Drept penal. Parte generală. Aplicarea legii penale mai favorabile după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. Efectele procedurii recunoaşterii vinovăţiei. Inadmisibilitate reîncadrare juridică pentru infracţiune continuată.

Hotărâre 217/31 03 2014 din 31.03.2014


Instanţa de condamnare a reţinut în încadrarea juridică dispoziţiile art. 3201 Cod procedură penală 1969, al cărui efect obligatoriu este reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege. Această dispoziţie rămâne legiferată şi în noul Cod de procedură penală, la art. 396 alin 10 cod procedură penală. În aplicarea legii penale mai favorabile la pedepse definitiv aplicate, se are în vedere situaţia de fapt unică reţinută de instanţa de condamnare cu autoritate de lucru judecat, şi se compară situaţia juridică concretă a condamnatului potrivit legii vechi (pedeapsa aplicată) cu situaţia juridică concretă potrivit legii noi (pedeapsa maximă ce s-ar aplica potrivit dispoziţiilor legii noi incidente în situaţia de fapt unică reţinută). Or, se poate constata, ca situaţie de fapt ce produce consecinţe juridice atât potrivit legii vechi cât şi potrivit legii noi, că condamnatul a îndeplinit condiţiile pentru a fi judecat potrivit procedurii simplificate.

Nu se poate realiza, în cadrul contestaţiei întemeiate pe aplicabilitatea art. 6 Cod penal,  o reîncadrare juridică dintr-o infracţiune continuată în mai multe infracţiuni simple, deoarece ar trebui ca  judecătorul contestaţiei să procedeze şi la o redozare a pedepselor pentru fiecare infracţiune simplă reţinută, ceea ce ar fi inadmisibil; câtă vreme infracţiunile nu au fost judecate în faţa sa, nu poate aplica  pedepse pentru ele.

Potrivit Codului penal actual, legea însăşi stabileşte cuantumul exact al pedepsei rezultante aplicabile, prin urmare stabileşte maximul prevăzut de lege pentru un concurs concret de infracţiuni, şi pentru un cumul concret de pedepse . Maximul special prevăzut de legea nouă pentru mai multe infracţiuni săvârşite pentru care s-au stabilit pedepse, calculat în conformitate cu dispoziţiile art. 39 , 43 şi 44 Cod penal, se subsumează noţiunii reglementate de art. 6 Cod penal.

Sintagma  din cuprinsul art. 6 Cod penal, anume ,,  lege care prevede o pedeapsă  mai uşoară”, nu este sinonimă cu definiţia legală prevăzută la art. 187 Cod penal, aceea a ,,pedepsei prevăzute de lege”.

 ,,Pedeapsa prevăzută de lege” se referă la pedeapsa prevăzută într-un text de lege care incriminează o faptă (infracţiune) unică săvârşită în formă consumată, pe când ,,legea care prevede o pedeapsă mai uşoară” are în vedere legea în ansamblul ei care, prin coroborarea dispoziţiilor incidente, prevede o pedeapsă mai uşoară pentru situaţia juridică completă a condamnatului (aceasta putând consta, după caz, în concurs de infracţiuni, recidivă, tentativă, recunoaşterea vinovăţiei, etc) .

Scopul fiecăruia din cele două texte este diferit, astfel încât şi interpretarea lor trebuie făcută în funcţie de scopul pentru care au fost edictate. Astfel, scopul definiţiei de la art. 187 Cod penal este acela de a da un sens unitar reglementărilor care au aplicabilitate sau nu în funcţie de un anumit cuantum maxim al pedepsei prevăzute pentru infracţiunea respectivă. În schimb, scopul art. 6 Cod penal este altul, şi anume este acela de a asigura echitatea şi legalitatea în aplicarea pedepselor, şi aceasta raportându-se la specificul fiecărui caz concret, şi nu la situaţia abstractă rezultată numai din textul legii.

Instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a legii atunci când, în privinţa pedepselor singulare aplicate, le-a evaluat din perspectiva dispoziţiilor noului Cod penal (una din pedepse fiind redusă în baza legii noi) dar în privinţa stabilirii cuantumului pedepsei rezultante a ţinut cont de dispoziţiile legii vechi. Spre deosebire de aplicabilitatea art. 5 Cod penal, care permite ultraactivitatea legii vechi abrogate atunci când această lege, în integralitatea ei, produce efecte mai favorabile inculpatului, art. 6 Cod penal nu repune sub nici o formă în vigoare legea veche, ci se limitează la verificarea legalităţii pedepsei aplicate din perspectiva comparării acesteia cu dispoziţiile legii active –noul Cod penal. Astfel, în ecuaţia creată de art. 6, există pe de o parte o pedeapsă definitiv aplicată, iar pe de altă parte o lege în vigoare. Aplicând prevederile legii în vigoare la situaţia de fapt a condamnatului reţinută cu putere de lucru judecat în hotărârea de condamnare, judecătorul trebuie să stabilească dacă rezultatul ce l-ar obţine din aplicarea legii noi este mai redus decât pedeapsa definitivă pe care o execută condamnatul, iar în caz afirmativ, trebuie să reducă această pedeapsă la pedeapsa determinată potrivit legii noi în vigoare.

Prin  sentinţa  penală  nr.723 din 25.02.2014 pronunţată de Judecătoria Medgidia în dosar penal nr.573/256/2014, s-a stabilit:

„Admite contestaţia la executare ca urmare a sesizării Comisiei constituite în baza H.G. nr.836/2013 de evaluare a incidenţei aplicării legii penale mai favorabile privind pe condamnatul P. M., în prezent deţinut în Penitenciarul Poarta Albă, judeţul Constanţa.

 Descontopeşte pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare aplicată condamnatului P. M. prin sentinţa penală nr.2295/17.09.2013 a Judecătoriei Medgidia, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 990/P din 14.11.2013 a Curţii de Apel Constanţa şi repune în individualitatea lor pedepsele componente, după cum urmează:

  - 2 ani şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de furt calificat prev. de art.208 alin.1-209 alin.1 lit.a, g şi i Cod penal cu aplicarea art.3201 alin.7 Cod procedură penală - pedeapsă aplicată prin sentinţa penală nr. 2295/17.09.2013 a Judecătoriei Medgidia;

  - 5 ani închisoare pentru infracţiunea de furt calificat prev. de art.208 alin.1-209 alin.1 lit.a, g şi i Cod penal cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal cu aplicarea art.3201 alin.7 Cod procedură penală - pedeapsă aplicată prin sentinţa penală nr. 934/14.05.2012 a Judecătoriei Ploieşti, rămasă definitivă prin decizia penală nr.1039/07.08.2012 a Curţii de Apel Ploieşti;

  - 3 ani închisoare pentru infracţiunea de asociere în vederea comiterii de infracţiuni prev. de art.323 Cod penal cu aplicarea art.3201 alin.7 Cod procedură penală - pedeapsă aplicată prin sentinţa penală nr. 934/14.05.2012 a Judecătoriei Ploieşti, rămasă definitivă prin decizia penală nr.1039/07.08.2012 a Curţii de Apel Ploieşti;

  - 1 an închisoare – spor de pedeapsă aplicat prin sentinţa penală nr. 934/14.05.2012 a Judecătoriei Ploieşti, rămasă definitivă prin decizia penală nr.1039/07.08.2012 a Curţii de Apel Ploieşti.

Constată că pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de furt calificat prev. de art.208 alin.1-209 alin.1 lit.a, g şi i Cod penal cu aplicarea art.3201 alin.7 Cod procedură penală - pedeapsă aplicată prin sentinţa penală nr. 2295/17.09.2013 a Judecătoriei Medgidia are corespondent în prevederile art. 228 alin.1-229 alin.1 lit.b şi d din Noul Cod penal cu aplicarea art.396 alin.10 Cod procedură penală, iar pedeapsa aplicată nu depăşeşte maximul special de 3 ani şi 4 luni închisoare prevăzut de Noul Cod penal pentru infracţiunea de furt calificat, în raport de încadrarea juridică a faptei reţinută în sarcina condamnatului.

 Constată că pedeapsa de 5 ani închisoare pentru infracţiunea de furt calificat prev. de art.208 alin.1-209 alin.1 lit.a, g şi i Cod penal cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal cu aplicarea art.3201 alin.7 Cod procedură penală - pedeapsă aplicată prin sentinţa penală nr. 934/14.05.2012 a Judecătoriei Ploieşti, rămasă definitivă prin decizia penală nr.1039/07.08.2012 a Curţii de Apel Ploieşti are corespondent în prevederile art. 228 alin.1-229 alin.1 lit.b şi d din Noul Cod penal.

