Prescrierea dreptului material la acţiune. Dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

În cazul unei convenţii de vânzare-cumpărare cu privire la un teren, intervenită sub imperiul Legilor 58 şi 59 din 29.10.1974 , într-un moment în care terenurile erau scoase din circuitul civil, convenţia fiind încheiată sub semnătură privată, s-a considerat ca singura calificare juridică ce poate fi dată acesteia este a unei promisiuni de vânzare-cumpărare, care a dat naştere, în sarcina părţilor, la o obligaţie de ,,a face”, adică de a încheia în viitor un contract de vânzare-cumpărare în forma cerută de lege, susceptibilă de executare silită în caz de neexecutare, prin acţiunea având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare. Fiind o acţiune personală patrimonială este supusă termenului de prescripţie de 3 ani, prev. în art.3 din Decretul 167/1958.

S-a consacrat în literatura şi practica judiciară, opinia potrivit căreia, în privinţa unor situaţii similare, că până la abrogarea celor două legi, prin Decretul-lege nr.1 din 26.12.1989, cursul prescripţiei a fost întrerupt. De asemenea, cursul prescripţiei este întrerupt şi pe perioada în care promitentul-cumpărător exercită un drept de folosinţă asupra imobilului, începând însă să curgă în momentul negării dreptului acestuia.

Aplicare Deciziei nr. 86/2007 a ÎCCJ pronunţată în recursul în interesul legii, potrivit căreia în cazul terenurilor înscrise în CF, uzucapiunile începute anterior intrării în vigoare a legii 7/1996, temeiul de drept aplicabil este acela reglementat de Decretul lege 115/1938, astfel, instanţa de judecată are obligaţia de a pune în discuţia părţilor temeiul de drept al acţiunii şi în funcţie de precizarea acestui temei de drept să soluţioneze cauza.

Decizia civila nr. 110/R din 27.02.2013

Prin Sentinta civila nr. 1710 pronunţată de Judecătoria Vişeu de Sus la data de 25 Iulie 2012 in dosarul nr. 1691/336/2011 a fost admisa excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de intervenienţii H. V. şi H. P.şi, în consecinţă, a fost respinsa ca fiind prescrisă, acţiunea având ca obiect validare de contract formulată de reclamanta T. I., în contradictoriu cu pârâţii T. M. (fostă Ş.), T.  M., T. M., T.L. şi intervenienţii H. V. şi H. P.

In privinta cererii de interventie în interes propriu formulată de intervenienţii H.V. şi H. P. aceasta a fost respinsa.

Pentru a pronunta aceasta hotarare, instanta a retinut ca intervenienţii au invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei, astfel ca acesteia îi revenea obligaţia de a se pronunţa cu prioritate asupra acesteia, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 C.proc.civ.

S-a retinut ca potrivit înscrisului denumit de părţi ,,Convenţie de vânzare-cumpărare” încheiată  la data de 05.01.1975 numiţii T.L.şi T. D., au consimţit la vânzarea către fiica acestora, reclamanta T. I., a unui  imobil  de natură teren ,, prund lângă apa Cislei”, în suprafaţă de 10 ari, situat în locul numit ,,Osoaia”  între vecinii G.şi M. S. şi ,,în spatele lui Oros Alexandru”, la preţul de 100.000  lei.

Această convenţie nu a fost prezentată instanţei în original, cu toate că reclamantei i s-a solicitat aceasta, sub sancţiunea prevăzută de art. 139 alin. 1 C.proc.civ., aspecte consemnate în Încheierea de şedinţă din data de 28 iunie 2012.

