Răspundere civilă delictuală pentru prejudiciul cauzat de animal

DOMENIU: RĂSPUNDERE CIVILĂ DELICTUALĂ

Răspundere civilă delictuală pentru prejudiciul cauzat de animal

SENTINŢA CIVILĂ NR. 9197/05.10.2010

Constată că prin cererea înregistrată la Judecătoria sectorului 2 Bucureşti la data de 05.03.2010, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 8000 de lei, reprezentând daune materiale şi a sumei de 10000 de lei, reprezentând daune morale. A solicitat şi cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, a arătat că la data de 07.09.2007, ora 22.30, în timp ce urca scările blocului în care locuiesc părţile, a fost atacată de câinele ce se află în paza juridică a pârâtului şi care nu era în lesă şi nici nu purta botniţă. Urmare atacului, reclamanta a căzut pe scări şi a suferit leziuni grave, având nevoie de 55 de zile de îngrijiri medicale.

A mai arătat că i s-a cauzat atât o suferinţă fizică, dar şi una de ordin psihic.

A precizat că, deşi nu s-a reţinut în dosarul penal dintre părţi existenţa unei infracţiuni, pârâtul trebuie să răspundă cel puţin din punct de vedere civil.

A indicat şi faptul că locatarii blocului respectiv s-au plâns în repetate rânduri faţă de comportamentul agresiv al câinelui pârâtului.

A anexat înscrisuri.

Pârâtul a depus întâmpinare. A solicitat respingerea cererii, arătând că la data de 07.09.2007, ora 22, a deschis uşa locuinţei sale cu intenţia de a ieşi cu câinele la plimbare. Acesta a avut o reacţie de bucurie, faţă de faptul că urma să meargă afară şi a lătrat, moment în care, reclamanta, care urca pe scări, s-a speriat şi a căzut. Câinele nu s-a apropiat de reclamantă, nu a atacat-o, ci doar a lătrat de bucurie.

Totodată, a arătat că, în general, comportamentul câinelui este unul normal şi neagresiv.

A fost administrată proba cu înscrisuri, interogatoriu şi cea testimonială. A fost ataşat şi dosarul penal privind aceleaşi părţi.

Analizând susţinerile părţilor, probele administrate şi dispoziţiile legale aplicabile, instanţa reţine:

La data de 07.09.2007, în jurul orei 22.30, reclamanta urca, împreună cu soţul său, scările blocului în care locuiesc părţile şi, în momentul în care au ajuns la etajul 1, s-a deschis uşa apartamentului nr. 57, în care locuieşte pârâtul. Prin uşa întredeschisă a ieşit câinele acestuia, rasa Labrador, care nu purta botniţă şi care, sesizând prezenţa reclamantei şi a soţului acesteia, a început să latre. Reclamanta s-a speriat de lătratul câinelui, a făcut un pas înapoi şi a căzut pe scări, suferind leziuni pentru vindecarea cărora au fost necesare circa 55 de zile de îngrijiri medicale. De asemenea, reclamanta a fost internată în spital în perioada 08-20 septembrie 2007.

Această situaţie de fapt a fost reţinută de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti prin sentinţa penală nr.505/2009 şi de Tribunalul Bucureşti prin decizia penală nr.1457/R/2009, astfel că, în temeiul art. 22 C.pr.pen., va fi avută în vedere şi în prezenta cauză.

Diagnosticul la ieşirea din spital a reclamantei a fost fractură de col femural drept Garden I, fractură cominutivă epifiză proximală humerus drept cu deplasare. În spital s-a realizat osteosinteza colului femural drept cu două şuruburi cu diametrul de 6 mm. S-a recomandat, la ieşirea din spital, ca reclamanta să nu calce pe membrul inferior operat timp de trei luni, să evite traumatismele, să menţină imobilizarea în bandaj şi efectueze un control peste şase luni sau la nevoie. De asemenea, s-a prescris tratament cu Clexane 0,4 ml 1 fiolă pe zi până în ziua 35 postoperator.