 În baza art.6 alin.1 din Noul Cod penal;

 Reduce de la 5 ani închisoare la 3 ani şi 4 luni închisoare pedeapsa aplicată condamnatului pentru infracţiunea de furt calificat prev. de art.208 alin.1-209 alin.1 lit.a, g şi i Cod penal cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal cu aplicarea art.3201 alin.7 Cod procedură penală - pedeapsă aplicată prin sentinţa penală nr. 934/14.05.2012 a Judecătoriei Ploieşti, rămasă definitivă prin decizia penală nr.1039/07.08.2012 a Curţii de Apel Ploieşti, maximul special prevăzut de Noul Cod penal pentru infracţiunea de furt calificat prev. de art.228 alin.1-229 alin.1 lit.b şi d din Noul Cod penal cu aplicarea art.396 alin.10 Cod procedură penală, în raport de încadrarea juridică a faptei reţinută în sarcina condamnatului în raport de încadrarea juridică a faptei reţinută în sarcina condamnatului.

 Constată că pedeapsa de 3 ani închisoare pentru infracţiunea de asociere în vederea comiterii de infracţiuni prev. de art.323 Cod penal cu aplicarea art.3201 alin.7 Cod procedură penală - pedeapsă aplicată prin sentinţa penală nr. 934/14.05.2012 a Judecătoriei Ploieşti, rămasă definitivă prin decizia penală nr.1039/07.08.2012 a Curţii de Apel Ploieşti are corespondent în prevederile art. 367 alin.1 din Noul Cod penal cu aplicarea art.396 alin.10 Cod procedură penală, iar pedeapsa aplicată nu depăşeşte maximul special de 3 ani şi 4 luni închisoare prevăzut de Noul Cod penal pentru infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat, în raport de încadrarea juridică a faptei reţinută în sarcina condamnatului.

 În baza art.33 lit.a şi art. 34 lit.b din Codul penal 1969;

Recontopeşte pedepsele menţionate şi aplică astfel condamnatului P. M. pedeapsa cea mai grea de 3 ani şi 4 luni închisoare, la care se adaugă sporul de pedeapsă de 1 an închisoare aplicat prin sentinţa penală nr. 934/14.05.2012 a Judecătoriei Ploieşti, rămasă definitivă prin decizia penală nr.1039/07.08.2012 a Curţii de Apel Ploieşti.

În final, condamnatul P. M. execută pedeapsa de 4 ani şi 4 luni închisoare.

 Anulează mandatul de executare a pedepsei închisorii nr.2487 din 15.11.2013 emis de Judecătoria Medgidia în baza sentinţei penale nr. 2295/17.09.2013 şi dispune emiterea unui nou mandat de executare pentru pedeapsa de 4 ani şi 4 luni închisoare.

 În baza art. 36 alin 3 Cod penal 1969;

 Deduce din pedeapsa de 4 ani şi 4 luni închisoare perioada executată de la 15.09.2011-la zi.

 Împotriva acestei hotărâri a declarat contestaţie Parchetul de pe lângă Judecătoria Medgidia, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În dezvoltarea motivelor de contestaţie, parchetul arată că au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 33 şi 34 Cod penal 1969.

În speţă instanţa de fond a constatat corect incidenţa art. 6 din noul Cod penal, faţă de pedeapsa de 5 ani închisoare stabilită pentru infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 208-209 lit a, g, i Cod penal 1969, cu aplicarea art. 41 alin 2 Cod penal şi art. 320 ind 1 cod procedură penală, şi a redus pedeapsa la 3 ani şi 4 luni închisoare.

Parchetul arată că, potrivit art. 39 alin 1 lit b) din noul Cod penal, în caz de concurs de infracţiuni se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte şi , în cazul închisorii, se aplică pedeapsa cea mai grea la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite. Astfel, apreciază că în mod greşit au fost aplicate dispoziţiile art. 33-34 Cod penal 1969.

Pentru considerentele de mai sus parchetul solicită desfiinţarea sentinţei şi pe fond respingerea sesizării comisiei de evaluare privind situaţia condamnatului P. M.

Examinând actele şi lucrările dosarului prin prisma criticilor formulate, precum şi din oficiu, conform art. 425 ind 1 Cod procedură penală, tribunalul constată contestaţia Parchetului de pe lângă Judecătoria Medgidia ca fiind fondată, urmând a o admite pentru considerentele care urmează:

Prin sentinţa penală nr 2295/17 09 2013 a Judecătoriei Medgidia, Pîrloiu Marian a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare.