Obiectul convenţiei a fost clarificat în dezbateri, la termenul de judecată din data de 31 mai 2012, în prezenţa  părţilor şi a intervenienţilor, reţinându-se că este vorba de terenul identificat conform Planului de amplasament şi delimitare întocmit la raportul de expertiză efectuată în dos.nr.704/336/2010 , între punctele 4-5-9-10-4

Reclamanta s-a adresat instanţei solicitând ,,validarea” acestui contract  şi pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

Cum  în discuţie este o convenţie de vânzare-cumpărare cu privire la un teren, intervenită sub imperiul Legilor 58 şi 59 din 29.10.1974 , într-un moment în care terenurile erau scoase din circuitul civil, şi fiind încheiată sub semnătură privată, s-a considerat ca singura calificare juridică ce poate fi dată acesteia este a unei promisiuni de vânzare-cumpărare, care a dat naştere, în sarcina părţilor, la o obligaţie de ,,a face”, adică de a încheia în viitor un contract de vânzare-cumpărare în forma cerută de lege, susceptibilă de executare silită în caz de neexecutare, prin acţiunea având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare. Fiind o acţiune personală patrimonială este supusă termenului de prescripţie de 3 ani, prev. în art.3 din Decretul 167/1958.

S-a consacrat în literatura şi practica judiciară, opinia potrivit căreia, în privinţa unor situaţii similare, că până la abrogarea celor două legi, prin Decretul-lege nr.1 din 26.12.1989, cursul prescripţiei a fost întrerupt. De asemenea, cursul prescripţiei este întrerupt şi pe perioada în care promitentul-cumpărător exercită un drept de folosinţă asupra imobilului, începând însă să curgă în momentul negării dreptului acestuia.

Chiar dacă reclamanta ar fi folosit terenul în cauză ulterior încheierii convenţiei a cărei validare o cere, este cert că cel puţin din anul 2007 posesia acesteia a fost contestată. Se reţine în  cuprinsul Sentinţei civile nr. 3393 din 22 decembrie 2008 pronunţată de Judecătoria Vişeu de Sus în dos. nr. 3148/336/2008 al acestei instanţe, având ca obiect acţiune posesorie cu privire tot  la terenul din cauza de faţă  că : ,, în speţă s-a făcut dovada că reclamanţii ( aceştia fiind intervenienţii de faţă, pârâte fiind reclamanta de faţă şi mama acesteia), au folosit terenul din litigiu cel puţin un an înainte de data deposedării ( august 2008), acestea coroborându-se şi cu declaraţiile martorilor intervenienţilor, între părţi existând de atunci o serie de alte litigii în care dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului ce face obiectul cererii sale a fost contestat.

Reţinând aceste aspecte, instanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, excepţie invocată de intervenienţi, acţiunea acesteia fiind respinsa ca fiind prescrisă.

În ceea ce priveşte cererea de intervenţie, instanţa a reţinut faptul ca intervenienţii se opun admiterii acţiunii reclamantei  arătând că au un drept de proprietate asupra suprafeţei de teren în cauză, dobândit , aşa cum au precizat, prin uzucapiune invocând şi joncţiunea posesiilor, în condiţiile reglementate de Codul civil.

Prin Sentinţa civilă nr. 940 din 29.04.1996 pronunţată în dos. nr. 1067/1996 al Judecătoriei Vişeu de Sus s-a constatat validitatea convenţiei de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiată la data de 15 martie 1963 între antecesorii intervenienţilor, şi antecesorii reclamantei, cu privire la terenul situat la locul numit ,,Osoaia”, înscris în CF 3110 nr. top. 6540/a/1, în suprafaţă de 2080 mp, dispunându-se înscrierea în cartea funciară a dreptului astfel dobândit, pe numele cumpărătorilor. Prin convenţia în cauză şi  prin schiţa de dezmembrare s-a stabilit întinderea şi mejdele terenului, care, pe una din laturile sale, se întinde până în râul ,,Cisla”,  iar pârâţii din acel dosar, respectiv T. L., Ş. M. şi T. G., proprietari de CF în anul 1996, prezenţi personal, arată că nu se opun acţiunii, recunoscând încheierea convenţiei.

După notarea în cartea funciară, nuda proprietate a acestui  imobil a fost transmisă,  prin donaţie, intervenientei H.V. .

Instanţa a reţinut că, în anul 1996, numiţii T.L., Ş. M. şi T. G. nu au contestat că terenul ce face obiectul convenţiei de vânzare-cumpărare încheiată la data de 15 martie 1963 era delimitat : la Vest-vânzătorii, la Nord-râul Cisla, la sud –strada Cisla şi la Est-cumpărătorii.

