Constatare existenţa drept de administrare şi folosinţă drum public

Sentinţă civilă 1327 din 13.06.2012


Prin cererea înregistrată sub nr. 3199/104/2012, reclamanta Compania Naţională De Autostrăzi Si Drumuri Naţionale România SA  a chemat în judecată pe pârâta Consiliul Local al comunei Valea Mare, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să constate existenţa dreptului de administrare şi folosinţă al reclamantei cu privire la suprafaţa de 3642,13 mp teren situat pe DN 65 km 59+400 ocupat de Districtul de Drumuri Valea Mare  aparţinând DRDP Craiova – Secţia de Drumuri Naţionale Slatina.

În motivarea în fapt a cererii, reclamanta  a arătat că pentru buna desfăşurare şi întreţinere a sectorului de drum naţional repartizat SDN Slatina are pe drumul naţional DN 65 km 59+400 ocupat de Districtul de Drumuri Valea Mare, care îşi desfăşoară activitatea atât în incinta districtului cât şi pe drum, iar în incita districtului se află sediul administrativ, magazii pentru materiale, dormitoare pentru muncitorii care acţionează la deszăpezire şi combaterea alunecuşului pe timp de iarnă.  Totodată a arătat că suprafaţa de 3642,13 mp pe care se află amplasat Districtul de Drumuri a fost atribuită printr-un document care nu a mai fost găsit sau reconstituit.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile OG nr. 43/1997, art. 111 cod procedură civilă şi s-a solicitat judecata în lipsă potrivit art. 242 alin. 2 C.proc.civ.

Pârâtul nu a formulat întâmpinare.

Instanţa a respins cererea reclamantei ca neîntemeiată reţinând  următoarele:

Potrivit art.3 din OG nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, cu modificările şi completările ulterioare, drumurile se impart, având in vedere criteriul destinaţiei, in drumuri publice şi drumuri de utilitate privată. Drumurile publice sunt drumuri de utilitate publică şi/sau de interes public destinate circulaţiei rutiere şi pietonale, în scopul satisfacerii cerinţelor generale de transport ale economiei, ale populaţiei şi de apărare a ţării; acestea sunt proprietate publică şi sunt întreţinute din fonduri publice, precum şi din alte surse legal constituite. Din punct de vedere funcţional şi administrativ-teritorial, în ordinea importanţei, drumurile publice se împart în următoarele categorii: drumuri de interes naţional, drumuri de interes judeţean şi drumuri de interes local.

Potrivit art. 20 din acelaşi act normativ „Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei este organul administraţiei publice centrale care exercită prerogativele dreptului de proprietate publică a statului în domeniul drumurilor naţionale”, iar potrivit art. 21 „Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii este administratorul drumurilor de interes naţional, direct sau prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - S.A. Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - S.A. îşi realizează atribuţiile prevăzute de prezenta ordonanţă în condiţiile contractului de concesiune încheiat în acest scop între aceasta şi Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii. Pentru drumurile de interes naţional nou-construite administrarea se poate realiza de către Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii şi prin alte persoane juridice, pe baza contractului de concesiune încheiat în condiţiile legii”.

Concesiunea ca formă de exercitare a dreptului de proprietate publică presupune încheierea unui contract de concesiune, însă raporturile dintre părţi nu ţin doar de domeniul dreptului civil, ci trebuie avute în vedere şi elementele de drept public care sunt prezente în cadrul lor.

Concesiunea de bunuri este definită ca fiind acel contract prin care o autoritate publică permite unei persoane fizice sau juridice să exercite posesia şi să folosească în condiţiile legii şi ale contractului de concesiune , un bun ce aparţine domeniului public al statului ori unităţilor sale administrativ teritoriale.

În prezenta cauză reclamanta susţine existenţa unui act în temeiul căruia ar beneficia de dreptul de administrare şi folosire a sectorului de drum, act care potrivit dispoziţiei legale sus menţionate nu poate fi decât un contract de concesiune.

Contractul de concesiune ca oricare alt contract presupune  realizarea consimţământului părţilor, consimţământ care in condiţiile date nu poate fi suplinit de instanţa de judecată .Susţinerea reclamantei potrivit căreia pentru suprafaţa de teren de 3642,13 m.p ar exista un înscris care să-i confere un drept de folosinţă şi administrare  şi care nu ar mai fi găsit sau care nu poate fi reconstituit nu poate conduce la concluzia certă privind încheierea intre cele două părţi a unui contract de concesiune. Pe de altă parte existenţa unui contract de concesiune  presupune că acest contract există încheiat  în atâtea exemplare câte părţi sunt, astfel încât nu este necesară intervenţia instanţei pentru pronunţarea unei hotărâri care să constate că reclamanta are drept de administrare şi folosinţă asupra acestui teren.

Simplul fapt că reclamanta  a achitat impozitele aferente suprafeţei de teren menţionate mai sus nu îndreptăţeşte pe aceasta să solicite constatarea existenţei dreptului său de administrare cu privire la acest teren .

Totodată nu poate fi  reţinută ca fiind o dovadă în sensul solicitat de reclamantă susţinerea acesteia potrivit căreia suprafaţa de teren nu a fost revendicată de nicio persoană în temeiul legii 10/2001.

Data publicarii pe portal:13.05.2013