Uzucapiune

„Din coroborarea înscrisurilor depuse la dosar cu declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, rezultă că deţinerea terenului exercitată de mama reclamantei, M.O., a avut loc în perioada 1958-1987, deci pe o perioadă de 29 de ani, întrucât de la momentul 1987, aceasta a fost întreruptă, imobilul construcţie fiind demolat, iar terenul supus sistematizării teritoriului şi fiind redat agriculturii. Prin urmare, posesia nu a fost exercitată pentru perioada de timp care să ducă la concluzia unei uzucapări a terenului în litigiu. De asemenea, instanţa nu poate identifica, din ansamblul probelor, momentul în timp la care a început posesia a fi exercitată de către numita M.O., neputându-se stabili dacă aceasta a fost o posesie în sensul 1890 C.civ., adică utilă sau nu ori doar o detenţie precară. Nici sub aspectul neafectării posesiei de vreun viciu, instanţa reţine că probele administrate nu au susţinut tezele promovate de către reclamantă, întrucât simplele declaraţii ale numitei M.O. în vederea impunerii nu pot constitui probe suficiente în acest sens.”(sentinţa civilă nr. 1074/09.02.2009)

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 27.06.2007, sub nr. de dosar 7234/300/2007, reclamanta M.A. i-a chemat în judecată pe pârâţii E.G.şi L.V. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se clarifice situaţia juridică actuală a terenului în suprafaţă de 325 mp situat în Bucureşti, str. C.M., nr. 13, sector 2.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că masa sa, M.O. a deţinut terenul între anii 1952-1987, anul demolării imobilelor în zonă, când terenul a fost preluat de la mama sa, fără a i se întocmi acesteia vreun act. A mai susţinut că în prezent terenul este inclus în suprafaţa deţinută de către pârâtul L. V., din str. C.M.nr. 11, sector 2, întrucât acesta, la data de 25.07.1992, a obţinut prin mijloace viclene semnătura ei pe o chitanţă prin care-i vindea terenul de 325 mp aparţinând mamei sale, astfel că înţelege să invoce prescripţia de până la 20 de ani pentru motive de justă cauză din partea pârâtului. De asemenea, reclamanta a învederat că doreşte recunoaşterea dreptului de proprietate al mamei sale şi, ca urmare a faptului că este unica moştenitoare a acesteia, implicit şi dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului. Reclamanta a menţionat că invocă puterea lucrului judecat faţă de sentinţa civilă nr. 1167/1997 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2, arătând că solicită şi grăniţuirea  terenului său de cel al pârâtului L.V.. A mai susţinut că pârâtul a ocupat terenul mamei sale, desfiinţând semnele de hotar prin extragerea peretelui din beton, făcând agricultură în anul 1992 când a contactat-o pe reclamantă pentru a-i remite o sumă de bani, insuflându-i temerea că fără acte de proprietate nu va putea face nimic şi că de la demolare terenul ar fi intrat în proprietatea statului. De fapt, a susţinut reclamanta, pârâtul i-a ascuns faptul că avea acces la arhiva administraţiei financiare unde o găsise pe M.O. cu plata impozitului pentru perioada 26.02.1958 – septembrie 1987 şi că îl cunoştea pe pârâtul E.G., unicul moştenitor al familiei E..

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 644, 645, 1804, alin. 2, 1846, 1847 C.civ., art. 163 C.proc.civ.

Valoarea obiectului cererii a fost apreciată de către reclamantă la cuantumul de 1.000 lei.

Cererea a fost timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 76 lei, conform art. 2 şi 3 din legea nr. 146/1997 şi s-au aplicat timbre judiciare în valoare de 3 lei, potrivit art. 3 din O.G. nr. 32/1995.

În dovedire, reclamanta a anexat cererii, în condiţiile art. 112 C.proc.civ., înscrisuri în copie conform cu originalul, respectiv: decizia civilă nr. 3965/04.12.2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, proces verbal de predare primire, adresa nr. 2459/1987 emisă de către Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti, referat, decizia nr. 267/1987, adresa nr. 266/1998 a Primăriei Sector 2, înscris sub semnătură privată intitulat „chitanţă” din data de 25.07.1992, acte de stare civilă, alte înscrisuri.

