Anulare act administrativ

Prin sentinta civila nr. 764 din 22.03.2011 a Tribunalului Arad, pronuntata în dosarul nr. 7590/108/2010, a fost respinsa actiunea formulata în contencios administrativ si precizata de reclamanta, pentru anularea deciziei emisa de pârâta.

În considerentele hotarârii, tribunalul a statuat ca, sunt de reamintit mai întâi dispozitiile legale aplicabile spetei si cu precadere pe cele ale art. 16 din Protocolul nr. 4 referitor la definirea notiunii de produse originare si metodele de cooperare administrativa în conformitate cu care produsele originare din Comunitate beneficiaza la importul în România si produsele originare din România beneficiaza la importul în Comunitate de prevederile Acordului prin prezentarea fie a unui certificat de circulatie a marfurilor EUR1, al carui model este prezentat în Anexa nr. III, fie în cazurile specificate la art. 21 paragraful 1 a unei declaratii denumita „declaratie pe factura” data de exportator pe o factura, pe o nota de livrare sau pe orice alt document comercial care descrie produsele în cauza suficient de detaliat pentru a permite identificarea lor, textul declaratiei pe factura figurând în Anexa nr. IV.

Pe de alta parte, dar pe aceeasi linie de idei, declaratia pe factura pentru dovedirea originii putea sa fie facuta de catre orice exportator pentru produse originare de pâna la 6.000 Euro/transport sau pentru valori mai mari numai de catre un exportator autorizat, în care sens art. 21 pct. 1 din Protocol stabileste ca o declaratie pe factura la care se refera art. 16 paragraful 1 b poate fi întocmita de catre un exportator autorizat în sensul art. 22 sau de catre un exportator pentru orice transport constând din unul sau dupa caz mai multe colete ce contin produse originare a caror valoare totala însumata sa nu depaseasca suma la care s-a facut referire mai sus.

Pe de alta parte, exportatorul autorizat este exportatorul care a fost autorizat de catre autoritatea vamala a tarii exportatoare în vederea întocmirii acestor declaratii pe factura, statuându-se de catre art. 22 din Protocol ca autoritatile vamale ale tarii exportatoare pot sa autorizeze orice exportator la care se face referire ca reprezentând „exportator autorizat”, care efectueaza frecvent transporturi de produse în baza prevederilor acordului sa întocmeasca declaratii pe facturi, indiferent de valoarea produselor în cauza, iar un exportator care solicita o astfel de autorizatie trebuie sa ofere autoritatilor vamale dovada caracterului originar al produselor precum si îndeplinirea celorlalte cerinte ale acestui Protocol, autoritatile vamale acorda statutul de exportator autorizat daca acesta îndeplineste conditiile pe care ele le considera necesare, autoritatile vamale vor acorda exportatorului autorizat o autorizatie vamala numerotata, care va aparea pe declaratia pe factura si vor controla folosirea autorizatiei de catre exportatorul autorizat si nu în ultimul rând, autoritatile vamale pot sa retraga autorizatia în orice moment si ele vor proceda în acest mod atunci când exportatorul autorizat nu mai ofera garantiile la care se face referire în paragraful 1, nu mai îndeplineste conditiile la care se face referire în paragraful 2 sau se foloseste într-un mod incorect de autorizatie.

Acelasi Protocol mai sus mentionat reglementeaza la art. 32 si verificarea dovezilor de origine, stabilindu-se ca verificarea ulterioara a dovezilor de origine se efectueaza prin sondaj sau dupa caz ori de câte ori autoritatile vamale ale tarii importatoare au suspiciuni întemeiate în legatura cu autenticitatea acestor documente, caracterul originar al produselor în cauza sau cu îndeplinirea celorlalte conditii stipulate în Protocol, iar în acest scop, autoritatile vamale ale tarii importatoare returneaza certificatul de circulatie a marfurilor EUR 1 si factura daca a fost prezentata, declaratia pe factura sau o copie de pe documente autoritatilor vamale ale tarii exportatoare indicând, daca este cazul, motivele de fond si de forma care justifica o ancheta si orice documente sau informatii obtinute care sugereaza ca informatiile furnizate în dovezile de origine sunt incorecte, vor fi transmise ca dovada a cererii de verificare, în orice caz, verificarea este efectuata de catre autoritatile vamale ale tarii exportatoare, în care scop ele au dreptul sa ceara orice dovada si sa realizeze orice verificare a conturilor exportatorului sau orice alt control considerat corespunzator, iar daca autoritatile vamale ale tarii importatoare hotarasc suspendarea acordarii regimului preferential pentru produsele în cauza în asteptarea rezultatelor verificarii, ele acorda liberul de vama importatorului pentru aceste produse, sub rezerva masurilor de prevedere apreciate ca necesare.

