româneşti nu numai că pot dar sunt obligate să analizeze speţele deduse judecăţii prin prisma interpretărilor date de curte convenţiei.

Aşadar, nu se poate susţine că  Tribunalul Mureş a abrogat dispoziţiile O.U.G. nr.-40/1999 referitoare la  prelungirea contractului de închiriere al pârâţilor, ci doar a constatat prioritatea reglementării internaţionale privind apărarea drepturilor omului.

II. A doua critică adusă de pârâţi  deciziei instanţei de apel, priveşte argumentaţia dată  de Tribunalul Mureş, motivarea în fapt şi în drept a deciziei.

Cercetând considerentele deciziei, curtea constată că  acestea nu sunt contradictorii, ci este  un raţionament logico-juridic în care după ce se constată starea de fapt, raporturile dintre reclamanţi şi pârâţi, ajunge la concluzia că dispoziţiile O.U.G. nr.40/1999 pe care se întemeiaseră pârâţii în apărare, nu sunt aplicabile în speţă tocmai datorită neconcordanţei dintre aceste norme şi convenţie.

Nu poate fi primit nici argumentul adus de  pârâţi, potrivit căruia hotărârile date de C.E.D.O. nu sunt opozabile decât Statului Român, deoarece toate instituţiile statului, inclusiv instanţele de judecată au obligaţia de a respecta normele convenţiei aşa cum  sunt interpretate de C.E.D.O.

III. Ultimul motiv de nelegalitate invocat, priveşte aplicarea legii. Aşa cum s-a stabilit deja prin lege se înţeleg nu doar normele de drept intern ci şi  normele cuprinse în tratatele şi pactele la care România este  parte. Mai mult, potrivit art.20, tratatele internaţionale privind drepturile omului se aplică cu prioritate faţă de legislaţia internă. Prin urmare, curtea va analiza dacă tribunalul Mureş a aplicat corect normele cuprinse în convenţie.

În speţă, Tribunalul Mureş a constatat că în  cazul în care cererea reclamanţilor de a intra în posesia bunului aflat în proprietatea lor ar fi respinsă, s-ar încălca art.1 din Protocolul 1 al convenţiei.

Potrivit art.1 din Protocolul 1 orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa  decât pentru cauză de  utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Aceste dispoziţii însă, nu aduc atingere dreptului statului de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor conform interesului general.

În aplicarea acestor dispoziţii, C.E.D.O. a  stabilit o serie de criterii în baza cărora analizează dacă statele semnatare ale convenţiei le-au încălcat sau nu, sub orice formă.

Astfel, curtea analizează mai întâi dacă reclamanţii pot invoca existenţa unui bun în înţelesul art.1 din Protocolul 1, dacă  a avut loc o atingere a bunului reclamanţilor, dacă această atingere este prevăzută de lege şi dacă este subordonată unui interes general.

Ultimul dintre criterii, cel prin care se stabileşte ca sarcină impusă proprietarului să nu fie una excesivă în privinţa posibilităţii de a dispune de bunul său, nu este însă îndeplinit de legislaţia internă, adică de O.U.G. nr.40/1999. La art.1 din O.U.G. nr.40/1999, se prevede că toate contractele de închiriere încheiate cu Statul Român se prelungesc de drept pe o perioadă de 5 ani pentru că la art.14 se prevede dreptul chiriaşului la reînnoirea contractului pe o perioadă de încă 5 ani. În temeiul acestor dispoziţii, proprietarului unui imobil restituit în temeiul Legii nr.10/2001 îi este impus un contract de închiriere pentru o perioadă de 10 ani, cu o chirie plafonată de legiuitor, în condiţiile în care proprietarii au fost lipsiţi de dreptul lor de proprietate pe o perioadă îndelungată ca urmare a naţionalizării imobilului de către Statul Român.

Raportat la această circumstanţă, obligaţia impusă reclamanţilor începând cu anul 2002 (când le-a fost restituit imobilul) de a menţine contractul de închiriere este una excesivă.

Pe de altă parte, dispoziţiile prev. de art.14 din O.U.G. nr.40/1999 de prelungire a contractului de închiriere pentru încă 5 ani, nu mai pot fi considerate necesare pentru protecţia chiriaşilor care au avut la dispoziţie 5 ani pentru a  pentru a putea găsi o altă locuinţă în condiţii normale de piaţă.

În concluzie, curtea constată că Tribunalul Mureş a dat o  interpretare corectă normelor aplicabile în speţă.

Prin urmare, constatând că, în cauză nu sunt incidente motivele de recurs prev. de art.304 pct.4, 7 şi 9 Cod procedură civilă, în temeiul art.312 alin.1 Cod procedură civilă curtea va respinge recursul pârâţilor ca nefondat. Totodată, în temeiul  art.274 Cod procedură civilă, pentru că pârâţii au căzut în pretenţii, vor fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamanţi în judecarea recursului.

Domenii speta

Spete similare