Ordonanţă de plată – facturi neacceptate la plată; lipsa contractului în baza cărora au fost emise facturile

I N S T A N Ţ A

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 27.01.2015, sub nr. 5535/299/2015, creditoarea G.R.S.A. a formulat, în contradictoriu cu debitorul O.V.V., cerere de emitere a ordonanţei de plată, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea debitorului la plata sumei de 13.430,22 lei reprezentând debit principal ce rezultă din facturile nr. 1000242830/28.04.2014, nr. 1000242831/28.04.2014, nr. 10504436652/26.05.2014, nr. 10309547342/25.06.2014, nr. 10406035437/25.07.2014 şi nr. 10216650261/25.09.2014 şi 470,61 lei reprezentând penalităţi de întârziere calculate conform dispoziţiilor contractule, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 200 lei reprezentând taxă judiciară de timbru.

În motivarea cererii, creditoarea a arătat că, între societatea sa, în calitate de vânzător, şi debitor, în calitate de client, a fost încheiat contractul de furnizare reglementată a gazelor naturale pentru consumatori noncasnici nr. 393437/27.09.2006, contract prin care G s-a obligat să furnizeze gaze naturale în schimbul unui preţ achitat de client.

Creditoarea a menţionat că, în temeiul contractului, pentru furnizarea gazului natural, s-a obligat la emiterea a două tipuri de facturi: facturi estimative ale lunii următoare de consum şi facturi de regularizare, consumatorul obligându-se să le achite în termen de 30 de zile de la data emiterii, conform contractului. Creditoarea a arătat că au fost emise o serie de facturi scadente şi neachitate de către client: 1000242830/28.04.2014, nr. 1000242831/28.04.2014, nr. 10504436652/26.05.2014, nr. 10309547342/25.06.2014, nr. 10406035437/25.07.2014 şi nr. 10216650261/25.09.2014.

Aceasta a precizat că, potrivit art. 4 alin. 3 din contracte, neachitarea la scadenţă a facturilor emise generează plata de penalităţi de întârziere egale cu nivelul dobânzii fiscale datorate pentru neplata la termen a obligaţiilor către bugetul de stat, conform dispoziţiilor Codului de procedură fiscală. Creditoarea a învederat că penalităţile de întârziere datorate la momentul formulării cererii de chemare în judecată sunt în cuantum de 470,61 lei şi au fost calculate conform fişei de calcul majorări/dobândă/penalităţi şi facturate prin facturile fiscale menţionate.

În continuare, creditoarea a arătat că deţine o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, fiind îndeplinite condiţiile imperative impuse de dispoziţiile art. 1013 C.pr.civ. De asemenea, a arătat că este îndeplinită şi condiţia parcurgerii procedurii prealabile a comunicării somaţiei, potrivit art. 1014 C.pr.civ., somaţia fiind comunicată debitorului prin intermediul executorului judecătoresc, punându-i-se în vedere să achite suma datorată în termen de 15 zile de la primirea acesteia.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1013 şi următoarele C.pr.civ.

În susţinerea cererii, creditoarea a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri şi a depus, în copie certificată pentru conformitate cu originalul: somaţie nr. 2926/27.11.2014 (fila 5), dovadă de comunicare (fila 6), facturile nr. 1000242830/28.04.2014 (fila 7), nr. 1000242831/28.04.2014 (fila 8), nr. 10504436652/26.05.2014 (fila 9), nr. 10309547342/25.06.2014 (fila 10), nr. 10406035437/25.07.2014 (fila 11) şi nr. 10216650261/25.09.2014 (fila 12), fişă de calcul majorări/dobândă/penalităţi (fila 13), extras de cont (fila 14).

Cererea a fost legal timbrată, conform chitanţei depuse la dosar (fila 2).

La data de 27.02.2015, prin serviciul registratură, debitorul a depus întâmpinare prin care a solicitat, în principal, respingerea cererii ca inadmisibilă, întrucât reclamanta nu a făcut dovada constatării creanţei pretinse printr-un înscris, astfel cum impun prevederile art. 1013 C.pr.civ., iar, în subsidiar, respingere cererii ca neîntemeiată, întrucât reclamanta nu a făcut dovada pretenţiilor sale, în conformitate cu art. 249 C.pr.civ., cu cheltuieli de judecată.