Prin serviciul registratură al instanţei, la data de 13.09.2007, pârâtul L.V. a depus întâmpinare, solicitând respingerea cererii ca neîntemeiată, invocând şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive cu privire la uzucapiune, întrucât părţile unei astfel de acţiuni sunt proprietarul neposesor şi posesorul neproprietar, iar pârâtul nu are niciuna dintre cele două calităţi. De asemenea, a mai invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, în sensul că reclamanta, prin acţiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. 5641/1998, a cerut tot constatarea uzucapiunii de 30 de ani, iar prin sentinţa civilă nr. 4430/17.04.2000, acţiunea fost respinsă ca neîntemeiată, iar de la acel moment şi până în prezent nu s-a schimbat nimic care să motiveze o nouă acţiune. Pe fondul cauzei, pârâtul a arătat că nu a înşelat-o pe reclamantă atât timp cât i-a plătit preţul pe care l-a cerut în schimbul vânzării terenului în cauză. Mai mult, apreciază că a fost înşelat de reclamantă, întrucât aceasta i-a vândut un imobil despre care ştia că nu este proprietara lui.

În drept, au fost invocate disp. art. 115-119 C.pr.civ.

La termenul din data de 18.09.2007, la solicitarea instanţei, reclamanta a arătat că solicită să se constate intervenită uzucapiunea şi obligarea pârâtului E.G. să-i lase terenul în proprietate şi posesie, respectiv anularea actului sub semnătură privată încheiat cu pârâtul L.V. pentru vicierea consimţământului.

La termenul din data de 16.10.2007, pârâtul L.V.a depus la dosarul cauzei o cerere intitulată “întâmpinare”, cu natura juridică a unei cereri reconvenţionale, prin care a solicitat instanţei pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare în raport de chitanţa încheiată cu reclamanta, având în vedere că a fost achitat integral preţul la data semnării tranzacţiei, respingerea cererii de grăniţuire întrucât imobilul nu se află în proprietatea reclamantei. Totodată, a solicitat admiterea acţiunii reclamantei, în sensul de a se constata dreptul de proprietate al mamei acesteia şi, în subsidiar, al reclamantei.

La termenul din data de 19.02.2008, reclamanta a arătat că numele pârâtului iniţial este E.C., acesta decedând la data de 06.10.2007, astfel că instanţa, în temeiul art. 243 C.pr.civ., a dispus introducerea în cauză în calitate de moştenitor a numitei P. M..

La termenul din data de 25.03.2008, instanţa a luat act de introducerea în cauză a numitului E.C..

La data de 09.05.2008, reclamanta a depus la dosar cerere modificatoare arătând că solicită introducerea în cauză a Primăriei Sector 2 Bucureşti pentru a se constata nulitatea absolută a Deciziei nr. 267/1987 a fostului Consiliu Popular Sector 2, de expropriere pentru utilitate publică. În motivare, reclamanta a arătat că scopul pentru care a fost expropriat imobilul nu s-a realizat. Pe cale de consecinţă, a solicitat instanţei să se recunoască dreptul de proprietate al defunctei M.O., iar în subsidiar al reclamantei în calitate de moştenitoare, cu privire la terenul din Bucureşti, str. C.M., nr. 13, sector 2. Ca temei legal au fost invocate disp. art. 35 din Legea nr. 33/1994 care dispun retrocedarea bunurilor imobile expropriate anterior intrării în vigoare a acestei legi, dacă nu s-a realizat scopul exproprierii.

De asemenea, reclamanta şi-a precizat cadrul procesual cu privire la cererea iniţial formulată arătând că pentru clarificarea situaţiei juridice a terenului, respectiv stabilirea calităţii de proprietar al reclamantei, înţelege să se judece în contradictoriu cu E. S. şi E.C..

Prin sentinţa civilă nr. 6103/24.06.2008, instanţa a respins ca neîntemeiată excepţia autorităţii de lucru judecat invocată prin întâmpinare cu privire la capătul de cerere având ca obiect uzucapiune, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei cu privire la capătul de cerere vizând nulitatea absolută a deciziei nr. 267/1978 a fostului Consiliu popular Sector 2, declinată competenţa de soluţionare a acestuia în favoarea Tribunalului Bucureşti, fiind disjunse celelalte capete de cerere formulate de către reclamantă prin cererea principală şi cererea reconvenţională, formându-se dosarul cu nr. 9106/300/2008.

Prin cererea depusă prin serviciul registratură la data de 16.09.2008, reclamanta a precizat faptul că solicită introducerea în cauză a pârâţilor E.S., E.C. şi E.F.în calitate de martori, astfel că nu mai înţelege să-i cheme în calitate de pârâţi.

La termenul din data de 22.09.2008, pârâtul a învederat instanţei că înţelege să nu mai susţină excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată prin întâmpinare.

La acelaşi termen, instanţa a încuviinţat, în condiţiile art. 167 C.proc.civ., pentru reclamantă proba cu înscrisuri, şi proba testimonială, la administrarea căreia a renunţat la termenul din data de 02.02.2009, iar pentru pârât proba cu înscrisuri şi proba testimonială, în cadrul căreia au fost audiaţi martorii T.P. şi D.N..