Trebuie subliniat că împrejurarea că instanţele penale au reţinut că nu a existat un atac canin în sensul legii penale are consecinţe doar în ceea ce priveşte răspunderea penală. Răspunderea civilă are o sferă mai largă decât cea penală, astfel că elementele ei urmează să fie analizate în cauza de faţă.

Potrivit art. 1001 C.civ., proprietarul unui animal, sau acela care se serveşte cu dânsul în cursul serviciului, este responsabil de prejudiciul cauzat de animal, sau că animalul se află sub paza sa, sau că a scăpat.

În aplicarea acestui text, doctrina şi jurisprudenţa au cristalizat noţiunea de pază juridică, aceasta decurgând din dreptul pe care îl are o persoană de a se folosi de animalul respectiv şi din prerogativa de comandă, de direcţie şi supraveghere.

Este de reţinut că prerogativa de supraveghere nu este doar un drept, ci şi o obligaţie în raport cu terţii. Deţinerea unui animal implică şi responsabilitatea pentru toate eventualele neplăceri cauzate de acesta altor persoane în general şi, cu atât mai mult, în situaţia particulară în care animalul este ţinut într-un bloc de locuinţe.

Atenţia proprietarului în acest caz trebuie să fie sporită, având în vedere multitudinea situaţiilor ce pot apărea, respectiv posibila întâlnire a animalului cu un copil, un om în vârstă, un om bolnav etc. Proprietarul nu trebuie să anticipeze şi să evite doar atacurile directe ale animalului asupra terţilor, ci este dator să supravegheze orice fel de manifestare, chiar de bucurie, dar care poate cauza teamă altor persoane.

În cazul unui câine, din moment ce alege să îl crească într-un apartament situat într-un bloc de locuinţe, proprietarul trebuie să ţină cont şi de faptul că în acel bloc pot locui persoane care să resimtă teamă faţă de aceste animale şi trebuie să se îngrijească şi de acest aspect, având în vedere că nu este rezonabil a se cere celorlalte persoane să îşi adapteze comportamentul şi reacţiile în funcţie de această situaţie.

Este adevărat că lătratul de bucurie este un comportament natural al unui câine, dar la fel de adevărat este că, spre deosebire de situaţia în care animalul este ţinut într-un cadru adecvat (curte), chiar reacţiile fireşti trebuie anticipate şi cenzurate de proprietar, pentru a nu se aduce prejudicii colocatarilor. Spre exemplu, un câine poate lătra şi noaptea în cazul în care aude zgomote pe stradă, aceasta fiind o reacţie naturală. Cu toate acestea, proprietarul este răspunzător pentru deranjul adus vecinilor, din perspectiva acestora neavând importanţă sursa şi cauza zgomotelor.

Este de reţinut că în cauză, reacţia de teamă a reclamantei faţă de lătratul câinelui se înscrie în limite rezonabile, având în vedere vârsta acesteia, ora înaintată la care s-a produs incidentul, ce poate cauza o slăbire a atenţiei şi care poate afecta reacţiile şi ţinând cont de faptul că talia animalului nu este una mică, caz în care s-ar fi putut pune problema unei reacţii disproporţionate. Spre exemplu, teama reclamantei ar fi putut fi considerată nerezonabilă dacă în locul câinelui în discuţie s-ar fi aflat o pisică ce ar fi mieunat sau chiar un câine de talie mică ce ar fi lătrat, însă o astfel de situaţie nu este incidentă.

Instanţa reţine că art. 1001 C.civ. nu este însoţit de o reglementare care să prevadă posibilitatea exonerării proprietarului de răspundere, astfel cum este, de exemplu, art. 1000 al. 5 C.civ. în materia respectivă.

