Incidenţa dispoziţiilor art.621 cod civil ce reglementează servituţile urbane şi rurale

Incidenţa dispoziţiilor art.621 cod civil ce reglementează servituţile urbane şi rurale:

“Servituţile sunt stabilite în folosul clădirilor, sau în folosul pământului. Cele de felul dintâi se numesc urbane, chiar când clădirile pentru care servituţile sunt instituite se vor afla nu numai în oraş, dar şi la ţară, cele de al doilea fel se numesc servituţii rurale”

D E C I Z I A  NR. 167 din data de 24  februarie  2010

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Târgovişte la  data de 16 octombrie 2008 sub nr. 6656/315/2008,  reclamanta Comuna B. prin primar,  a  chemat în judecată pe  pârâţii G.N.D. şi K.A.G., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se stabilească o servitute de trecere în favoarea reclamantei, pe terenul pârâţilor, necesară ieşirii la drumul public, a două imobile, respectiv Remiza PSI, aparţinând  Primăriei comunei B. şi un al doilea imobil – Atelier  de prelucrat lână, aparţinând, prin asociere Primăriei B.şi unei persoane fizice .

 În motivarea acţiunii, reclamanta arată că prin decizia nr. 33 din 12.01.2006  emisă de R.SA  s-a restituit  pârâţilor  un imobil  construcţie  de circa 330 mp situat în comuna B., iar prin sentinţa civilă nr.823 din 09.07.2006 a Tribunalului Dâmboviţa, pusă în executare, li s-a restituit aceloraşi pârâţi suprafaţa de 1,35  ha tern intravilan, pe care se află imobilul construcţie  mai sus menţionat, care le aparţine şi care nu are ieşire la calea publică.

În urma administrării probelor încuviinţate, Judecătoria Târgovişte prin sentinţa civilă nr.2289/16.04.2009 a admis acţiunea formulată de reclamanta Comuna B., reprezentată prin Primarul Comunei, în contradictoriu cu pârâţii G.N.D. şi K. A. G., a instituit o servitute de trecere în beneficiul reclamantei, conform schiţei anexă la raportul de expertiză întocmit de doamna expert Georgescu Virginia.

Împotriva sentinţei civile menţionate au declarat recurs, în termen legal, pârâţii G.N.D. şi K.A.G., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În şedinţa publică din data de 20.10.2009 Tribunalul Dâmboviţa a calificat calea de atac ca fiind apel, având în vedere dispoziţiile art.2821 din Codul de procedură civilă şi împrejurarea că obiectul acţiunii nu este evaluabil în bani.

Prin motivele formulate, pârâţii G.N.D. şi K.A.G. au susţinut că instanţa de fond a ignorat actele depuse de către ei, respectiv sentinţa civilă nr.823/09.06.2006, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, irevocabilă, prin care le-a fost atribuit terenul intravilan în suprafaţă de 1,35 ha - cămin de casă şi grădină.

Prin decizia civilă nr.367 pronunţată la 27 octombrie 2009, Tribunalul Dâmboviţa, a admis apelul şi a schimbat, în tot, hotărârea apelată, în sensul respingerii cererii reclamantei, totodată, a respins cererea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată, luându-se act că apelanţii nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Tribunalul Dâmboviţa a apreciat că sunt fondate criticile formulate de apelanţii-pârâţi, reţinând următoarelor considerente:

Din probele administrate la fond, respectiv din sentinţa civilă nr.823/09.06.2006 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr.3567/2006 a rezultat că pârâţii din prezenta cauză sunt îndreptăţiţi să li se reconstituie de către Primăria comunei B. suprafaţa de 1,35 ha teren intravilan, iar prin decizia nr.33/12.01.2006 de restituire emisă de S.C. R. S.A. s-a restituit aceloraşi pârâţi, în natură, imobilul de 481,10 mp teren, din care 313,62 mp suprafaţă construită, situată în comuna Bilciureşti, judeţul Dâmboviţa, deţinut de S.C. R. S.A.

Ulterior, Primăria comunei B. a procedat la punerea în executare a hotărârii judecătoreşti mai sus menţionate, iar prin procesul-verbal din 09.10.2006 reclamanţii au fost puşi în posesie asupra terenului ce a făcut obiectul restituirii, conform raportului de expertiză şi schiţei anexe întocmite în dosarul Tribunalului Dâmboviţa nr.3567/2006, pârâta fiind scoasă din posesie.

Din aceste ultime două înscrisuri, reiese că pe terenul proprietatea pârâţilor se află două construcţii, Remiză Pompieri şi un atelier de prelucrat lâna, aparţinând reclamantei, nefiind incidente  dispoziţiile art.616 cod civil, text de lege care are în vedere două terenuri ce se presupun a fi învecinate, nicidecum un teren ce aparţine unui proprietar pe care se află două construcţii care sunt ale altui proprietar, cum este cazul în speţa de faţă.