Nu în ultimul rând, art. 105 din Regulamentul vamal aprobat prin HG nr. 1114/2001, stipuleaza ca preferintele tarifare stabilite prin acordurile ori conventiile internationale se acorda la depunerea certificatului de origine a marfurilor si înscrierea codului stabilit pentru fiecare acord sau conventie în rubrica corespunzatoare din declaratia vamala în detaliu, iar art. 106 din acelasi regulament stabileste ca biroul vamal poate sa solicite autoritatii emitente a certificatului de origine a marfurilor verificarea acestuia în orice alte situatii în care autoritatea vamala are îndoieli asupra realitatii datelor din dovada de origine si în acest caz regimul preferential se acorda si ulterior se solicita verificarea dovezii de origine, iar potrivit art. 107, în toate cazurile în care în urma verificarii dovezilor de origine rezulta ca acordarea regimului preferential a fost neîntemeiata, autoritatea vamala ia masuri pentru recuperarea datoriei vamale prin întocmirea de acte constatatoare.

Nu este lipsit de importanta a se aminti de catre tribunal si împrejurarea ca interpretarea judiciara a dispozitiilor legale aplicabile spetei de fata nu trebuie realizata numai gramatical, dupa sensul cuvintelor folosite de catre legiuitor si modul cum sunt ele asezate si legate în fraza, ci si teleologic, cautându-se sa se descopere scopul urmarit de legiuitor prin adoptarea normelor juridice de care s-au prevalat partile, tocmai pentru a discerne, în raport cu acest scop, semnificatia ce trebuie atribuita textelor si care sa fie cât mai apropiata de intentia presupusa a legiuitorului, dar si sistematic, metoda care sa tina seama de locul normei juridice ce trebuie interpretata în contextul legii sau în contextul întregii legislatii conexe, si nu în ultimul rând logic, context în care trebuie sa se tina seama si de regulile specifice de interpretare exprimate, în doctrina, prin formulari precum aceea ca exceptiile sunt de stricta interpretare – „exceptio est strictissimae interpretationis” sau ca unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie sa distingem – „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemos”.

Or, astfel fiind, nu pot fi primite sustinerile reclamantei referitoare la aceea ca certificatul EUR 1 sau declaratia pe factura a exportatorului sunt acte solicitate numai „ad probationem” si ca lipsa lor poate fi suplinita de alte dovezi corespunzatoare de vreme ce rezulta fara niciun echivoc din normele de drept enuntate, în sensul în care judicios s-au aparat în cauza de fata pârâtele, ca lipsa certificatului/dovezii de origine are ca efect neacordarea preferintelor tarifare si prin urmare numai împrejurarea ca bunurile în discutie au origine comunitara nu este suficienta pentru acordarea regimului tarifar preferential.

În conformitate cu concluzia enuntata mai sus, s-a pronuntat în repetate rânduri si Curtea de Apel Timisoara prin decizii de speta, edificatoare fiind, spre exemplificare, chiar daca vizeaza numai certificatul de origine, decizia nr. 654 din 9 decembrie 2003, pronuntata de Sectia comerciala si de contencios administrativ a Curtii de Apel Timisoara, publicata în Buletinul Jurisprudentei – 2004.

În concret, în cauza, în conditiile în care valoarea totala a bunurilor ce rezida din factura se impune cu necesitate concluzia ca marfurile importate nu îndeplinesc conditiile prevazute de art. 26 din Protocol, în contextul în care doar bunurile care se încadreaza în acesta beneficiaza de acordarea regimului tarifar preferential fara prezentarea vreunuia dintre documentele la care se face referire în alin. 1 al art. 16, în speta nepunându-se problema unor neconcordante ori erori în întocmirea dovezii de origine de care s-a prevalat reclamanta în sustinerea demersului judiciar initiat ci este vorba de o dovada de origine care a fost eliberata cu încalcarea prevederilor Protocolului, respectiv de catre o persoana care nu avea abilitarea sa o elibereze, asa încât însusi fondul acestei dovezi de origine, în orice caz eliberarea unei dovezi de origine neconforme Protocolului echivaleaza cu lipsa ei, evidentiindu-se într-o atare situatie imposibilitatea acordarii sau dupa caz a mentinerii regimului tarifar preferential.

Cât priveste raportul autoritatii vamale germane, de care de asemenea s-a prevalat reclamanta atunci când a sustinut ca raportul autoritatii vamale din Gieben din 06.07.2005 reprezinta o dovada de origine valabila, acesta nu reprezinta o dovada de origine în lumina prevederilor Protocolului ci este un act de control si nu poate substitui dovada de origine si nici nu poate fi avut în vedere pentru mentinerea regimului tarifar preferential.