Cu alte cuvinte, pentru angajarea răspunderii, victima trebuie să facă dovada că prejudiciul a fost cauzat de către animal şi că acesta se afla în paza juridică a persoanei de la care se pretinde plata despăgubirilor.

În cauză, pârâtul este paznicul juridic al câinelui în discuţie, astfel cum reiese din răspunsurile la întrebările nr. 1 şi 2 din interogatoriu.

De asemenea, instanţa reţine că prejudiciile aduse reclamantei au fost cauzate de lătratul câinelui, indiferent că acest comportament este unul natural sau nu. Aşa cum s-a arătat anterior, proprietarul este răspunzător şi de comportamentele naturale ale animalului, dar care aduc prejudicii altor persoane, acestea neavând nici o obligaţie de a-şi adapta reacţiile faţă de eventualele comportamente naturale sau nenaturale ale câinelui pârâtului.

Legătura de cauzalitate reiese din simplul fapt că dacă la momentul în care reclamanta urca scările câinele pârâtului nu ar fi lătrat înspre aceasta, nu ar fi intervenit teama, dezechilibrarea şi căderea pe scări.

Totodată, nu este incident nici unul din cazurile exoneratoare de răspundere, respectiv fapta victimei înseşi, fapta unei terţe persoane sau forţa majoră. Reclamanta nu a avut o conduită provocatoare la adresa câinelui, astfel încât să se reţină că lătratul acestuia ar fi fost determinat de fapta acesteia.

Instanţa reţine şi că apărările pârâtului, referitoare la condiţiile prevăzute de art. 998 C.civ., nu sunt incidente în cauză. Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1001 C.civ., astfel că au fost verificate condiţiile prevăzute de acest din urmă text. Prin urmare, nu pot fi primite apărările pârâtului în sensul lipsei vinovăţiei sale, atât timp cât răspunderea pentru fapta animalului se fundamentează pe o prezumţie absolută de culpă în supraveghere şi, totodată, pe obligaţia de garanţie din partea paznicului juridic.

În legătură cu daunele materiale solicitate de reclamantă, instanţa a avut în vedere, în primul rând, pe acelea dovedite cu chitanţe. Astfel sunt cheltuielile cu expertiza medico-legală, cele cu infirmiera, aparatul de susţinere, recuperare Lia Manoliu şi Techirghiol şi scutece, respectiv suma de 3240 de lei.

Apărarea pârâtului cu privire la faptul că infirmiera a fost plătită de o altă persoană nu poate fi primită. Astfel, într-adevăr, contractul de intermediere a forţei de muncă a fost încheiat de o altă persoană, însă acest aspect nu înlătură răspunderea pârâtului întrucât nu este vorba despre o liberalitate făcută faţă de acesta, ci faţă de reclamantă, iar aceasta păstrează dreptul de a fi despăgubită integral de către pârât.

De asemenea, la stabilirea cuantumului daunelor materiale, s-au avut în vedere şi alte cheltuieli efectuate, respectiv cele cu injecţiile Clexan, prescrise medical, Maapera, cărucior şi cârje. Cumpărarea acestor din urmă obiecte a reieşit din declaraţia martorei M.I. şi necesitatea lor, este, oricum, notorie pentru astfel de situaţii. Nu pot fi primite afirmaţiile martorei G.I., care a arătat că a nu a văzut-o pe reclamantă folosind cărucior sau cârje după incident, având în vedere necesitatea incontestabilă a acestora pentru deplasare.

În legătură cu medicamentul Bonviva, nu poate fi primită apărarea pârâtului în sensul că reclamanta, având osteoporoză, oricum ar fi cumpărat acest produs. Astfel, fără dubiu, reclamanta a fost afectată la o parte a sistemului osos, având nevoie inclusiv de întărirea oaselor, iar faptul că acel medicament ajuta şi alte părţi decât cele afectate nu semnifică caracterul nenecesar al său.