 Dar, atât din declaraţiile martorilor, planurile de amplasament  şi delimitare depuse la dosar şi necontestate de către părţi cât şi din interogatoriul luat reclamantei, s-a considerat că se poate reţine că terenul ce face obiectul cauzei, excede suprafeţei de 2080 mp., proprietatea  intervenienţilor şi este rezultatul  pe de o parte a retragerii albiei râului care a lăsat  în urmă  o porţiune de teren, iar pe de altă parte existenţei unei suprafeţe de teren inundabile aflate în prelungirea terenului intervenienţilor şi albia râului .

 Pentru a putea pretinde dreptul de proprietate prin uzucapiune, invocând şi  joncţiunea posesiilor, reglementată de  art.1890, art.1860, art.1847, art.1846 din vechiul Cod civil, temeiul de drept indicat de intervenienţii, se cer a fi îndeplinite  mai multe condiţii, respectiv să posede bunul  în tot timpul prevăzut de le lege, adică 30 de ani sau de 10 până  la  20 de ani, în acest caz trebuie să existe un just titlu şi posesia să fie de  bună-credinţă, iar posesia,în ambele cazuri, trebuie să fie utilă, adică neafectată de un viciu. 

Din declaraţiile martorilor instanţa a reţinut că  terenul ce face obiectul cauzei de faţă, a fost folosit alternativ atât de reclamantă şi familia acesteia începând amenajarea lui în anul 1998, pentru ca  în urmă cu  aproximativ  10  ani  intervenienţii  să-l amenajeze „odată cu retragerea cursului  apei”,nefiind astfel exercitată o posesie  continuă.

Coroborând toate aceste aspecte cu susţinerile martorilor audiaţi, propuşi de intervenienţi şi reclamantă, s-a apreciat că intervenienţii şi antecesorii lor au dobândit un drept de proprietate asupra unei suprafeţe de teren care se învecina nemijlocit cu râul Cisla în suprafaţă de 2080 mp. Spre râu, proprietatea acestora a fost amenajată, prin lucrări destinate să împiedice pătrunderea apei, iar odată cu retragerea apei, aceştia amenajau şi terenul rămas în urma retragerii, mutând totodată şi gardul proprietăţii spre albia râului, în timp suprafaţa iniţială a proprietăţii  modificându-se.

Cererea intervenienţilor, de constatare a dobândirii unui drept de proprietate prin uzucapiune cu privire la terenul în cauză, a fost respinsă, faţă de situaţia de fapt reţinută nefiind întrunite condiţiile necesare pentru a uzucapa. Astfel, s-a apreciat că intervenienţii nu au făcut  dovada că au posedat  timpul necesar pentru a uzucapa, posesia exercitată nu a fost una utilă, în acest sens fiind procesele purtate între părţi. Mai departe, intervenienţii  nu au făcut, eventual, dovada existenţei unui just titlu şi a posesiei de bună credinţă pentru a se prevala de uzucapiunea de scurtă durată.

Cu toate că intervenienţii au indicat ca început al posesiei anul 1963, atunci când autorii lor au cumpărat  imobilul de natură teren  până la râul Cisla, nu au făcut dovada celor afirmate, prin declaraţia martorului audiat, instanţa reţinând ca aceştia folosesc terenul de 32 de ani.  Apoi, raportat la anul indicat, în zonă  este  incidentă  uzucapiunea în regim de carte funciară  reglementată  de Decretul-lege 115/1938, respectiv uzucapiunea tabulară şi cea extra-tabulara, fiecare cu  propriul ei regim juridic.

Împotriva acestei sentinţe in termen legal, au formulat recurs atât reclamanţii cat si intervenienţii.

In cuprinsul motivelor de recurs formulate de recurenta T. M., aceasta a arătat ca hotărârea pronunţată este nelegală, prin prisma prevederilor art. 312 alin. 3 C.proc.civ. sens în care a r fi aplicabilă dispoziţia legată de casarea hotărârii şi rejudecarea cauzei, prima instanţă soluţionând procesul fără a intra în cercetarea fondului.