Referitor la invocarea de catre reclamanta în completarea adusa la contestatia initiala a dispozitiilor art. 235 si 238 din Legea nr. 86/2006, privind Codul vamal al României, aceasta apare ca fiind superflua si nu poate prezenta relevanta în sensul preconizat de catre partea reclamanta în conditiile în care îndeplinirea formalitatilor vamale a avut loc în anul 2005, respectiv atunci când actele normative aplicabile în materie vamala erau Legea nr. 141/1997, privind Codul vamal al României si respectiv Regulamentul vamal aprobat prin HG nr. 1114/2001, actul normativ invocat de catre reclamanta nefiind în vigoare la momentul respectiv.

Superflua cauzei apare si ideea exprimata constant pe parcursul judecatii de catre reclamanta, cum ca prin obligarea sa la plata diferentelor de drepturi de import autoritatea vamala o sanctioneaza pentru o conduita care de fapt nu îi este imputabila de vreme ce retragerea regimului preferential nu constituie o masura punitiva, ci reprezinta numai o consecinta fireasca a aplicarii legislatiei în materie ca urmare a rezultatului verificarii ulterioare a dovezii de origine si înlaturarii acesteia, în contextul în care din lucrarile dosarului de fata rezulta fara niciun dubiu ca în urma controlului ulterior autoritatea vamala germana a comunicat autoritatii vamale române ca exportatorul Eugen Goller & Co Gmbh din Germania nu este autorizat sa faca declaratia pe factura.

Eronata apare a fi si sustinerea reclamantei cum ca datoria vamala a luat nastere în Germania si ca o eventuala raspundere ar trebui sa revina societatii germane exportatoare, ca prin urmare în mod gresit au fost calculate în sarcina sa taxe vamale, ignorându-se însa de catre aceasta, ca potrivit art. 149 din Legea nr. 141/1997 datoria vamala ia nastere la locul în care s-au produs faptele care au generat-o, în speta datoria vamala la import fiind generata prin depunerea declaratiei vamale de import la Biroul Vamal Timisoara, si de aceasta data invocându-se eronat prevederi ale Legii nr. 86/2006 de catre reclamanta, neaplicabile în cauza, în orice caz art. 40 din Regulamentul vamal aprobat prin HG nr. 1114/2001 stabileste fara echivoc ca declaratia vamala în detaliu semnata de importator, de exportator sau de catre reprezentantul acestuia, are valoarea unei declaratii pe propria raspundere a acestuia în ceea ce priveste exactitatea datelor înscrise în declaratia vamala, aspect ignorat însa în cauza, potrivit sustinerilor si criticilor din completarea la cererea introductiva de instanta.

Nu în ultimul rând, în ceea ce priveste calcularea obligatiilor de plata accesorii, aceasta s-a realizat potrivit art. 119 alin. 1 din OG nr. 92/2003, privind Codul de procedura fiscala, care stabileste ca pentru neachitarea la termenul de scadenta de catre debitor a obligatiilor de plata se datoreaza dupa acest termen majorari de întârziere, text ce se impune a fi raportat si la art. 120 alin. 1 din acelasi act normativ, potrivit caruia majorarile de întârziere se calculeaza pentru fiecare zi de întârziere începând cu ziua imediat urmatoare termenului de scadenta si pâna la data stingerii sumei datorate inclusiv.

Astfel fiind, în raport cu toate cele evidentiate pe parcursul considerentelor sentintei de fata, actul constatator întocmit de Biroul Vamal, apare ca fiind emis în conditii de legalitate si ca o consecinta si decizia referitoare la obligatiile de plata accesorii emisa de Directia Judeteana pentru Accize si Operatiuni Vamale, asa încât în mod justificat au fost respinse contestatiile reclamantei, prin decizia Biroului Solutionare Contestatii din cadrul Directiei Generala a Finantelor Publice a Judetului Arad.

Nu este lipsit de importanta a se reaminti de catre tribunal ca în cadrul unei actiuni în contencios administrativ, recunoasterea sau realizarea unui drept ori a unui interes legitim vatamat sunt conditionate de existenta unui act administrativ nelegal, tipic sau asimilat, sens în care s-a pronuntat constant si Înalta Curte de Casatie si Justitie prin decizii de speta, spre exemplificare decizia nr. 850 din 09 februarie 2007, a Sectiei de contencios administrativ si fiscal, publicata în Jurisprudenta 2007 I, ceea ce evident ca nu este cazul în speta de fata în ceea ce o priveste pe reclamanta.

Domenii speta

Spete similare