Din coloana a II-a din anexa cu cheltuielile medicale depusă de reclamantă, instanţa nu a luat în considerare pentru evaluarea prejudiciului suma de 2000 de lei arătată ca fiind necesară pentru operaţie şi îngrijire în spital, suma de 100 de lei – consultaţie, suma de 180 de lei – radiografie şi suma de 1000 de lei – alte medicamente.

Astfel, deşi este cunoscută practica de a se solicita/oferi sume de bani fără chitanţă în spitale, aceasta nu înseamnă că astfel de conduite pot fi ocrotite din punct de vedere juridic. În legătură cu consultaţia din luna ianuarie 2010, instanţa reţine că aceasta a fost făcută la mai mult de doi ani de la producerea incidentului şi, totodată, că nu s-a făcut dovada faptului că a fost necesară pentru problema în discuţie. Totodată, sumele de 180 de lei şi de 1000 de lei solicitate pentru radiografie şi „alte medicamente” nu au un caracter lichid, cuantumul lor nereieşind din nici o probă, nici măcar orientativ.

Prin urmare, instanţa consideră dovedite pretenţiile reclamantei, sub aspectul daunelor materiale, în limita sumei de 4680 de lei.

În legătură cu daunele morale solicitate, instanţa reţine că, în virtutea regulii reparării integrale a prejudiciului, pârâtul răspunde şi pentru atingerile de ordin moral aduse reclamantei.

În stabilirea cuantumului acestora, chiar dacă nu există criterii care să ofere o precizie similară daunelor materiale, trebuie avute în vedere aspecte concrete care să justifice aprecierea ca necesară şi suficientă a unei anumite sume.

În cauza de faţă, astfel cum s-a arătat, reclamanta a fost internată în spital din data de 08.09.2007 până la data de 20.09.2007 şi a avut nevoie de circa 55 de zile de îngrijiri medicale.

Faţă de producerea unei fracturi şi faţă de zona afectată, suferinţa de ordin fizic a reclamantei a fost, indiscutabil, dublată de o suferinţă de ordin psihic.

Astfel, nevoia de a nu călca pe membrul inferior operat timp de cel puţin trei luni, necesitatea de a sta imobilizată la pat o bună perioadă, precum şi posibilitatea mult îngreunată de deplasare au cauzat un disconfort considerabil. De asemenea, necesitatea de a folosi scutece.

Totodată, se are în vedere că tratamentele medicale, pe lângă costurile intrinseci, presupun şi neplăcerea de a sta o perioadă în spital sau de a efectua deplasarea pentru controale şi analize în perioade de timp care, altfel, ar fi fost folosite în alt mod.

Instanţa reţine şi faptul că, astfel cum a reieşit din declaraţia martorului M.I., reclamanta, anterior producerii incidentului, se ocupa de nepoată, ducând-o şi aducând-o de la şcoală, activitate pe care nu a mai fost în măsură să o desfăşoare ulterior. Pe lângă aceasta, se adaugă şi imposibilitatea de a mai efectua activităţile casnice sau de altă natură obişnuite, cu alte cuvinte necesitatea de a îşi schimba întregul mod de viaţă pentru o anumită perioadă.

Este de reţinut şi faptul că pârâtul nu a avut disponibilitate în a achita cel puţin o parte din cheltuielile efectuate de reclamantă, deşi i s-a propus acest lucru (întrebările 8,9 interogatoriu).

Faţă de aceste aspecte concrete, instanţa consideră potrivită suma de 8500 de lei cu titlu de daune morale, prejudiciile suferite de reclamantă fiind suficient de grave pentru a justifica această sumă.

În temeiul art. 274 al. 1 C.pr.civ., pârâtul va plăti şi suma de 1348,75 lei cheltuieli de judecată, suma fiind compusă din onorariul avocaţial şi din contravaloarea taxei de timbru achitate, aceasta din urmă proporţional cu pretenţiile admise.

Domenii speta

Spete similare