Acţiune în pretenţii, izvorând dintr-un contract de transport internaţional de mărfuri pe şosele

Îndeplinirea procedurii prealabile de către creditor, conform art.720¹ din Codul de procedură civilă, nu se circumscrie cazurilor de întrerupere a termenului de prescripţie extinctivă ce a început să curgă anterior intrării în vigoare a Noului Cod civil.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, reclamanta SC S.I. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta SC T.T.C. S.R.L. solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtei să plătească suma de 900 euro, reprezentând debit principal, suma de 42.442,204 lei, reprezentând penalităţi de întârziere, precum şi dobânda legală aplicată la momentul achitării integrale a debitului. Totodată, reclamanta a solicitat actualizarea întregului debit la data achitării integrale a întregii creanţe, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în esenţă, între cele două părţi litigante a intervenit contractul de transport nr. IM tr.3883/15.01.2009 ca urmare a comenzii de contract de transport rutier de mărfuri lansată de debitoare către reclamantă, sub nr.3 din 13.01.2009.

Reclamanta a susţinut că s-a obligat să efectueze în folosul debitoarei transportul internaţional de mărfuri din direcţia Plopeni-Izmir, transport pentru care debitoarea s-a angajat să achite preţul de 900 euro, respective 3.876,30 lei.

A învederat că deşi reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile sale contractuale, efectuând transportul de marfă, pârâta a refuzat să achite contravaloarea serviciului prestat, subliniind că debitoarea a semnat confirmarea de primire privind acceptarea de plată a facturii, reprezentând contravaloarea transportului efectuat,  şi anume factura fiscală  nr. 090062 din 16.01.2009.

 S-a menţionat că pârâta nu a contestat în nici un moment faptul că reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia de transport.

A mai precizat că reclamanta a notificat debitoarea în vederea convocării la conciliere, în condiţiile art.720 ind.1 C.pr.civ., pentru a recupera debitul în valoare de 900 euro, subliniind că debitoarea nu a dat curs acestei solicitări.

În ceea ce priveşte lipsa unui număr de 35 de colete din marfa transportată, a arătat că această lipsă nu poate fi imputată reclamantei, lucru dovedit de constatările organelor vamale din cele două ţări, România şi Turcia.  Mai mult, sigiliile autocamionului erau intacte la descărcarea mărfii.

A învederat că potrivit corespondenţei electronice dintre cele două părţi, la momentul constatării lipsei celor 35 de colete din marfa transportată, organul vamal din Turcia a aşteptat confirmarea societăţii exportatoare, respectiv a societăţi comerciale  B. R. S.R.L., pentru închiderea carnetului TIR, în sensul că într-adevăr cantitatea exportată era cea constată de organul sus-menţionat, respectiv lipsind 35 de colete de marfă.

În drept, au fost invocate prevederile art.1164 şi art.1961 C.civ. şi Codul Comercial.

În probaţiune, reclamanta a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri, proba cu martori, expertiză de specialitate şi interogatoriul pârâtei, anexând la dosar, în copie, comandă de transport nr.3/13.01.2009, confirmare comandă nr. IM.TR. 3883/15.01.2009, factura nr.090062 din 16.01.2009, confirmare primire factură şi C.M.R. aferent mărfii transportate, carnet TIR XK53955899, notificare din 18.01.2011 şi confirmare de primire, adresele reclamantei din 19.01.2009, 23.01.2009 şi 03.02.2009, documentele care au însoţit transportul şi alte înscrisuri redactate în limba turcă (f.4-22 dosar Judecătoria Sector 4 Bucureşti).

Reclamanta a achitat o taxă judiciară de timbru în cuantum de 321 lei.

În data de 26 septembrie 2012, pârâta a formulat întâmpinare,  prin care a invocat excepţia insuficientei timbrări a acţiunii, excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Totodată, pârâta a solicitat pe calea cererii reconvenţionale obligarea reclamantei să efectueze transportul celor 35 de colete din România în Turcia, cu cheltuieli de judecată.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţia dreptului material la acţiune, pârâta a arătat la prescripţia dreptului la acţiune a operat la data de 14.04.2010, întrucât în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art.32 pct.1 din Convenţia privind Transportul Rutier de Mărfuri.

În legătură cu cererea reconvenţională, pârâta a arătat că, în speţă, chiar reclamanta a recunoscut că nu şi-a îndeplinit în mod corespunzător obligaţiile contractuale.

Pârâta-reclamantă a achitat o taxă judiciară de timbru de 8 lei.

La termenul de judecată din 31 octombrie 2012, instanţa a admis excepţia litispendenţei, invocată din oficiu şi a dispus ataşarea dosarului nr. xxxxx/4/2012 la dosarul nr.xxxxx/4/2012. Totodată, urmare a admiterii excepţiei necompetenţei teritoriale, instanţa a declinat competenţa de soluţionare a dosarului în favoarea Judecătoriei Ploieşti, cauza fiind înregistrată sub nr. xxxx/281/2013.