Instanţa a respins cererea deoarece aceasta ar fi fost prescrisă. Din probele administrate în cauză s-a susţinut că terenul care face obiectul cauzei a fost vândut de Timiş Lupa reclamantei, potrivit convenţiei de vânzare-cumpărare din data de 05.01.1975 a cărei validare se solicită în cauza de faţă.

Hotărârea atacată este nelegală şi prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ. deoarece prima instanţă a făcut aplicarea greşită a legii, respectiv a prevederilor Decretului 167/1958. Prescripţia dreptului la acţiune pentru dobândirea unui drept real nu este supusă termenului de prescripţie prevăzut de art. 1 din Decretul 167/1958.

În ceea ce priveşte prezenta acţiune s-a arătat că cererea a fost formulată ca şi precizare de acţiune din dosarul nr. 704/336/2010 al Judecătoriei Vişeu de Sus având ca şi obiect grăniţuire, însă la data de 06.06.2011 s-a dispus disjungerea acesteia şi formarea prezentului dosar.

S-a mai susţinut că în prezentul dosar a intervenit o cauză de întrerupere a prescripţiei constând în recunoaşterea făcută în folosul celui căruia curge prescripţia, deoarece terenul a fost lăsat în folosinţa reclamantei încă din anul 1975.

În drept au fost invocate prevederile ar. 299, art. 304 pct. 9, pct. 3041, art. 312 alin. 3 C.proc.civ.

În cuprinsul recursului declarat de intervenienți, aceştia au solicitat admiterea recursului şi casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare. În subsidiar s-a solicitat admiterea recursului şi modificarea în parte a sentinţei atacate în sensul de a se admite cererea de intervenţie formulată în cauză.

În şedinţa publică din data de 06.06.2011 din dosarul nr. 704/336/2010 s-a dispus disjungerea cererii precizatoare,fiind format acest dosar.

La momentul respectiv părţile au primit termenul în cunoştinţă, însă la noul termen de judecată, intervenienţilor li s-a comunicat faptul că nu fac parte din dosar, astfel că nu au fost ascultaţi. Astfel, s-a arătat că a fost nevoie să se plătească taxa de timbru destul de mare pentru formularea cererii de intervenţie. Din acest punct de vedere s-a arătat că a fost încălcat dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil şi principiul contradictorialităţii.

De asemenea, s-a arătat că Încheierea de şedinţă din data de 4 iulie 2011 este netemeinică şi nelegală deoarece nu au fost consemnate susţinerile intervenientului. Din acest punct de vedere s-a arătat că se impune casarea şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

Sub un alt aspect a fost criticată soluţia dată de instanţa de fond deoarece aceasta nu a cercetat fondul, soluţionând cauza în contradictoriu cu persoane care nu au nici o calitate procesuală pasivă. În ceea ce-i priveşte pe T.M., T. L. şi T.M. s-a arătat că aceste pârâte nu sunt moştenitoarele proprietarilor tabulari. Mai mult decât atât, extrasul CF 51219 B. nu face dovada faptului că terenul care face obiectul prezentului dosar este terenul respectiv deoarece în cuprinsul Sentinţei nr. 1006/16 mai 1972 s-a constatat că proprietarii de CF au fost înscrişi doar pentru cota de ½ din suprafaţa de 80 de ari de teren.

 Prin Sentinţa civilă nr. 940/29.04.1996 autorii recurenţilor şi-au înscris dreptul de proprietate asupra terenului în CF, iar ulterior prin contractul de donaţie au transmis dreptul  recurenţilor, astfel că aveau tot interesul de a se legitima ca şi pârâţi în această cauză.

În drept au fost invocate prevederile art. 3041 , art. 304 pct. 5, art. 312 alin. 5 C.proc.civ.

În privinţa capătului de cerere formulat în subsidiar s-a arătat că soluţia pronunţată de instanţa de fond prin care a arătat că recurenţii au posedat terenul,însă posesia nu a fost una utilă nu constituie argument necesar pentru a respinge cererea formulată.