În motivarea întâmpinării, debitorul a arătat că, la data de 22.04.2005 a vândut imobilul situat în … către numiţii ND şi NGF, iar, ulterior, acesta a fost vândut către numiţii PE şi PR, aşa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1940/31.10.2006. Astfel, la data de 27.09.2006, dată la care reclamanta pretinde că a încheiat contractul nr. 393437 cu pârâtul, cel din urmă nu mai era proprietarul imobilului, astfel încât nu ar fi avut vreun interes să contracteze cu reclamanta.

Debitorul a învederat că noii proprietari sunt cei care au încheiat pentru acelaşi imobil un contract de furnizare a gazelor naturale cu reclamanta, aparatul de măsurat a consumului (contorul) aferent celui din urmă contract fiind acelaşi cu cel folosit de pârât.

Astfel, debitorul a menţionat că, în perioada 01.01.2007 – 22.09.2014, reclamanta a emis facturi atât pe numele său, cât şi pe numele noilor proprietari, pentru un consum aferent imobilului de care au beneficiat numai cei din urmă, înregistrarea consumului fiind făcută cu contorul seria 70299, existent şi în prezent în imobil.

În continuare, debitorul a precizat că noii proprietari au achitat facturile emise de către reclamantă, însă aceasta a continuat să emite facturi şi pe numele său, cu toate că, în realitate, serviciul a fost prestat numai o singură dată, dovada făcând consumul înregistrat pentru imobil. Debitorul a susţinut că reclamanta, cu rea-credinţă a emis facturi atât pe numele noilor proprietari, cât şi pe numele său, întrucât citirea indexului s-a făcut de pe acelaşi contor cu seria 70299.

De asemenea, debitorul a arătat că procedura ordonanţei de plată reprezintă o procedură specială pusă la dispoziţia unui creditor care are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă constatată printr-un înscris din care reiese clar obligaţia debitorului de a achita p anumită sumă de bani, creditorul fiind ţinut să facă dovada tuturor acestor elemente concomitent cu depunerea cererii de chemare în judecată, dovedindu-şi, astfel, pretenţiile. Prin urmare, reclamanta era obligată a face dovada existenţei unui raport contractual valabil care să stea la bata facturilor emise, cu atât mai mult cu cât facturile nu sunt acceptate la plată şi nu sunt însuşite de către pârât, neexistând semnătura sa în cuprinsul acestora.

În consecinţă, în lipsa unui înscris care să facă dovada existenţei raporturilor contractuale dintre reclamantă şi pârât, debitorul a solicitat respingerea ca inadmisibilă a cererii reclamantei.

Debitorul a mai arătat că reclamanta urmăreşte să-l determine în a efectua o plată pe care nu o datorează prin obţinerea atât de la acesta, cât şi de la noii proprietari de două ori preţul pentru prestarea serviciilor furnizate de gaze, de care au beneficiat numai cei din urmă. Astfel, deşi art. 249 C.pr.civ. prevede că cel ce deduce o pretenţie spre soluţionare trebuie să o şi dovedească, reclamanta nu a reuşi să dovedească aserţiunile din cererea introductivă.

De asemenea, debitorul a precizat că raportul contractual invocat de către reclamantă se califică juridic ca un contractul sinalagmatic, ceea ce înseamnă ca obligaţiile uneia dintre părţi sunt asumate strict în considerarea asumării de către cealaltă parte a obligaţiilor corelative. Astfel, atâta timp cât serviciul a fost prestat pentru alţi proprietari, reclamanta nu putea să presteze şi pentru pârât acelaşi serviciu, fiind absolut imposibil ca prin acelaşi contor să se înregistreze două consumuri separate. Aşadar, debitorul a menţionat că este evident că reclamanta nu poate avea relaţii contractuale care au ca obiect furnizarea de gaze naturale pentru unul şi acelaşi imobil concomitent, obiectul relaţiilor contractuale pe care aceasta le invocă fiind imposibil de executat.

Debitorul a învederat că, având în vedere că aceste raporturi contractuale nu pot coexista, reclamanta nu maia are o cauză justă sau un fundament juridic în temeiul căruia să solicite contravaloarea serviciilor, aceasta încercând să obţină o plată nedatorată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 249 C.pr.civ., art. 1013 şi următoarele C.pr.civ., Ordinul nr. 70/2009, Legea nr. 123/2012.

