Actiunea în revendicare imobiliara promovata de o persoana juridica ce se considera continuatoarea fostei societati comerciale nationalizate, titulara a dreptului de proprietate. Conditii. Competenta materiala de solutionare a cauzei. Obligatia de pr...

La data nationalizarii a încetat persoana juridica „Steaua Româna”, societate anonima, iar prin HG nr. 1200/1990 a încetat persoana juridica „Rafinaria Cîmpina”. Încetarea personalitatii juridice în ambele situatii s-a realizat în modalitatea transformarii ei, recunoscut în literatura juridica ca un mod specific de încetare a persoanei juridice.

Cum transformarea „are un atât un efect extinctiv, însemnând încetarea existentei juridice, nominale a unei anumite persoane juridice, cât si un efect creator, însemnând înfiintarea pe locul ei a altei persoane juridice, cu statut diferit de acela al persoanei juridice încetate” (Stefan Rauschi – Drept civil. Partea generala – Ed. Fundatiei Chemarea Iasi, 1993, pag.339), pastrarea activitatii, a denumirii primei societati si chiar a altor elemente de identificare ori de capital, nu justifica calitatea de continuatoare a personalitatii juridice a acesteia si, în consecinta, nici îndreptatirea reclamantei de a solicita restituirea unui bun ce a intrat în patrimoniul societatii a carei activitate o continua.

Prin cererea formulata la 31 iulie 2002 reclamanta S.C. Rafinaria „S.R.” S.A. a chemat în judecata pe pârâtii Municipiul Constanta prin Primar, Consiliul Local Constanta si Statul Român prin Ministerul Finantelor, solicitând obligarea acestora sa-i lase în deplina proprietate si posesie imobilul situat în Constanta, b-dul E. nr. 9 si pe pârâtii S.S., Z.V., I.G.R., I.A., R.N., R.E., N.I., G.M., F.I., A.I., R.A.E.D.P.P. Constanta si Prefectura Constanta, pentru ca în contradictoriu cu acestia sa se anuleze contractele de vânzare-cumparare si decizia prin care au dobândit în proprietate acelasi imobil.

În motivarea cererii reclamanta a sustinut ca este proprietara imobilului conform actului de vânzare cumparare nr. 9363 din 3 mai 1923 autentificat la Tribunalul Ilfov, Sectia Notariat. Imobilul a fost preluat în proprietatea statului în baza prevederilor HCM nr. 8/1960.

Mai sustine ca SC Rafinaria „S.R.” SA Câmpina si-a continuat activitatea de la înfiintare, din anul 1895 si în prezent sub diferite denumiri, însa cu acelasi specific de activitate, în prezent fiind reprezentata de aceeasi persoana juridica, SC Rafinaria „S.R.” SA Câmpina.

Arata ca imobilul a fost vândut chiriasilor de catre administratorul RAEDPP Constanta în perioada 1997-1998, desi acesta, fiind preluat abuziv, nu era destinat vânzarii.

Sustine ca imobilul a fost vândut ulterior pârâtului I.G.R., desi în conformitate cu prevederile art. 4 din Decretul Lege nr. 61/1990, apartamentele cumparate în temeiul acestui act normativ nu pot fi revândute sau închiriate, vânzarea fiind nula absolut conform art. 19 din acelasi act.

Pârâtii Consiliul Local Constanta si Municipiul Constanta prin Primar au formulat întâmpinare, prin care au invocat exceptia prematuritatii introducerii cererii, sustinând ca, în conditiile în care reclamanta a notificat Primaria Constanta pentru restituirea în natura a imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001, notificare ce nu a fost solutionata, înainte de expirarea termenului prevazut de art. 24 din Legea nr. 10/2001, nu poate revendica imobilul în justitie.

Prin sentinta civila nr. 207/10.01.2005 pronuntata de Judecatoria Constanta s-a respins ca nefondata actiunea reclamantei, în contradictoriu cu pârâtii Municipiul Constanta prin Primar, Consiliul Local Constanta, I.G.R. s.a.

A fost respinsa actiunea în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finantelor pentru lipsa calitatii procesual pasive.