Pedeapsa rezultantă este compusă din următoarele pedepse:

- 2 ani şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de furt calificat prev. de art.208 alin.1-209 alin.1 lit.a, g şi i Cod penal cu aplicarea art.3201 alin.7 Cod procedură penală - pedeapsă aplicată prin sentinţa penală nr. 2295/17.09.2013 a Judecătoriei Medgidia;

  - 5 ani închisoare pentru infracţiunea de furt calificat prev. de art.208 alin.1-209 alin.1 lit.a, g şi i Cod penal cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal cu aplicarea art.3201 alin.7 Cod procedură penală - pedeapsă aplicată prin sentinţa penală nr. 934/14.05.2012 a Judecătoriei Ploieşti, rămasă definitivă prin decizia penală nr.1039/07.08.2012 a Curţii de Apel Ploieşti;

  - 3 ani închisoare pentru infracţiunea de asociere în vederea comiterii de infracţiuni prev. de art.323 Cod penal cu aplicarea art.3201 alin.7 Cod procedură penală - pedeapsă aplicată prin sentinţa penală nr. 934/14.05.2012 a Judecătoriei Ploieşti, rămasă definitivă prin decizia penală nr.1039/07.08.2012 a Curţii de Apel Ploieşti;

  - 1 an închisoare – spor de pedeapsă aplicat prin sentinţa penală nr. 934/14.05.2012 a Judecătoriei Ploieşti, rămasă definitivă prin decizia penală nr.1039/07.08.2012 a Curţii de Apel Ploieşti.

Potrivit art. 6 din Codul penal, ,,Când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim”

Prin dispoziţiile art. 6 alin 1 Cod penal, legiuitorul a urmărit respectarea principiului legalităţii coroborat cu acela al legii penale mai favorabile, în sensul ca persoanele condamnate aflate în executarea pedepselor să nu execute o pedeapsă mai mare decât maximul special care ar putea fi aplicat acestora în baza legii noi, ţinând cont de situaţia lor juridică concretă.

Astfel, principiul legalităţii pedepsei are sensul că pedepsele pot fi aplicate numai în limitele prevăzute de lege. Totodată, principiul legii penale mai favorabile raportat la pedepsele definitiv aplicate, are sensul că o pedeapsă aplicată care depăşeşte maximul prevăzut de legea nouă pentru aceeaşi situaţie juridică, se reduce la acest maxim. În sfârşit, este unanim admis că legea penală mai favorabilă se stabileşte în funcţie de situaţia concretă  a fiecărui condamnat, şi nu în mod abstract.

În mod corect instanţa de fond a constatat că infracţiunile sancţionate cu pedepsele de 2 ani şi 6 luni închisoare, respectiv de 3 ani închisoare aplicate condamnatului, au corespondent în noul Cod penal, iar maximul de pedeapsă prevăzut de legea nouă pentru infracţiunile corespondente , stabilit în condiţii concrete similare de săvârşire şi judecată astfel cum au fost reţinute cu autoritate de lucru judecat de instanţa de condamnare, nu este mai redus decât pedepsele aplicate.

Astfel, infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 208-209 lit a, g, i Cod penal 1969,  este prevăzută la art. 228 -229 lit b şi d Cod penal, pedeapsa maximă aplicabilă fiind de 5 ani închisoare.

Instanţa de condamnare a reţinut în încadrarea juridică dispoziţiile art. 320 ind 1 Cod procedură penală 1969, al cărui efect obligatoriu este reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege. Această dispoziţie rămâne legiferată şi în noul Cod de procedură penală, la art. 396 alin 10 cod procedură penală.

Astfel, în cazul concret al condamnatului P. M., pedeapsa maximă ce i-ar fi putut fi aplicată potrivit legii noi ar fi fost de 3 ani şi 4 luni închisoare (maximul de 5 ani închisoare redus cu o treime) deoarece, în aplicarea legii penale mai favorabile la pedepse definitiv aplicate, se are în vedere situaţia de fapt unică reţinută de instanţa de condamnare cu autoritate de lucru judecat, şi se compară situaţia juridică concretă a condamnatului potrivit legii vechi (pedeapsa aplicată) cu situaţia juridică concretă potrivit legii noi (pedeapsa maximă ce s-ar aplica potrivit dispoziţiilor legii noi incidente în situaţia de fapt unică reţinută). Or, se poate constata, ca situaţie de fapt ce produce consecinţe juridice atât potrivit legii vechi cât şi potrivit legii noi, că condamnatul a îndeplinit condiţiile pentru a fi judecat potrivit procedurii simplificate.

