Condiţiile în care se poate angaja răspunderea personală patrimonială în temeiul prevederilor art. 138 din Legea 85/2006 republicată,

Condiţiile în care se poate angaja răspunderea personală patrimonială în temeiul prevederilor art. 138 din Legea 85/2006 republicată, atât sub aspectul elementelor răspunderii civile delictuale cât şi al condiţiilor speciale prevăzute de textul alin. 1 din art. 138 din Legea 85/2006.

Cauza general formală a managementului neperformant în lipsa vreuneia dintre cauzele expres prevăzute de art. 138 din actul normativ indicat, nu poate sta la baza angajării acestui gen de răspundere.

Prin sentinţa civilă nr. 308/25.02.2008, pronunţată de judecătorul sindic în dos. nr. 2458962007 a Tribunalului Harghita, s-a dispus respingerea acţiunii formulate de lichidatorul GENERAL M. CONSULT S.P.R.L., de stabilire a răspunderii asociatului P. A. în baza art. 138 din Legea nr. 85/2006.

Pentru a pronunţa în acest sens, judecătorul sindic a reţinut următoarele:

La data de 26.11.2007, se arată în considerentele hotărârii atacate, lichidatorul judiciar a solicitat în baza art. 138 lit. a din Legea nr. 85/2006 stabilirea răspunderii asociatului P.A. al debitoarei S.C. „D&M L.” S.R.L. Topliţa până la concurenţa sumei de 13.129,20 lei, compus din suma de 3.020 lei rest rămas de achitat din totalul creanţelor împotriva debitoarei, 10.109,20 lei cheltuieli cu procedura de lichidare judiciară calculate până la data pronunţării sentinţei 2166/25.06.2007, precum şi obligarea la plata cheltuielilor ce se vor naşte cu procedura de lichidare şi a onorariului lichidatorului judiciar până la închiderea procedurii. Lichidatorul judiciar, în raport cu temeiul juridic invocat, în speţă art. 138 lit. a din Legea nr. 85/2006, a făcut referire la raportul privind cauzele intrării societăţii debitoare în stare de insolvenţă, prin care s-a propus atragerea răspunderii până la concurenţa sumei de 24.577,32 lei constând în lipsa de mijloace fixe, lipsa de produse finite, TVA-ul aferent acestora, precum şi lipsa de numerar în casă. În acest sens, invocă faptul că există o activitate de folosire a bunurilor sau creditelor societăţii debitoare în interesul propriu al asociatului sau al altor persoane.

Judecătorul sindic argumentează că dispoziţiile art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 prevede posibilitatea recuperării de la persoana vinovată a unei părţi din pasivul debitoarei, însă săvârşirea uneia din faptele enumerate de legiuitor nu conduce automat la răspunderea pentru întreg pasivul, ci doar dacă s-a creat un prejudiciu.

Or, raportându-se la tabelul definitiv de creanţe, judecătorul sindic constată că în perioada 25.07.2007 – 05.09.2007 pârâtul a avansat o sumă mult mai mare decât valoarea cumulată a creanţelor, astfel că pe lângă demersul voluntar al asociatului pârât, judecătorul sindic reţine că în contextul în care datoriile fiind achitate, nu are relevanţă că valoarea lipsurilor din gestiune depăşeşte valoarea datoriilor firmei falite atâta timp cât pasivul născut înainte de deschiderea procedurii a fost achitat în întregime.

Faţă de această hotărâre a declarat, în termen, recurs lichidatorul judiciar numit în cauză, G. M.C.T SPRL, solicitând ca prin admiterea recursului să se dispună modificarea hotărârii atacate şi, în consecinţă, admiterea cererii de stabilire a răspunderii intimatului astfel cum a fost formulată. Recurenta susţine, în motivele de recurs, că cererea de stabilire a răspunderii indică faptele concrete ce i se impută intimatului. De asemenea, susţine că faptul că debitele nu au fost achitate la data scadenţei, faţă de creditori, indică vinovăţia intimatului în comiterea faptei. Chiar dacă intimatul a achitat debitele după data scadenţei, la o perioadă lungă de timp după deschiderea procedurii, nu îl disculpă pe intimat de rea-credinţă şi rea-voinţă, cu atât mai mult cu cât chiar după deschiderea procedurii activitatea societăţii debitoare a trebuit continuată, generând cheltuieli. În continuare, mai susţine că din contabilitate rezultă că nu sunt justificate anumite sume de bani ce au intrat în societate, ceea ce creează prezumţia că intimatul a folosit sumele de bani în interes personal.

Analizând actele de la dosar, atât prin prisma motivelor de recurs, cât şi în virtutea principiului devolutiv prevăzut de art. 304 Cod procedură civilă, instanţa de recurs reţine următoarele:

Aşa cum rezultă din raportul privind cauzele şi împrejurările care au cauzat starea de insolvenţă, cauzele intrării în insolvenţă sunt: managementul neperformant deficit de cash flow, concurenţa acerbă în domeniu, precum şi lipsa creditului bancar şi comercial după iniţierea procedurii. Prin acelaşi raport, lichidatorul a propus atragerea răspunderii până la concurenţa sumei de 24.577,32 lei, după cum recurentul arată şi în cererea de angajare a răspunderii, constând în lipsă de numerar, lipsă de marfă în stoc.

Prin cererea de angajare a răspunderii, aşa cum reţine şi judecătorul sindic, recurentul a solicitat angajarea răspunderii personale a asociatului intimat pentru fapta prevăzută de art. 138 lit. a) din Legea nr. 85/2006. În motivarea cererii, lichidatorul judiciar, recurent în prezenta cauză, face referire concretă, în raport cu fapta concretă alegată ca fiind comisă de intimat, la raportul privind cauzele, care, aşa cum am precizat mai sus, reţine ca o posibilă prezumţie că intimatul şi-ar fi însuşit bunurile societăţii debitoare până la concurenţa sumei de 24.577,32 lei.