Pentru a pronunta aceasta solutie, prima instanta a retinut, în esenta, ca imobilul situat în Constanta, b-dul E. nr. 9 (fost nr. 21), fosta proprietate a autoarei reclamantei, a fost înstrainat cu respectarea dispozitiilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 85/1992 chiriasilor, locuintele apartinând anterior datei de 6 martie 1945 autoarei reclamantei, societate comerciala care dupa aceasta data, a devenit prin reorganizare unitate economica de stat.

În legatura cu cererea de constatare a nulitatii contractului de vânzare-cumparare prin care pârâtul I.G.R. a cumparat întreaga constructie din Constanta, bdul E. nr. 9, s-a retinut ca aceasta este nefondata, nefiind dovedita sustinerea reclamantei conform careia cumpararea locuintelor de fostii chiriasi, conform Decretului–Lege nr. 61/1990 s-a facut în scopul revânzarii, chiriasii urmarind obtinerea unui profit, iar nu dobândirea unor locuinte.

Împotriva acestei sentinte, în termen legal, a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate si netemeinicie.

Apelanta a sustinut ca instanta de fond a solutionat gresit actiunea dedusa judecatii, fara a analiza validitatea titlului statului asupra imobilului revendicat.

Prin decizia civila nr. 745/28.11.2005 Tribunalul Constanta a respins apelul reclamantei, retinând ca dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, actiunea în revendicare a devenit inadmisibila, iar cercetarea validitatii contractului de vânzare-cumparare catre chiriasi, la solicitarea unui tert care nu are acces la actiunea în revendicare nu este posibila, întrucât excede principiului relativitatii actului juridic civil.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs recurenta S.C. Rafinaria ”S.R.” S.A.

Prin decizia civila nr. 617 din 13 decembrie 2006 Curtea de Apel Constanta, constatând ca tribunalul a încalcat dreptul reclamantei la un proces echitabil garantat de art. 6 alin. 1 din CEDO prin respingerea ca inadmisibila a actiunii în revendicare cu motivarea ca, dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, instantele nu mai pot verifica valabilitatea titlului statului în cazul actiunilor întemeiate pe dispozitiile art. 480 Cod civil, a casat decizia recurata si a trimis cauza spre rejudecare.

Dupa casare, prin decizia civila nr. 171 din 22 martie 2007 Tribunalul Constanta a respins exceptia necompetentei materiale a Judecatoriei Constanta în solutionarea fondului cauzei si a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta reclamanta  Rafinaria S.R.

Pentru a pronunta aceasta decizie, tribunalul a retinut, în esenta, ca fata de valoarea imobilului precizata de reclamanta la momentul investirii instantei, competenta de solutionare apartinea judecatoriei conform art. 2 lit. b Cod procedura civila.

Pe fondul cauzei, tribunalul a retinut ca reclamanta SC Rafinaria S.R. SA nu poate fi una si aceeasi cu persoana juridica al carei patrimoniu a fost nationalizat sau cu persoana juridica de drept public ce a fiintat în perioada orânduirii socialiste în Republica Socialista România, chiar daca si-a continuat activitatea înca de la înfiintare, în anul 1895, si pâna in prezent, sub diferite denumiri si chiar daca a avut acelasi specific de activitate. De asemenea, ca reclamanta nu a demonstrat probator ca intimatii pârâti chiriasi cumparatori ar fi fost de rea credinta la momentul încheierii actelor de înstrainare litigioase, deoarece ei au solicitat în prealabil verificarea situatiei juridice a imobilului în care locuiau în calitate de chiriasi.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC Rafinaria S.R. SA, sustinând ca hotarârea instantei de apel a fost data cu încalcarea legii, caz de casare prevazut de art. 304 pct. 3,7,8 si 9 Cod procedura civila.

În dezvoltarea recursului se arata ca instantele au pronuntat hotarârile cu încalcarea normelor de competenta materiala.

Obiectul cererii este revendicarea unui imobil cu 7 apartamente, monument de arhitectura, situat într-o zona rezidentiala a Municipiului Constanta, astfel încât instantele puteau ajunge la concluzia ca valoarea obiectului cererii deduse judecatii este mai mare de 5 miliarde lei. Chiar în situatia în care reclamanta a precizat ca valoarea imobilului este de peste 1,5 miliarde lei, având în vedere existenta unor adrese cu raspunsuri echivoce cu privire la valoarea imobilului, instantele puteau sa ordone o expertiza tehnica de specialitate pentru a stabili valoarea pretentiilor deduse judecatii.