În data de 29 martie 2013, reclamanta a înaintat la dosar un alt set de înscrisuri (f.3-24).

La termenul din 29 aprilie 2013, pârâta-reclamantă a evaluat  obiectului cererii reconvenţionale, achitând taxa judiciară de timbru aferentă în sumă de 45 lei.

La acelaşi termen de judecată, instanţa a luat act de faptul că reclamanta-pârâtă a renunţat judecarea celui de-al doilea capăt de cerere, constând în obligarea pârâtei-reclamantei la plata penalităţilor de întârziere.

Prin cererea înregistrată la data de 22 august 2013, reclamanta-pârâtă a solicitat instanţei, printre altele, modificarea cererii, în sensul obligării pârâtei-reclamantei la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 42.442,204 lei.

După ce instanţa a declarat închise dezbaterile şi a reţinut cauza spre soluţionare, reclamanta-pârâtă a depus o cerere precizatoare.

Analizând prioritar, în baza art. 137 alin. 1 C.pr.civ., excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind debitul principal neachitat în cuantum de 900 euro, invocată de pârâta-reclamantă, excepţie de fond, peremptorie şi absolută, instanţa reţine următoarele:

În fapt, prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti la data de 17.04.2012, reclamanta-pârâtă SC S.I. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta SC T.T.C. S.R.L. solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtei să plătească suma de 900 euro, reprezentând contravaloarea serviciului de transport prestat de reclamantă în baza contractului de transport internaţional intervenit între cele două părţi litigante.

În data de 13.01.2009, pârâta-reclamantă a solicitat reclamantei-pârâtei efectuarea unui transport rutier de mărfuri pe ruta România – Turcia pentru un preţ de 900 euro, ce urma a fi plătit prin ordin de plată în termen de 60 de zile de la primirea documentelor, şi anume factura de transport, scrisoarea de trăsură CMR şi avizele de însoţire a mărfii.

În data de 15.01.2009, reclamanta-pârâtă a confirmat încheierea contractului de transport internaţional, precizând că plata urma să fie efectuată în termen de 30 zile de la primirea documentelor, conform confirmării comandă/contract de transport nr.Im Tr. 3883/15.01.2009.

Totodată, în cuprinsul contractului de transport ambele părţi au convenit că transportul urma să fie efectuat conform prevederilor Convenţiei CMR referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele, încheiat la Geneva în 1956, la care România a aderat prin Decretul nr.451/1972.

În ceea ce priveşte locul de încărcare şi locul de descărcare a mărfii, s-a convenit că marfa trebuia să fie încărcată în Ploieşti, România şi descărcată în localitatea Gebze, Turcia.

În data de 16.01.2009, reclamanta – pârâtă SC S.I. S.R.L. a emis factura nr.090062 privind suma de 900 euro, reprezentând contravaloarea serviciului de transport pe ruta Ploieşti, România – Gebze, Turcia., scadentă la data de 15.02.2009.

Ulterior, în perioada 19 ianuarie 2009 – 03 februarie 2009, societatea transportatoare a comunicat pârâtei-reclamantei, prin mai multe adrese, că organele vamale din Turcia au constat lipsa a 35 de colete, solicitând totodată acesteia din urmă explicaţii.

În data de 16 februarie 2009, reclamanta-pârâtă a comunicat pârâtei reclamante factura fiscală, scrisoarea de trăsură CMR şi contractul de transport, conform dovezii de comunicare ataşate la dosar(f.14).

La data de 18.10.2011, reclamanta-pârâtă a încercat fără rezultat soluţionarea litigiului pe calea concilierii directe, în condiţiile art.720¹ C.pr.civilă.

În drept, potrivit art.32 din Decretul nr.451/1972 privind aderarea  României la Convenţia referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele (CMR) „ 1. Acţiunile derivând din transporturile supuse prezentei convenţii se prescriu în termen de un an. Totuşi, în caz de dol sau de culpa considerată de legea tarii căreia îi aparţine organul de jurisdicţie sesizat ca echivalenta cu dolul, termenul de prescripţie este de 3 ani. Termenul de prescripţie curge:

a) în caz de pierdere parţială, de avarie sau de întârziere, din ziua în care marfa a fost eliberata;

b) în caz de pierdere totală,începând de la a treizecea zi după expirarea termenului convenit sau, dacă nu a fost convenit nici un termen, începând de la a şaizecea zi de la primirea mărfii de către transportator;

c) în toate celelalte cazuri, începând de la expirarea unui termen de 3 luni de la data încheierii contractului de transport.

