Servitute de trecere. caracterul de drept real imobiliar şi nu de drept personal al acestui dezmembrământ al dreptului de proprietate. art. 616 cod civil.

SERVITUTE DE TRECERE. CARACTERUL DE DREPT REAL IMOBILIAR ŞI NU DE DREPT PERSONAL AL ACESTUI DEZMEMBRĂMÂNT AL DREPTULUI DE PROPRIETATE. ART. 616 COD CIVIL.

Servitutea de trecere este un dezmembrământ al dreptului de proprietate, un drept imobiliar ce poate fi stabilit numai cu privire la imobile, având un caracter de accesoriu al fondului de care nu poate fi despărţit pentru a forma  un drept de sine stătător.

De asemenea, ea constituie o sarcină impusă asupra unui imobil pentru uzul şi utilitatea altui imobil, având un alt stăpân şi se transmite odată cu fondul dominant, având deci un caracter perpetuu şi durând, în lipsa unei  convenţii contrare dintre părţi, cât timp va dura imobilul sau situaţia din care s-a născut.

Rezultă că certitudine, din cele arătate mai sus, că servitutea de trecere este un drept real imobiliar şi nu un drept personal, astfel încât de ea se poate prevala orice proprietar (chiar dobânditor ulterior) al fondului în favoarea căreia s-a constituit.

Dec. Civ. nr. 454 din data de 21 mai 2009- Curtea de Apel Ploieşti

Prin decizia civilă nr. 454 din data de 21 mai 2009 Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul formulat împotriva deciziei civile nr. 330 pronunţată la 13 aprilie 2006  de Tribunalul Prahova, fiind modificată în tot decizia sus arătată şi menţinută soluţia primei instanţe.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a constatat că Tribunalul  cu ocazia admiterii apelului pârâţilor şi schimbării în tot a sentinţei, în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor ca neîntemeiată, a interpretat în mod greşit  actul dedus judecăţii, pronunţând în acest mod o hotărâre cu aplicarea greşită a  art.616 cod civil, astfel încât,  în cauză, sunt incidente motivele de modificare ale hotărârii prevăzute de art.304 pct.8 şi 9 cod pr.civilă.

Astfel, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 9965/1973 de Notariatul de Stat Judeţean Prahova în baza căruia pârâta a dobândit împreună cu soţul său imobilul situat în Ploieşti, str.A.O. nr. 46, care constituie loc înfundat, s-a stabilit traseul servituţii de trecere (pe latura estică a lotului dinspre stradă), modul de  folosinţă a acesteia (cu piciorul sau orice vehicul), precizându-se că ea s-a instituit, „în favoarea imobilului ce formează obiectul vânzării” şi nicidecum doar în favoarea unuia dintre cumpărători (respectiv doar a soţului pârâtei) lucru care de altfel nici nu era firesc.

Pe de altă parte, în actul de vânzare-cumpărare al reclamanţilor, autentificat sub nr. 266/24.03.1999 la momentul dobândirii imobilului acestora s-a stipulat în cuprinsul actului că prin contractul de vânzare-cumpărare menţionat anterior (9965/1973) „s-a constituit o servitute de  trecere cu piciorul şi cu orice alt vehicul pe latura estică, pentru acces la proprietatea domnului N.S., servitute ce apare configurată în schiţa de plan”.

Prin urmare, examinând conţinutul acestor două acte rezultă că servitutea s-a instituit în favoarea fondului dominant, aparţinând familiei.N, titularii dreptului de trecere fiind ambii soţi, în calitate de proprietari în devălmăşie asupra imobilului ce constituie „loc înfundat”.

Servitutea de trecere este un dezmembrământ al dreptului de proprietate, un drept imobiliar ce poate fi stabilit numai cu privire la imobile, având un caracter de accesoriu al fondului de care nu poate fi despărţit pentru a forma  un drept de sine stătător.