Sustine ca instanta de apel nu a respectat decizia de casare nr. 617/C/2006 a Curtii de Apel Constanta pentru ca nu a procedat la compararea titlurilor, lasând astfel nesolutionata actiunea în revendicare.

Procedând la compararea titlurilor, instanta ar fi trebuit sa stabileasca împrejurarea ca Legea nr. 119/1948 si HCM nr. 8/1960 au avut un caracter abuziv si ca nu pot constitui un titlu valabil al statului. Cum persoana careia i-a fost preluat imobilul fara un titlu valabil îsi pastreaza calitatea de proprietar avuta la data preluarii, vânzarea catre chiriasi a bunului s-a facut de catre un „non dominus”, care nu putea transmite valabil bunul. În aceasta situatie, vânzarea bunului altuia nu este legala, sanctiunea fiind nulitatea absoluta a contractelor de vânzare cumparare, iar analizarea bunei credinte a cumparatorilor nu se mai impunea.

Se arata ca instanta de apel, invocând adresa nr. 7950/06.08.1997 ca dovada a neînscrierii imobilului în Cartea Funciara pe numele societatii Steaua Româna, a ignorat dovada prezentata de reclamanta constând în extrasul de Carte Funciara nr. 55/1940 si procesul verbal de întabulare a dreptului de proprietate din 28 august 1940, acte cade dovedesc înscrierea imobilului pe numele societatii S.R., conform actului de vânzare cumparare din 1923. Sustine ca, adresa din 1997 se refera la un alt imobil, din Constanta, bdul E. nr. 10 (E.C. nr. 13), imobilul revendicat aflându-se pe Bdul E. nr. 9 si ca aceasta confuzie a facut posibila înstrainarea nelegala a unei case de patrimoniu.

Sustine ca instanta de apel a considerat gresit ca imobilul a fost preluat în proprietatea statului prin HCM nr. 8/1960 pentru ca, în realitate, tot patrimoniul Societatii Steaua Româna a fost preluat conform Legii nr. 119/1948, în timp ce HCM nr. 8/1960 este doar un act de transmitere a administrarii patrimoniului, care nu poate constitui un titlu valabil al statului.

Sub aspectul relei credinte a chiriasilor cumparatori, recurenta precizeaza ca instanta, ignorând caracterul devolutiv al apelului, a respins probele cu înscrisuri si interogatorii pentru dovedirea relei credinte. Din dosar rezulta însa ca, în câteva situatii, în chiar ziua întabularii dreptului de proprietate al cumparatorului apartamentul a fost revândut sotilor Ionita, sau revânzarea a avut loc la un interval de câteva zile.

În acest fel s-a dovedit intentia chiriasilor de a dobândi apartamentele în scop de revânzare, situatie tipica de cauza nelicita sanctionata cu nulitatea absoluta a contractului, fiind interzisa de Legea nr. 85/1992.

Prin întâmpinare, intimatii pârâti I.G.R. si I.A. au solicitat respingerea recursului ca nefondat si obligarea recurentei la plata a cheltuielilor de judecata.

În sedinta din 20 februarie 2008 instanta a pus în discutia partilor calitatea reclamantei de continuatoare a titularului dreptului de proprietate al imobilului în litigiu, argument folosit în considerentele solutiei de respingere a apelului si nedezvoltat de recurenta în recursul formulat.

Pentru a justifica aceasta calitate, recurenta a depus înscrisuri emise de Oficiul Registrului Comertului Prahova, Camera de Comert si Industrie Prahova care atesta obiectul de activitate al SC Rafinaria S.R. SA, valoarea capitalului social si structura actionariatului, precum si Hotarârea nr. 1 din 16.08.2007 a Adunarii Generale a SC Rafinaria Steaua Româna prin care a fost actualizat actul constitutiv al societatii.

Examinând legalitatea hotarârii recurate Curtea constata ca recursul nu este întemeiat, pentru urmatoarele considerente:

Cu privire la exceptia dirimanta a necompetentei materiale a instantelor în solutionarea litigiului de fata, chestiune ce se impune a fi analizata prioritar fata de alte exceptii dirimante sau de fond, în conformitate cu art. 137 Cod procedura civila, Curtea retine:

Instanta a fost sesizata cu o actiune în revendicare a unui imobil si declararea nulitatii unor contracte de vânzare cumparare încheiate pentru imobilul respectiv.