Ziua indicată mai sus ca punct de plecare al prescripţiei acţiunii nu este cuprinsă în termen.

2. O reclamaţie scrisă suspenda prescripţia până în ziua în care transportatorul respinge reclamaţia în scris şi restituie documentele care erau anexate. În caz de acceptare parţială a reclamaţiei, prescripţia nu-şi reia cursul sau decât pentru partea din reclamaţie care rămâne litigioasa. Dovada primirii reclamaţiei sau a răspunsului şi a restituirii documentelor cade în sarcina părţii care invoca acest fapt. Reclamaţiile ulterioare având acelaşi obiect nu suspenda prescripţia.

3. Sub rezerva dispoziţiilor paragrafului 2 de mai sus, suspendarea prescripţiei este reglementată potrivit legii tarii căreia îi aparţine organul de jurisdicţie sesizat. Aceasta prevedere se aplica şi în cazul întreruperii prescripţiei.

4. Acţiunea prescrisă nu mai poate fi exercitată nici sub forma de cerere reconvenţională sau de excepţie.”

Având în vedere dispoziţiile sus-menţionate, instanţa apreciază că reclamanta-pârâtă avea obligaţia de a sesiza instanţele judecătoreşti cel târziu în termen de 1 an de la expirarea unui termen de 3 luni de la data încheierii contractului de transport, şi anume până la data de 14.04.2010. Prin urmare, la momentul înregistrării acţiunii pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti dreptul material la acţiune al reclamantei-pârâte era prescris.

Ţinând cont de dispoziţiile art.1 din Decretul nr.451/1972, care „se aplica oricărui contract de transport de mărfuri pe şosele, cu titlu oneros, cu vehicule, când locul primirii mărfii şi locul prevăzut pentru eliberare, aşa cum sunt indicate în contract, sunt situate în doua ţări diferite, dintre care cel puţin una este ţara contractantă, independent de domiciliul şi de naţionalitatea participanţilor la contract.”, precum şi de faptul că locul de  încărcare şi de descărcare au fost situate în România, respectiv Turcia, instanţa apreciază că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile generale privind modul de calcul al termenul de prescripţie prevăzute de art.3 alin.1 şi 7 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

Pentru a ajunge la concluzia că acţiunea reclamantei este prescrisă, instanţa a ţinut seama de împrejurarea că în speţă nu a operat vreun caz de întrerupere sau suspendare a termenului de prescripţie extinctivă instituit de art.13-16 din Decretul nr.167/1958 sau de art.32 din Decretul nr.451/1972.

Mai mult, având în vedere data când a început să curgă termenul de prescripţie extinctivă, instanţa apreciază că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile noului Cod civil, în special prevederile art.2.540, în sensul că „prescripţia este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripţia numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere.” 

Faţă de cele mai sus reţinute, instanţa va admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind debitul principal neachitat conform facturii fiscale nr.090062 din 16.01.2009, invocată de pârâta-reclamantă SC T.T.C. S.R.L., şi, pe cale de consecinţă, va respinge ca prescrisă cererea formulată de reclamanta-pârâtă SC S.I. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC T.T.C. S.R.L., având ca obiect obligarea pârâtei-reclamante la plata sumei de 3.876,30 lei, reprezentând debitul principal neachitat conform facturii fiscale nr.090062 din 16.01.2009.

Analizând prioritar, în baza art. 137 alin. 1 C.pr.civ., excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind obligarea reclamantei-pârâte la efectuarea unui transport pe ruta România – Turcia, invocată de reclamanta-pârâtă, excepţie de fond, peremptorie şi absolută, instanţa reţine următoarele:

 Pentru aceleaşi considerente, văzând că şi pârâta-reclamantă era ţinută să introducă cererea reconvenţională până la data de 15.04.2010, instanţa apreciază că s-a prescris şi dreptul material la acţiune al pârâtei-reclamante privind obligarea reclamantei-pârâte la transportarea celor 35 de colete din România în Turcia.

Prin urmare, instanţa va admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind obligaţia reclamantei - pârâte SC S.I. S.R.L. de a transporta un număr de 35 de colete pe ruta România – Turcia, invocată de reclamanta-pârâtă SC S.I. S.R.L., şi va  respinge ca prescrisă cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamanta SC T.T.C. S.R.L. în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă SC S.I. S.R.L., având ca obiect obligarea reclamantei - pârâte SC S.I. S.R.L. de a transporta un număr de 35 de colete pe ruta România – Turcia.

Ţinând cont de faptul că ambele părţi au căzut în pretenţii, instanţa va respinge ca neîntemeiată cererile de acordare a cheltuielilor de judecată, potrivit art.274 din Codul de procedură civilă.

Domenii speta

Spete similare