Pasivul constând în datoriile debitoarei se ridică la suma de 11.701 lei.

De asemenea, instanţa constată că este corectă afirmaţia judecătorului sindic, în sensul în care intimatul a depus în contul debitoarei suma de 14348 lei, menită să stingă pasivul acesteia.

Pentru a constata săvârşirea unei fapte prevăzute limitativ de art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, este necesar ca pe lângă condiţiile cumulative ale oricărei fapte delictuale, ce duce la atragerea răspunderii unei persoane, adică existenţa faptei, vinovăţia persoanei, existenţa prejudiciului şi raportul de cauzalitate între vinovăţie şi prejudiciu, să fie constatate şi condiţiile speciale prevăzute de aliniatul 1 al acestui text, şi anume ca fapta să fi cauzat starea de insolvenţă a debitorului.

În cazul de faţă, s-a reţinut că intimatul ar fi comis fapta prevăzută de lit. a) a art. 138, şi anume că a folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane.

Este adevărat, în raport cu cele reţinute în raportul privind cauzele stării de insolvenţă, că lipsurile de numerar ca şi lipsurile de marfă creează o prezumţie simplă că intimatul a folosit în scop propriu bunurile societăţii.

Trebuie, însă, verificat dacă această faptă a cauzat starea de insolvenţă şi, mai ales, dacă trebuie să fie obligat la plata întregului pasiv, nu numai cel de la data deschiderii procedurii şi care constă în debitele datorate creditorilor înscrişi în tabelul de creanţe, sau şi la pasivul creat în timpul procedurii şi care se va naşte până la închiderea procedurii., după cum pretinde lichidatorul judiciar – recurent şi, mai ales, dacă intimatul se face vinovat în raport cu intrarea în stare de insolvenţă a debitoarei.

Din chiar raportul privind cauzele intrării în stare de insolvenţă a debitoarei, rezultă că în fapt intrarea în insolvenţă se datorează în principal unor cauze externe, respectiv lipsa de cash flow, concurenţa acerbă în domeniu şi lipsa creditului bancar, şi se identifică doar o singură cauză subiectivă, şi anume lipsa de management performant.

Or, această din urmă cauză este una general formulată, care ţine mai degrabă de conţinutul contractului de mandat dintre administratorii statutari şi societate şi nu ţine de relaţia asociatului cu societatea debitoare, având în vedere că potrivit Legii nr. 31/1990 rep. cel care conduce operativ societatea este administratorul statutar, care are un veritabil contract de mandat special cu societatea, noţiune largă în care intră şi ceea ce se numeşte management, şi nicidecum asociatul unic al societăţii, care poate îndeplini doar acele atribuţii specifice adunării generale a societăţii. În această din urmă situaţie, nici raportul privind cauzele, nici cererea de angajare nu face vreo referire că prin atribuţiile sale de asociat ar fi cauzat insolvenţa.

Aşadar, generalităţile inserate de lichidatorul judiciar atât în cererea de angajare, cât şi în recurs nu pot fi primite atâta timp cât nu se impută o faptă concretă, în afara celei prevăzute de lit. a) a art. 138. Simplul fapt că societatea ajunge în stare de insolvenţă, nu creează nici măcar aparenţa vreunei rele – credinţe a asociatului unic, intimat în prezenta cauză, din moment ce majoritatea cauzelor de intrare în insolvenţă sunt externe, şi deci nu aparţin intimatului, iar singura faptă obiectivă eventual ar putea fi imputată administratorului statutar.

În ce priveşte fapta comisă, există, din actele de la dosar, o prezumţie simplă din care să rezulte faptul că intimatul şi-ar fi însuşit bunurile. Dar, aşa cum reţine şi judecătorul sindic, intimatul la data de 25.09.2007 a acoperit debitele creditorilor, deci pasivul iniţial al societăţii. Or, chiar dacă intimatul şi-a însuşit aceste bunuri, fapta comisă trebuie să ducă la concluzia că prin ea însăşi a contribuit la starea de insolvenţă a debitoarei. Este, însă, greu de presupus acest lucru, din moment ce cauzele identificate de lichidatorul judiciar, aşa cum s-a arătat mai sus, sunt cu totul altele, şi nu simpla însuşire a unor bunuri ale societăţii debitoare.

Pe de altă parte, intimatul a achitat toate debitele iniţiale ale societăţii, astfel că pasivul născut după deschiderea procedurii şi care se va mai naşte până la închiderea procedurii, nu are nici o legătură, ca prejudiciu, de cauzalitate cu fapta strictă prevăzută de lit. a) a art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006.

Sigur, aceste sume, ce constau exclusiv din cheltuielile procedurii, în care este inclus şi onorariul lichidatorului judiciar, vor fi acoperite potrivit art. 4 din Legea nr. 85/2006. În acest sens, obligarea unei persoane considerate responsabile de intrarea în insolvenţă a unei debitoare la plata cheltuielilor privind procedura nu poate fi făcută decât în măsura în care se identifică un raport de cauzalitate între acest prejudiciu al debitoarei şi fapta concretă care i se reţine în cauză, ceea ce nu este cazul de faţă.

În consecinţă, instanţa a constatat că este corectă soluţia dată de judecătorul sindic, şi, în raport şi cu argumentele de mai sus, instanţa a respins ca nefondat recursul formulat.

Domenii speta

Spete similare