Prin cererea de chemare în judecata reclamanta nu a evaluat pretentiile solicitate pentru ca ulterior, ca raspuns la exceptia necompetentei materiale invocata de Judecatoria Constanta, printr-o adresa din octombrie 2002, reclamanta sa precizeze valoarea imobilului revendicat ca fiind peste 1,5 miliarde lei.

Este cert si instantele au stabilit corect ca cererea prin care se solicita restituirea unui bun este evaluabila în bani, care urmeaza competenta în functie de valoarea obiectului cererii.

Ceea ce trebuie determinat într-o astfel de situatie este însa momentul la care se face aprecierea valorica, functie de care se stabileste competenta instantei si chiar caile de atac aplicabile hotarârii.

Pentru stabilirea competentei dupa valoarea obiectului litigiului, punctul de referinta îl constituie cererea de chemare în judecata si valoarea precizata a capatului principal de cerere.

În doctrina s-a aratat ca valoarea obiectului procesului declarata de reclamant – întrucât ea nu este în contradictie cu fapte de notorietate sau cunoscute oficial de catre instanta, sau altfel nu pare neverosimila – este hotarâtoare la stabilirea competentei, câta vreme pârâtul nu o contesta.

Aceasta opinie se deduce din aplicarea prevederilor art. 112 alin. 1 pct. 3 din codul de procedura civila, care dispun ca cererea de chemare în judecata formulata de reclamant trebuie sa cuprinda obiectul cererii si valoarea lui, dupa pretuirea reclamantului, atunci când pretuirea este cu putinta. Aceasta determinare a valorii facuta chiar de catre reclamant este importanta nu numai pentru stabilirea taxelor judiciare de timbru, dar ea este importanta, din punct de vedere procesual, în primul rând pentru determinarea instantei competente, dupa criteriul valoric.

Cum, în speta, o asemenea pretuire a fost facuta de reclamanta în fata judecatoriei la 29 octombrie 2002, aratând ca valoarea obiectului pretentiilor lor este de 1,5 miliarde lei, mai mica de suma de 2 miliarde lei care atragea competenta tribunalului conform art. 2 pct.1 lit. b din Codul de procedura civila, asa cum erau reglementate aceste dispozitii la data formularii actiunii, anterior modificarii intervenite prin OUG nr. 58/2003, în mod corect a stabilit tribunalul ca apartinea judecatoriei competenta de solutionare a acestei cauze.

Câta vreme pârâtii nu au contestat aceasta valoare iar reclamanta nu a declinat stabilirea stiintifica a valorii catre un expert contabil, care sa ofere date tehnice de determinare a valorii unui imobil „monument de arhitectura, cu valoare istorica, situat într-o zona rezidentiala a municipiului Constanta”, precizarea pe care reclamanta a facut-o ulterior solutionarii cauzei la judecatorie, în sensul ca valoarea obiectului litigiului este de 30-40 de miliarde lei vechi, nu poate fi considerata de referinta pentru determinarea competentei.

Mai mult, potrivit art.181 Cod procedura civila, „instanta investita potrivit dispozitiilor referitoare la competenta dupa valoarea obiectului cererii ramâne competenta sa judece chiar daca, ulterior investiri, intervin modificari în ceea ce priveste cuantumul valorii aceluiasi obiect”.

Fata de considerentele aratate, Curtea constata ca în mod corect si judecatoria si tribunalul au retinut ca Judecatoriei Constanta îi revenea competenta materiala de solutionare a cauzei în prima instanta, fata de valoarea precizata de reclamanta în conformitate cu art. 112 alin. 1 pct. 3 din Codul de procedura civila.

Analizând recursul declarat de recurenta în raport de chestiunea antamata de tribunal si pusa în discutie în instanta de recurs, referitoare la identitatea dintre reclamanta si proprietarul imobilului în litigiu, Curtea constata ca recursul nu este întemeiat, argumentul expus de tribunal, cu precizarile ce urmeaza a fi facute, fiind adevarat.

Imobilul în litigiu, situat la momentul cumpararii în Constanta, Bdul E. nr. 9, a fost dobândit în 1923 de catre „S.R.”, societate anonima pentru industria petrolului. De la data cumpararii, imobilul a intrat în patrimoniul acestei societatii.