La termenul din data de 15.12.2008, la interpelarea instanţei, reclamanta a precizat că cererea de chemare în judecată are patru capete de cerere, respectiv: constatarea dreptului de proprietate al mamei sale, defuncta M.O. prin uzucapiune pentru posesia exercitată în perioada 1952-1987 asupra terenului de 325 mp din str. C.M. nr. 13, constatarea dreptului de proprietate al reclamantei, ca moştenitoare a lui M.O., asupra aceleaşi suprafeţe de teren, anularea chitanţei încheiată în anul 1992 cu pârâtul L. V. pentru dol şi vicierea consimţământului şi grăniţuirea terenului de 325 mp faţă de terenul deţinut de pârât în suprafaţă de 275 mp de la foştii vecini din str. C.M.. nr. 11. De asemenea, a menţionat că înţelege să se judece în contradictoriu doar cu pârâtul L. V..

 Analizând ansamblul materialului probator administrat în cauză, instanţa reţine următoarele:

Potrivit evidenţelor fiscale aflate la dosar, în perioada 26.02.1958 – septembrie 1987, imobilul compus din locuinţă construită din paiantă şi terenul în suprafaţă de 350 mp a aparţinut numitei M.O., în anul 1987 fiind demolat ca urmare a acţiunii de sistematizare din zonă, conform deciziei nr. 267/29.04.1987 a fostului Consiliu Popular al Sectorului 2. Instanţa reţine că rolul fiscal pentru imobilul în litigiu a fost deschis la data de 26.02.1958, astfel cum rezultă din declaraţia formulată de numita M. O. de la fl. 2 din dosarul fiscal (fl. 93).

La data de 28.08.1991, între reclamantă şi pârâtul L.V. se încheie un înscris sub semnătură privată intitulat „chitanţă”, conform căruia reclamanta vinde celui din urmă terenul situat în str. C.M. nr. 13, în suprafaţă de 325 mp, menţionându-se că acest teren a aparţinut mamei sale, M. O..

Uzucapiunea, invocată în cauza de faţă drept temei juridic al primului capăt de cerere, reprezintă un mod originar de dobândire a proprietăţii, prin care se constituie dreptul de proprietate în patrimoniul posesorului unui lucru, ca urmare a unui fapt juridic complex, constând în exercitarea posesiei asupra lucrului în temeiul şi în condiţiile prevăzute de lege; prin urmare, posesorul trebuie să îndeplinească două condiţii: să posede bunul 30 de ani şi posesia sa să fie utilă, adică neafectată de vreun viciu.

Referitor la prima condiţie stabilită de lege, instanţa apreciază că aceasta nu este îndeplinită. Astfel, din coroborarea înscrisurilor depuse la dosar cu declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, rezultă că deţinerea terenului exercitată de mama reclamantei, M.O., a avut loc în perioada 1958-1987, deci pe o perioadă de 29 de ani, întrucât de la momentul 1987, aceasta a fost întreruptă, imobilul construcţie fiind demolat, iar terenul supus sistematizării teritoriului şi fiind redat agriculturii. Prin urmare, posesia nu a fost exercitată pentru perioada de timp care să ducă la concluzia unei uzucapări a terenului în litigiu. De asemenea, instanţa nu poate identifica, din ansamblul probelor, momentul în timp la care a început posesia a fi exercitată de către numita M.O., neputându-se stabili dacă aceasta a fost o posesie în sensul 1890 C.civ., adică utilă sau nu ori doar o detenţie precară. Nici sub aspectul neafectării posesiei de vreun viciu, instanţa reţine că probele administrate nu au susţinut tezele promovate de către reclamantă, întrucât simplele declaraţii ale numitei M.O. în vederea impunerii nu pot constitui probe suficiente în acest sens.