Prin admiterea cererii, posesia nu a fost întreruptă sau viciată astfel că nu se poate susţine că nu a existat o posesie de bună-credinţă sau că nu există un just titlu, deoarece din probele administrate în cauză rezultă faptul că antecesorii recurenţilor, familia O.a stăpânit terenul respectiv.

Astfel, reţinându-se temeiul de drept invocat, art. 1890, art. 1860, art. 1846 şi art.  1847 C.civ şi starea de fapt indicată iniţial cererea formulată este fondată, sens în care s-a solicitat modificarea sentinţei atacate.

De asemenea s-a solicitat modificarea sentinţei atacate în sensul de a fi acordate şi cheltuielile de judecată ce nu au fost acordate la fond.

În drept au fost invocate prevederile art. 3041, art. 304 pct. 5 şi 9, art. 312 alin. 3 şi 5, art. 274 C.proc.civ.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs formulate, instanţa reţine următoarele:

Dosarul nr. 1691/336/2011, prezentul dosar a fost constituit ca urmare a completării de acţiune şi a cererii de chemare în judecată formulată la 6 iunie 2011 de reclamanta T. I., în contradictoriu cu pârâţii: T.L.şi T. M., solicitând validarea convenţiei de vânzare-cumpărare sub semnătură privată din 05.01.1975 şi pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic.

Potrivit acestei convenţii, obiectul contractului l-a constituit terenul de 10 ari lângă apa Cislei, iar preţul vânzării a fost de 100.000 lei. În contractul încheiat în anul 1975 nu se face menţiune cu privire la plata preţului.

H.V. şi H. P.au formulat cerere de intervenţie în cuprinsul căreia s-a solicitat constatarea faptului că intervenienţii sunt proprietarii terenului în litigiu. Terenul a fost vândut în 1963 de T.L. şi T. D. antecesorilor familiei H., iar prin Sentinţa civilă nr. 940/29.04.1996 pronunţată de Judecătoria Vişeu de Sus în dosarul nr. 1067/1996 a fost validată convenţia. Ulterior acţiunea posesorie formulată intervenienţii H. P. şi H.V., în cursul anului 2008 a fost admisă, în acest ultim dosar fiind pronunţată Sentinţa civilă 3393 din data de 22.12.2008.

Din perspectiva acestor susţineri au fost invocate şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune deoarece din 1963 terenul a fost în posesia familiei H., iar pe de altă parte s-a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat conform art. 1200-1201 C.civ.

Prin sentinţa civilă 940/29.04.1996 a fost validată convenţia de vânzare-cumpărare pentru suprafaţa de 2080 mp teren înscris în CF 3310 nr. top. 6540/a/1 preţul vânzării fiind de 35.000 lei.

La data de 9 februarie 2012 a fost precizată cererea de intervenţie în interes propriu, solicitându-se constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 731 mp.

În ceea ce priveşte recursul declarat de T.I. instanţa reţine că termenul de prescripţie pentru a solicita instanţei să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic, este de 3 ani, acest termen urmând să curgă de la momentul la care partea avea posibilitatea de a solicita intervenţia instanţei. Termenul se poate întrerupe prin posesia pe care partea o exercită asupra bunului care face obiectul promisiunii sinalagmatice de vânzare-cumpărare.

Susţinerile formulate de recurenta Timiş Ileana nu vor fi avute în vedere de instanţă deoarece drepturile ce s-au născut din antecontractul de vânzare-cumpărare întocmit sunt drepturi patrimoniale de creanţă, iar nu drepturi reale. Astfel, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. 1, raportat la prevederile art. 8 C.pr.civ., termenul de prescripţie fiind de 3 ani, termen ce începe să curgă de la momentul la care există posibilitatea formulării unei cereri de chemare în judecată pentru ocrotirea dreptului dobândit.

Nu poate fi avută în vedere nici susţinerea că este aplicabilă dispoziţia alin. 3 a art. 7 din Decretul 167/1958, deoarece în cuprinsul contractului nu s-a prevăzut nici în termen suspensiv. Astfel dreptul de a solicita validarea convenţiei se putea realiza din momentul abrogării dispoziţiilor Legii 58/1974, respectiv 59/1974. De altfel recurenta nici nu a invocat existenţa unui astfel de termen arătând doar că nu s-a transmis dreptul de proprietate la momentul respectiv ci s-a născut dreptul şi obligaţia de a încheia contractul translativ în formă autentică. Ori acest drept nu poate fi considerat ca fiind afectat de un termen suspensiv ori extinctiv. Dimpotrivă este un drept pur şi simplu, executarea sa putându-se solicita deîndată ce nu există impedimente legale legate de transferul proprietăţii.