Prin Legea nr. 119/1948 pentru nationalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurari, miniere si de transporturi, „S.R.” a fost nationalizata, întregul sau patrimoniu fiind preluat în proprietatea Statului Român.

Prin nationalizare Statul a devenit unicul actionar al rafinariei „S.R.”, societatea schimbându-si titularul dreptului de proprietate.

Reclamanta din prezenta cauza, SC Rafinaria S.R. SA, potrivit certificatului constatator nr. 10684/1 din 25 februarie 2008 eliberat de Oficiul Registrului Comertului Prahova, s-a înfiintat prin H.G. nr. 1200/12.11.1990, fiind înmatriculata în Registrul Comertului la 15 martie 1991.

Potrivit art. 1 din HG nr. 1200/1990, „pe data prezentei hotarâri se înfiinteaza societatile comerciale pe actiuni, persoane juridice, cu sediul, obiectul de activitate si capitalul social prevazute în anexa nr. 1”, iar potrivit art. 6 din acelasi act „pe data înfiintarii societatilor comerciale pe actiuni, unitatile economice de stat prevazute în anexa nr. 1 se desfiinteaza, iar activul si pasivul unitatilor de stat care se desfiinteaza se preiau de catre societatile comerciale înfiintate”.

Rezulta din interpretarea normelor citate ca Societatea Rafinaria „S.R.” este o societate nou înfiintata, creata dupa desfiintarea unitatii economice de stat „Rafinaria C.” si de la care a fost preluat activul si pasivul conform actului de înfiintare, respectiv HG nr. 1200/1990.

Chiar daca noua societate desfasoara aceeasi activitate – de rafinare a petrolului – ca si societatea nationalizata, aceasta activitate nu prezinta relevanta pentru speta deoarece nu se poate vorbi de calitatea reclamantei de „continuatoare” a societatii comerciale de tip capitalist la data nationalizarii mijloacelor de productie. La data nationalizarii a încetat persoana juridica „S.R.”, societate anonima, iar prin HG nr. 1200/1990 a încetat persoana juridica „Rafinaria C.”. Încetarea personalitatii juridice în ambele situatii s-a realizat în modalitatea transformarii ei, recunoscut în literatura juridica ca un mod specific de încetare a persoanei juridice.

Cum transformarea „are un atât un efect extinctiv, însemnând încetarea existentei juridice, nominale a unei anumite persoane juridice, cât si un efect creator, însemnând înfiintarea pe locul ei a altei persoane juridice, cu statut diferit de acela al persoanei juridice încetate” (Stefan Rauschi – Drept civil. Partea generala – Ed. Fundatiei Chemarea Iasi, 1993, pag.339), pastrarea activitatii, a denumirii primei societati si chiar a altor elemente de identificare ori de capital, nu justifica calitatea de continuatoare a personalitatii juridice a acesteia si, în consecinta, nici îndreptatirea reclamantei de a solicita restituirea unui bun ce a intrat în patrimoniul societatii a carei activitate o continua.

Reclamanta Rafinaria S.R. SA, constituita prin vointa actionarului unic, Statul Român, a preluat la data constituirii activul transmis de catre Stat, activ în care nu era inclus si imobilul în litigiu. De acest imobil Statul a înteles sa dispuna prin vânzarea lui catre chiriasi în temeiul Decretului Lege nr. 61 din 7 februarie 1990 si a Legii nr. 82/1995, având în vedere ratiuni de ordin social si economic.

Prin urmare, cum reclamanta nu este continuatoarea personalitatii juridice a societatii anonime „S.R.”, iar între reclamanta si titulara dreptului de proprietate nu exista o identitate, aceasta nu poate justifica dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, cererea acesteia fiind în mod corect respinsa ca nefondata.

Fata de aceste considerente care completeaza argumentul retinut de tribunal, recursul este respins ca nefondat.

În ceea ce priveste cererea intimatilor Ionita de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecata în conformitate cu prevederile art. 274 Cod procedura civila, Curtea constata ca desi aceste cheltuieli au fost solicitate prin întâmpinare si concluziile formulate de intimati, nu s-au depus dovezi care sa sustina cererea, respectiv nu s-a depus chitanta de plata a onorariului avocatului, situatie în care cererea a fost respinsa ca nefondata.

Domenii speta

Spete similare