De asemenea, ea constituie o sarcină impusă asupra unui imobil pentru uzul şi utilitatea altui imobil, având un alt stăpân şi se transmite odată cu fondul dominant, având deci un caracter perpetuu şi durând, în lipsa unei  convenţii contrare dintre părţi, cât timp va dura imobilul sau situaţia din care s-a născut.

Rezultă că certitudine, din cele arătate mai sus, că servitutea de trecere este un drept real imobiliar şi nu un drept personal, astfel încât de ea se poate prevala orice proprietar (chiar dobânditor ulterior) al fondului în favoarea căreia s-a constituit.

Prin interpretarea eronată a acestei instituţii, Tribunalul Prahova a ajuns la concluzia greşită, precum că, în speţă, datorită faptului că în contractul părţilor era menţionată constituirea  servituţii în favoarea proprietăţii lui NS, reclamanta “nu are constituită, în raport cu aceştia o asemenea servitute” şi că „servitutea de trecere a  fost constituită în considerarea persoanei, iar nu în favoarea oricărei persoane”.

Ori, rezultă cu certitudine din probatoriile administrate că reclamanta are calitatea de proprietar al fondului dominant, iar dreptul de servitute profită oricărei persoane proprietară a  acestuia şi în vederea accesului liber, cu piciorul şi cu orice autovehicul, către proprietatea cu caracter de loc înfundat.

Este cert că pârâţii îi contestă  sau încearcă să îi restrângă reclamantei  acest drept, câtă vreme chiar au promovat  o acţiune în acest sens, ce a fost respinsă prin  sentinţa civilă nr.8674/10.09.2008 a Judecătoriei Ploieşti, definitivă şi irevocabilă prin decizia nr.268/23.03.2009 a Curţii de Apel Ploieşti.

De altfel, prin chiar concluziile scrise depuse la prezentul dosar pârâţii au arătat că nu înţeleg ca în condiţiile în care recurenta nu plăteşte folosinţa acesteia

( gratuitatea folosirii dreptului de servitute fiind stabilită cu titlu de putere de lucru judecat prin sentinţa civilă anterior menţionată) să le îngrădească dreptul de proprietate „mergând până acolo încât orice persoană care doreşte să o viziteze pe aceasta să o facă folosind calea de acces străbătută cu autoturismul în orice moment din zi, atât ziua cât şi noaptea”.

Ori de esenţa exercitării dreptului de servitute este permiterea accesului la proprietatea ce nu are ieşire la calea publică fără a fi restricţionată la o anumită perioadă din zi sau în favoarea numai unei persoane.

De altfel, chiar expertiza întocmită  în cauză concluzionează că montarea de către  pârâţi a burlanului perpendicular pe lungimea servituţii de trecere, împiedică accesul reclamantei cu un vehicul de înălţime mai mare care însă să se încadreze în lăţimea  impusă de configuraţia terenului şi a poziţionării clădirilor  de 2,55 m, iar pârâta recunoaşte cu ocazia interogatoriului luat de către instanţa de fond că maşina  pârâţilor este parcată pe lăţimea căii de acces, dar că nu obstrucţionează  în totalitate accesul la garaj.

Manifestările pârâţilor prin care încearcă să restrângă accesul reclamantei la proprietatea sa îmbracă astfel mai  multe forme, lucru ce a rezultat din înscrisurile ataşate, martorii audiaţi la propunerea reclamantei, planşele fotografice, interogatorii şi raportul de expertiză întocmit în cauză.

Ca atare, în mod corect instanţa de fond a dispus obligarea pârâţilor la respectarea folosinţei paşnice  a căii de acces la locuinţa reclamantei  şi  desfiinţarea obstacolelor ce obstrucţionează folosirea acesteia  câtă vreme obligaţia acestora este generală, fiind impusă în mod permanent, continuu, neîntrerupt de caracterul dreptului de  servitute reclamat în condiţiile art.616 şi următoarele cod civil.

Domenii speta

Spete similare