Examinând cauza şi prin prisma prevederilor art. 3041C.proc.civ., constatând că prescripţia la momentul formulării cererii era de ordine publică, Tribunalul va avea în vedere următoarele: Instanţa de fond a reţinut că încă din august 2007, intervenienţii au folosit terenul în litigiu, astfel că, la data la care s-a realizat completarea acţiunii şi s-a solicitat validarea antecontractului de vânzare-cumpărare, termenul de 3 ani era împlinit. Pentru a ajunge la această concluzie s-a avut în vedere faptul că între părţi s-a purtat un proces ce avea ca şi obiect posesia asupra terenului.

Susţinerea că terenul a fost folosit din 1975 de reclamantă nu poate fi avută în vedere deoarece, în cursul lunii august 2007 se reţine în hotărârea pronunţată de Judecătoria Vişeu de Sus că intervenienţii erau deja posesori ai terenului în litigiu. Aşadar nu se poate reţine că din anul 1975 până la momentul formulării cererii de chemare în judecată recurenta T. I. a folosit terenului respectiv, astfel că posesia sa ar fi constituit o cauză de întrerupere a termenului de prescripţie extinctivă.

Se reţine că data la care a început să curgă termenul de prescripţie extinctivă şi data la care a fost invocată excepţia se aflau sub imperiul dispoziţiilor Decretului 167/1958.

În sentinţa civilă nr. 3393 pronunţată la data de 22 decembrie 2008 de Judecătoria Vişeu de Sus s-a reţinut, în cuprinsul considerentelor faptul că s-a făcut dovada că reclamanţii au folosit terenul cel puţin un an înainte de data deposedării şi de la data respectivă (august 2008) şi până la data intentării acţiunii 1.10.2008 nu a trecut mai mult de un an. Astfel se constată că în luna august 2008, T.I.folosea terenul, acest fapt constituind premisa pentru care la data de 22 decembrie 2008, instanţa de judecată a admis cererea formulată iar pârâtele au fost obligate să lase în deplină posesie terenul respectiv.

În măsura în care s-a avut în vedere doar această hotărâre judecătorească, se consideră că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune ar fi trebuit respinsă, deoarece în luna august 2008 reclamanta-recurentă T.I. folosea terenul respectiv. Hotărârea primei instanţe a rămas irevocabilă la data de 06.05.2009, prin respingerea recursului declarat. Astfel, din luna august 2008 până la momentul la care a fost executată Sentinţa civilă nr. 3393 pronunţată la data de 22 decembrie 2008, terenul respectiv era folosit de reclamanta recurentă T. I. În sentinţa arătată se reţine doar că din august 2007 până în august 2008 terenul a fost folosit de recurenţii H. P. şi H.V., din luna august 2008 terenul era folosit de T.I.

Reţinând cele de mai sus, instanţa consideră că la data la care a fost formulată precizarea de acţiune, iunie 2011, termenul de prescripţie nu era împlinit.

Astfel, recursul declarat de recurenta T.I. a fost admis, sentinţa a fost casată, iar cauza trimisă spre rejudecarea cererii formulate deoarece instanţa de fond s-a pronunţat asupra cererii formulate constatând că aceasta este prescrisă. În rejudecare, instanţa se va pronunţa asupra fondului, urmând să analizeze toate condiţiile necesar a fi îndeplinite pentru validarea antecontractului, inclusiv cele legate de calitatea părţilor din proces, obiectul contractului, îndeplinirea de către părţi a obligaţiilor asumate.

În privinţa recursului declarat de intervenienţii se constată că aceştia au criticat soluţia dată de instanţă în ceea ce priveşte constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune. Instanţa de fond a reţinut că posesia nu este una utilă, astfel că nu se poate constata dobândirea dreptului de proprietate.

