Masura obligarii de a nu parasi tara sau localitatea luata de procuror. prelungire. recurs. inadmisibilitate

Curtea de Apel Cluj, Sectia penală şi de minori, decizia penală nr. 643/R/31.08.2010

Incheierea penală nr.78/F din 14 iulie 2010 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, s-a respins ca neîntemeiată, cererea de revocare a  măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara, formulată de  inculpatul F.J.,  măsură preventivă care  s-a prelungit  prin  Ordonanţa din 21 iunie 2010 de către procurorul şef birou din cadrul DIICOT- Biroul Teritorial Bistriţa Năsăud.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut în fapt următoarele:

Prin cererea înregistrată la această instanţă sub numărul de mai sus, petentul F.J. a  solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză să se dispună revocarea măsurii obligării de a nu părăsi ţara, măsură ce a fost prelungită prin ordonanţa din 21 iunie 2010 dată de procurorul şef din cadrul DIICOT- Biroul Teritorial Bistriţa-Năsăud.

În motivarea cererii s-a relevat, în esenţă, că prin încheierea nr. 147/R/25.11.2009 a Curţii de Apel Cluj s-a admis recursul declarat de petent împotriva încheierii penale nr. 54/CC/11.11.2009 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud şi s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu cea a obligării de a nu părăsi ţara, măsură ce a fost prelungită succesiv prin ordonanţe ale procurorului DIICOT- Biroul Teritorial Bistriţa-Năsăud, ultima dată prin ordonanţa din 21. 06. 2010.

Petentul a arătat că măsura este nejustificată deoarece nu există nici un pericol ca inculpatul să se sustragă sau să influenţeze în vreun fel urmărirea penală, că de la momentul luării măsurii şi până în prezent organul de urmărire penală nu a verificat dacă se impune menţinerea măsurii, dispunându-se doar formal menţinerea acesteia şi că prin această măsură este afectată libertatea persoanei, ţinând seama de faptul că a fost luată de mult timp, toată perioada de la luarea măsurii inculpatul respectând cu stricteţe obligaţiile ce i s-au impus.

Cererea petentului inculpat a fost neîntemeiată, astfel că a fost respinsă ca atare.

Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului nr. 24D/P/2009 al DIICOT- Biroul Teritorial Bistriţa-Năsăud a rezultat că petentul este cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de constituire în grup infracţional organizat, prev. de art.7 alin. 1 din Legea nr. 39/2003 şi înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, prev. de art. 215 alin. 1, 2, 3 şi 5 C.pen., cu aplic. art. 41 alin. 2 C.pen. (două fapte).

Temeiurile care au fost avute în vedere la momentul luării măsurii preventive subzistă, nevoia de a asigura buna desfăşurare a procesului penal menţinându-se.

Restricţiile impuse prin măsura preventivă luată faţă de petent prin prisma interdicţiilor legale stabilite, sunt normale, reprezentând măsuri necesare într-o societate democratică, în vederea prevenirii faptelor penale şi pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora, astfel cum s-a statuat constant atât în practica CEDO cât şi în cea a instanţelor naţionale.

Restrângerile pe care le presupune o măsură preventivă nu reprezintă o încălcare a drepturilor constituţionale invocate (dreptul la un proces echitabil, dreptul la libera circulaţie, prezumţia de nevinovăţie), deoarece acestea se subsumează scopurilor acestor măsuri, astfel cum sunt acestea definite în cuprinsul art. 136 Cod procedură penală, iar respectarea obligaţiilor impuse la luarea măsurii nu constituie  temei pentru revocarea acesteia.

Dimpotrivă, respectarea obligaţiilor stabilite în sarcina celui în cauză, constituie justificarea pentru menţinerea unei măsuri preventive mai puţin restrictive, ignorarea acestor obligaţii sau încălcarea lor cu bună ştiinţă atrăgând luarea măsurii arestării.

Potrivit disp. art. 139 alin. 2 C.proc.pen., când măsura preventivă a fost luată cu încălcarea prevederilor legale sau nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere, ceea ce însă nu este cazul în speţă.

Încheierea Tribunalului Bistriţa-Năsăud a fost atacată cu recurs de către inculpatul F.J. recurs care este inadmisibil pentru următoarele considerente:

Măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara, poate fi prelungită, spre deosebire de măsura arestării preventive, de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile.

În ceea ce priveşte calea de atac, art.145 alin.2 C.proc.pen. face trimitere la dispoziţiile art.1402 C.proc.pen. „care se aplică în mod corespunzător”.

Art.1402 C.proc.pen. reglementează calea de atac împotriva ordonanţei procurorului prin care se dispune luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, respectiv ţara, şi care, potrivit celor expuse anterior, se aplică în mod corespunzător şi în cazul ordonanţei prin care procurorul dispune în caz de urmărire penală, prelungirea măsurilor preventive restrictive de libertate.

Astfel, legea reglementează doar plângerea, ca şi cale de atac, împotriva ordonanţei procurorului prin care acesta a luat sau, după caz, a prelungit măsura obligării de a nu părăsi localitatea, respectiv ţara, plângere care este dată în competenţa instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă.

Din economia întregului articol nu rezultă faptul că încheierea pronunţată de instanţă în soluţionarea unei asemenea plângeri ar mai putea fi atacată ulterior cu recurs, astfel încât formularea unei noi căi de atac determină respingerea acesteia ca inadmisibilă.

Pe de altă parte, examinând reglementarea plângerii împotriva ordonanţei procurorului prev.de art.1402 C.proc.pen., Curtea constată că aceasta este similară în privinţa termenelor folosite de legiuitor, cu cea a recursului ca şi cale de atac împotriva încheierii pronunţată de judecător ori de instanţa de judecată, referitoare la măsura arestării preventive, prev.în art.1403 C.proc.pen., respectiv 141 C.proc.pen.

Astfel, dosarul este înaintat instanţei în vederea soluţionării în termen de 24 de ore, iar plângerea se judecă în termen de 3 zile.

De asemenea, Curtea apreciază că indiferent că este vorba de măsura arestării preventive sau de măsuri restrictive de libertate, regimul căilor de atac trebuie să fie similar, neavând relevanţă că măsura arestării preventive este dată în competenţa exclusivă a judecătorului, iar celelalte măsuri preventive pot fi luate şi prelungite de către procuror.

Astfel, se constată că împotriva actului procedural  prin care judecătorul dispune luarea sau prelungirea arestării preventive este posibilă exercitarea unei singure căi de atac (recursul), ceea ce, potrivit celor arătate anterior, duce la concluzia că şi împotriva actului procedural prin care procurorul dispune luarea sau prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara, nu poate fi formulată decât o singură cale de atac, anume aceea a plângerii la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă.

Nu în ultimul rând, conform art.1403 alin.1  C.proc.pen.”încheierea prin care judecătorul respinge, în timpul urmăririi penale, revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii preventive, nu este supusă niciunei căi de atac”.

Aşa fiind, recursul declarat este inadmisibil şi urmează a fost respins ca atare, în baza art.38515 pct.1 lit.a C.proc.pen.

Domenii speta

Spete similare