În dovedirea cererii, debitorul a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri şi a depus, în copie certificată pentru conformitate cu originalul: contract de vânzare-cumpărare cu garanţie imobiliară autentificat sub nr. 1940/31.08.2006 (filele 27-31).

Instanţa a încuviinţat, pentru ambele părţi, proba cu înscrisuri.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

Creditoarea a emis pe numele debitorului facturile fiscale nr. 1000242830/28.04.2014 (fila 7), nr. 1000242831/28.04.2014 (fila 8), nr. 10504436652/26.05.2014 (fila 9), nr. 10309547342/25.06.2014 (fila 10), nr. 10406035437/25.07.2014 (fila 11) şi nr. 10216650261/25.09.2014 (fila 12), în valoarea totală de 13.430,22 lei reprezentând debit principal.

Potrivit. art. 1013 C.pr.civ., procedura ordonanţei de plată se aplică creanţelor certe, lichide şi exigibile constând în obligaţii de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract civil, inclusiv din cele încheiate între un profesionist şi o autoritate contractantă, constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege.

În ceea ce priveşte prima condiţie, respectiv aceea ca obligaţia a cărei executare se solicită să fie născută dintr-un contract civil, constatată printr-un înscris însuşit de părţi sub semnătură, instanţa constată că nu este îndeplinită.

 Instanţa reţine că facturile emise de către creditoare nu au fost acceptate în mod expres la plată, prin semnătură. Astfel, instanţa apreciază că facturile invocate de către creditoare în susţinerea pretenţiilor sale, care nu au fost însuşite de către debitor, întrucât acestea nu cuprind nicio semnătură de primire, nu dovedesc, doar prin ele însele, raporturile juridice existente între părţi, şi, pe cale de consecinţă, nici asumarea de către debitor a obligaţiei de a plăti sumele evidenţiate în facturi, în lipsa altor înscrisuri, cum ar fi, de exemplu, contractul de furnizare în baza căruia au fost emise facturile.

Instanţa reţine că, potrivit art. 249 C.pr.civ., sarcina probei revine reclamantei, iar în speţă, deşi creditoarea a invocat încheierea unui contract cu debitorul, din probele administrate în cauză nu rezultă încheierea unei atare convenţii între părţi şi nici îndeplinirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii contractuale a debitorului invocate de către reclamantă. Astfel, deşi instanţa i-a solicitat în mod expres creditoarei să depună la dosarul cauzei contractul în baza căruia au fost emise facturile menţionate, aceasta nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei.

În consecinţă, în lipsa unui contract încheiat între părţi, suma evidenţiată în facturile emise de către creditoare, dar care nu au fost acceptate în mod expres la plată de către debitor, nu constituie o creanţă certă, fiind necesare alte probe admisibile pe calea dreptului comun pentru a se stabili cu certitudine dacă debitorul a beneficiat sau nu de serviciile furnizate de creditoare. Astfel, având în vedere că nu a fost dovedit caracterul cert al creanţei, instanţa nu va analiza caracterul lichid şi exigibil al acesteia, condiţiile trebuind a fi îndeplinite în mod cumulativ.

În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la plata sumei de 470,61 lei cu titlu de penalităţi de întârziere, având în vedere că penalităţile au caracter accesoriu faţă de debitul principal, iar acesta din urmă nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 1013 C.pr.civ., instanţa constată că societatea creditoare nu este îndreptăţită nici la plata acestei sume.

Pe cale de consecinţă, reţinând toate aceste considerente, instanţa va respinge cererea ca neîntemeiată.

Instanţa va lua act că debitorul va solicita plata cheltuielilor de judecată pe cale separată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DISPUNE

Respinge cererea formulată de creditoarea GSER S.A.,  cu sediul în …, în contradictoriu cu debitorul  O.V.V., cu domiciliul în …, ca neîntemeiată.

Ia act că debitoarea va solicita plata cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Cu drept de cerere în anulare pentru creditoare, în termen de 10 zile de la comunicare, cerere care se depune la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30.03.2015.

Domenii speta

Spete similare