Intervenienţii au mai invocat faptul că la termenul din data de 6 iunie 2011, în Dosarul nr. 704/336/2010 al Judecătoriei Vişeu de Sus a fost disjunsă precizarea de acţiune. Precizarea de acţiune a fost formulată în contradictoriu cu pârâta T. I., iar intervenienţii nu aveau nici o calitate în dosarul având ca obiect validarea antecontractului de vânzare cumpărare.

Din act punct de vedere, chiar dacă ar fi fost citaţi în calitate de pârâţi în noul dosar constituit s-ar fi pus în discuţie calitatea procesuală a acestora deoarece reclamanta din noul dosar nu a formulat nici o pretenţie în contradictoriu cu H.V. şi H.P. Aşadar singurul mod în care aceștia puteau dobândi calitate procesuală pasivă doar dacă, astfel cum au şi făcut, ar fi formulat cerere de intervenţie în interes propriu.

Din  acest punct de vedere nu se poate reţine că a fost încălcat dreptul la apărare al recurenţilor. De asemenea nu se poate pune în discuţie nici încălcarea dreptului la un proces echitabil sau încălcarea principiului rolului activ sau al aflării adevărului, astfel că hotărârea ar fi fost pronunţată cu necercetarea fondului.

Intervenienţilor, astfel cum rezultă din cuprinsul actelor dosarului li s-au garantat dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil şi a fost asigurat principiul contradictorialităţii. Pe parcursul procedurii în faţa primei instanţe intervenienţii au beneficiat de asistenţă judiciară, instanţa de judecată dispunând administrarea probelor şi punând în discuţia avocatului intervenienţilor aspectele relevante ale speţei, iar apărătorul acestora a avut posibilitatea de a formula cereri în probaţiune.

În ceea ce priveşte judecarea cererii de validare a antecontractului în contradictoriu cu pârâţii, acest fapt nu este unul legal deoarece instanţa nu a administrat probe pentru a se constata că aceştia sunt moştenitorii proprietarilor tabulari, se reţine că aceasta nu va fi reţinută de instanţă.

Astfel din cuprinsul cererii de intervenţie, astfel cum aceasta a fost precizată pentru termenul din data de 3 februarie 2012 nu au fost indicaţi moştenitorii proprietarilor tabulari, deşi s-a solicitat constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune pentru suprafaţa de 731 mp. În zona respectivă există cărţi funciare, astfel că sub acest aspect, uzucapiunea tabulară urma să se soluţioneze în contradictoriu cu moştenitorii proprietarilor tabulari. Ori chiar recurenţii au acceptat că persoanele respectiv au calitate procesuală activă faţă de solicitarea lor de a se constata dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Cu toate acestea se reţine că cererea formulată de reclamanţi a vizat solicitarea de a se constata dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra terenului care face obiectul prezentului dosar. Instanţa a  constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C.civ. pentru a uzucapa, posesia nefiind una utilă, iar termenele prevăzute delege nu sunt împlinite. Instanţa nu a stabilit în concret, având în vedere şi prevederile Deciziei nr. 86/2007 a ÎCCJ pronunţată în recursul în interesul legii, potrivit căreia în cazul terenurilor înscrise în CF, începute anterior intrării în vigoare a legii 7/1996, temeiul de drept aplicabil este acela reglementat de Decretul lege 115/1938. Astfel, instanţa de judecată avea obligaţia de a pune în discuţia părţilor temeiul de drept al acţiunii şi în funcţie de precizarea acestui temei de drept să soluţioneze cauza.

Reţinând cele de mai sus, se consideră că şi recursul declarat de recurenţii H. P. şi H. V. urmează a fi admis, sentinţa urmând să fie castă şi în privinţa cererii de intervenţie, astfel cauza urmând să fie trimisă spre rejudecare instanţei de fond.

În rejudecare, instanţa va pune în discuţia părţilor temeiul de drept al acţiunii formulate şi în funcţie de temeiul de drept aplicabil va soluţiona cauza dedusă judecăţii.

Domenii speta

Spete similare