Împotriva deciziei civile nr.367 din 27 octombrie 2009, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa a formulat recurs reclamanta Comuna B.- prin primar E.S., criticând-o pentru nelegalitate, arătând că instanţa de apel a interpretat greşit situaţia de fapt dedusă judecăţii, dar şi dispoziţiile legale cu au incidenţă în cauza de faţă.

Astfel, recurenta a precizat că instanţa de apel a considerat că nu este proprietara terenului în litigiu şi ca atare, în cauză, nu sunt aplicabile dispoziţiile art.616 cod civil,  dar în acelaşi timp a recunoscut calitatea  sa de proprietar asupra celor două imobile situate pe terenul  ce aparţine intimaţilor.

În aceste condiţii recurenta  a  menţionat că tribunalul în mod greşit, având în vedere calitatea sa de proprietar a celor două imobile, situaţie recunoscută şi de  intimaţii-pârâţi, refuză să constate şi dobândirea de către ei a  dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcţiilor ce le aparţin conform art.494 cod civil şi pe cale de consecinţă incidenţa dispoziţiilor art.616 cod civil.

Prin decizia civilă nr.167 din 24  februarie 2010 Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul formulat de reclamanta Comuna B. - prin Primar E.S., împotriva deciziei civile nr.367 pronunţată la 27 octombrie 2009  de Tribunalul Dâmboviţa, în contradictoriu cu pârâţii G.N.D. şi K.A.G.,  a modificat în tot decizia sus menţionată şi pe fond a menţinut sentinţa civilă nr.2289 din 16 aprilie 2009 pronunţată de Judecătoria Târgovişte.

Pentru a pronunţa această decizie  Curtea a reţinut următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art.576 cod civil, servitutea este o sarcină impusă asupra unui imobil pentru uzul şi utilitatea unui imobil având un alt proprietar. Doctrina defineşte însă servitutea ca fiind dreptul real principal derivat, perpetuu şi indivizibil, constituit asupra unui imobil numit fond aservit, pentru uzul şi utilitatea altui imobil,  numit fond dominant, imobile care aparţin la proprietari diferiţi.

De asemenea, în literatura de specialitate au fost evidenţiate şi caracterele juridice ale servituţii, ca fiind un drept real imobiliar asupra lucrului altuia, ele se constituie numai în folosul şi respectiv în sarcina unor bunuri imobile prin natura lor, servitutea presupune existenţa a două imobile, nu neapărat vecine, ce aparţin a doi proprietari diferiţi, servitutea este un drept accesoriu fondului, are un caracter perpetuu, ca o consecinţă a caracterului accesoriu, este indivizibilă, însemnând prin aceasta că servitutea grevează întregul fond aservit şi profită întregului fond dominant.

Mai mult decât atât, s-a efectuat şi o clasificare a servituţilor, după originea şi modul lor de constituire, din art.577 cod civil rezultând o astfel de clasificare: servituţi naturale care se nasc din situaţia naturală a fondului, servituţi legale constituite expres de lege şi servituţii stabilite prin fapta  omului.

După obiectul lor, servituţile au fost clasificate ca fiind pozitive sau negative şi nu în ultimul rând după modul cum sunt stabilite în folosul unei clădiri: servituţii urbane, care sunt cele stabilite în folosul unei clădiri, servituţii rurale care sunt cele stabilite în folosul unui teren, servituţii continue şi necontinue, aparente şi neaparente.

Dispoziţiile art.621 cod civil prevăd că “servituţile sunt stabilite în folosul clădirilor, sau în folosul pământului. Cele de felul dintâi se numesc urbane, chiar când clădirile pentru care servituţile sunt instituite se vor afla nu numai în oraş, dar şi la ţară, cele de al doilea fel se numesc servituţii rurale”

Raportând dispoziţiile legale sus menţionate la situaţia de fapt dedusă judecăţii, Curtea a apreciat că în mod greşit instanţa de apel nu a ţinut cont de aceste dispoziţii ce îşi găsesc aplicabilitate în cauza de faţă, de actele şi lucrările dosarului din care rezultă că edificiile din prezentul litigiu, care aparţin domeniului public al Comunei B., judeţul Dâmboviţa se află pe terenul intimaţilor, aceasta neavând altă posibilitate de ieşire la drumul public.

Că este aşa, rezultă nu numai din actele depuse la dosar, dar şi  din expertiza efectuată în cauză de către expert ing. Georgescu Virginia care, în concluziile sale, a precizat că, în urma identificării celor două imobile menţionate în  acţiune de către recurenta reclamantă, conform actelor de proprietate, pentru cele două clădiri şi anume Remiza PSI şi Atelierul de prelucrat lână ce aparţin reclamantei-recurente nu există acces la drumul public Bilciureşti-Bucureşti.

Astfel fiind, Curtea a apreciat că în cauză este vorba despre o servitute urbană reglementată de dispoziţiile art.621 cod civil şi că întreg probatoriul administrat în cauză a fost interpretat în mod corect de către instanţa de fond, respectiv Judecătoria Târgovişte.

Domenii speta

Spete similare