În ceea ce priveşte uzucapiunea de 20 de ani, invocată de către reclamantă, instanţa precizează că şi aceasta, cunoscută şi sub titulatura de „uzucapiunea de scurtă durată”, trebuie să îndeplinească anumite cerinţe, respectiv: posesia să se întemeieze pe un just titlu şi să fie de bună credinţă. Din afirmaţiile reclamantei, nesusţinute de materialul probator, instanţa constată că aceasta susţine că mama sa, M.O., ar fi intrat în posesia terenului printr-un înscris sub semnătură privată de la numitul E.Ghe, în anul 1952. Chiar dacă ar fi reală şi susţinută alegaţia reclamantei, întrucât la acea dată erau în vigoare dispoziţiile Decretului nr. 221/1950, care stabilea, la art. 2 că „împărţirile sau înstrăinările între vii de orice fel a terenurilor cu sau fără construcţiuni, care se află pe teritoriul Capitalei R.P.R., al comunelor învecinate prevăzute în tabelul anexat care face parte integrantă din prezentul decret, al comunelor care au planuri de sistematizare aprobate, precum şi al acelor comune care vor avea asemenea planuri aprobate după intrarea în vigoare a decretului de faţă, nu se pot face decât prin acte autentice”, iar la art. 4 că „împărţelile sau transmisiunile intrând în prevederile decretului de faţă, făcute prin acte sub semnătură privată sau fără autorizaţiunea Sfatului Popular respectiv sunt nule de drept”. Prin urmare, întrucât lipsa formei autentice a unei convenţii prin care se transmitea dreptul asupra unui teren la momentul 1952 era sancţionată cu nulitatea absolută, conform art. 1897, alin. 2 C.civ., rezultă că înscrisul respectiv, încheiat între M.O. şi E.Ghe. nu putea constitui un just titlu pentru a se putea începe o uzucapiune de 20 de ani.

Pe cale de consecinţă, instanţa urmează a respinge capătul de cerere privind constatarea dobândirii prin efectul uzucapiunii a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu în patrimoniul mamei reclamantei, M.O., ca neîntemeiat, aceeaşi soluţie impunându-se şi cu privire la capătul de cerere subsecvent, referitor la dobândirea de către reclamantă, ca succesoare a lui M.O., a proprietăţii asupra aceluiaşi teren, ca indisolubil legat de cel dintâi.

Referitor la capătul de cerere prin care reclamanta a solicitat anularea convenţiei încheiate cu pârâtul în anul 1992, prin care îi „vindea” suprafaţa de teren din str. C.M., nr. 13, pentru vicierea consimţământului prin violenţă şi dol, instanţa apreciază că şi acest capăt de cerere este neîntemeiat, pentru următoarele motive:

Dolul este definit ca fiind acel viciu de consimţământ care constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic.

Violenţa este acel viciu de consimţământ care constă în ameninţarea unei persoane cu producerea unui rău de natură să genereze acesteia o temere pentru a o determina să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat.

Din declaraţia martorului D.N. instanţa reţine că acesta, deşi nu a fost prezent la momentul încheierii înscrisului sub semnătură privată, a asistat la discuţiile preliminare dintre reclamantă şi pârât. Or, dacă între părţi au avut loc discuţii prealabile, de faţă cu martori, instanţa apreciază că ipoteza vicierii consimţământului în formele prezentate de reclamantă nu se verifică, aceasta nefiind susţinută nici de alte probe administrate în cauză. Instanţa precizează că simplele afirmaţii ale reclamantei sub aspectul prezenţei dolului şi violenţei în ceea ce priveşte valabilitatea manifestării ei de voinţă trebuie susţinute şi de dovezi în sensul arătat, conform art. 1169 C.civ.

Cu privire la capătul al patrulea de cerere, faţă de aspectul că au fost respinse celelalte capete de cerere ca neîntemeiate, instanţa urmează a-l respinge şi pe acesta ca neîntemeiat, reţinând că nu există între părţi situaţia de fapt care să genereze necesitatea unei grăniţuiri, reclamanta nefiind titulara vreunui drept de proprietate asupra unui teren din vecinătatea pârâtului.

Întrucât cererea reconvenţională având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare are un caracter subsidiar, astfel cum a fost specificat şi de către pârâtul reclamant, instanţa, faţă de modalitatea de soluţionare a cererii principale, urmează a respinge şi cererea reconvenţională ca neîntemeiată. Astfel, în cazul în care bunul se află în patrimoniul vânzătorului-promitent şi nu există alte impedimente legale, la cererea cumpărătorului-promitent, îl poate obliga pe vânzătorul-promitent la respectarea obligaţiei de vânzare asumată în antecontract, chiar şi fără acordul acestuia, în lumina principiilor executării în natură a obligaţiilor şi reparării în natură a prejudiciilor, hotărârea instanţei având caracter constitutiv de drepturi, transferând dreptul de proprietate dintr-un patrimoniu în altul, urmând a suplini consimţământul vânzătorului-promitent.

Însă, reţinând că autoarea vânzătorului din înscrisul sub semnătură privată, mama reclamantei, nu a fost titulara dreptului de proprietate asupra suprafeţei de teren, rezultă cu certitudine că nici reclamanta nu l-a dobândit în patrimoniul său, astfel încât nu poate fi obligată la respectarea obligaţiei de vânzare asumată prin înscrisul sub semnătură privată, chiar în condiţiile în care pârâtul reclamant şi-a respectat obligaţia asumată prin convenţie, plătind preţul cerut.

Domenii speta

Spete similare