Pedeapsa maximă de 3 ani şi 4 luni închisoare aplicabilă condamnatului este însă mai mare decât pedeapsa concret aplicată, de 2 ani şi 6 luni închisoare, astfel încât nu sunt îndeplinite condiţiile art. 6 alin 1 Cod penal pentru a se putea reduce această pedeapsă.

 Aceeaşi situaţie se constată şi în privinţa pedepsei de 3 ani închisoare aplicată pentru infracţiunea prevăzută de art. 323 Cod penal 1969, care are corespondent în art. 367 Cod penal, fiind pedepsită cu maximul de pedeapsă de 5 ani închisoare. S-a reţinut şi în acestă situaţie de către instanţa de condamnare că sunt aplicabile dispoziţiile art. 320 ind 1 cod procedură penală 1969 cu efectul obligatoriu (legal) al reducerii limitelor de pedeapsă cu o treime, astfel încât acest beneficiu al legii, fiind prevăzut şi de legea nouă, rămâne un drept câştigat al condamnatului.

Pedeapsa de 3 ani închisoare este însă mai mică decât maximul ce ar fi putut fi aplicat condamnatului potrivit legii noi, de 3 ani şi 4 luni închisoare, prin urmare nici în acest caz nefiind aplicabile dispoziţiile art. 6 Cod penal.

Cu privire la pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată condamnatului P. M. pentru infracţiunea de furt calificat în formă continuată prevăzută de art. 208-209 lit a, g, i Cod penal 1969, cu aplicarea art. 41 alin 2 Cod penal 1969 şi art. 320 ind 1 cod procedură penală 1969, de asemenea tribunalul constată că instanţa de fond a stabilit în mod corect incidenţa art. 6 cod penal, în sensul că această pedeapsă trebuie redusă la cuantumul de 3 ani şi 4 luni închisoare.

În ce priveşte reţinerea în încadrarea juridică a formei continuate a infracţiunii, şi efectele acesteia asupra determinării pedepsei maxime prevăzute de legea nouă pentru faptele săvârşite, în vederea aplicabilităţii art. 6 Cod penal, tribunalul reţine următoarele:

Potrivit art. 42 Cod penal 1969, ,,Infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, la care se poate adăuga un spor potrivit dispoziţiilor art. 34…”. Din această prevedere rezultă că sporul la care se face referire (de până la 5 ani închisoare) este opţional, lăsat la aprecierea judecătorului. În speţă, pedeapsa maximă prevăzută de lege pentru infracţiunea de furt calificat reţinută în sarcina condamnatului P. M. era de 15 ani închisoare, şi rezultă că judecătorul fondului nu a depăşit această limită şi nu a adăugat un spor de pedeapsă în considerarea infracţiunii continuate.

Potrivit art. 36 alin 1 Cod penal, ,,infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii…”

Tribunalul constată că şi în prezenta reglementare cuantumul sporului ce ar putea fi aplicat infracţiunii continuate este de natură judiciară, lăsat la opţiunea magistratului, care îl poate utiliza sau nu, în funcţie de particularităţile cazului concret. Astfel, cu titlu general, în cazul infracţiunilor continuate, nu se poate şti dacă va exista un spor aplicabil la maximul prevăzut de lege, şi dacă da, care va fi cuantumul acelui spor. În cazul de faţă, se constată că un astfel de spor de pedeapsă peste maximul prevăzut de lege nu a existat.

Faţă de considerentele de mai sus, tribunalul reţine că, în aplicarea art. 6 Cod penal, judecătorul ce soluţionează contestaţia nu are posibilitatea de a identifica dispoziţii legale care să-i permită stabilirea, la fiecare caz concret şi numai pe baza acestor dispoziţii, a cuantumului sporului de pedeapsă aplicabil peste maximul prevăzut de legea nouă, pentru ca, în acest fel, să stabilească un maxim legal la care să se raporteze atunci când va reduce obligatoriu pedeapsa aplicată.

Pe de o parte, sporul prevăzut de art. 36 alin 1 nu este un spor cert sub aspectul existenţei şi cuantumului, şi nici unul obligatoriu, ci doar posibil. Pe de altă parte, legea penală se aplică în concret şi nu în abstract, din aceasta rezultând că pentru un condamnat sporul respectiv nu va exista, pentru un al doilea sporul va fi într-un cuantum intermediar, în timp ce pentru al treilea va fi –în funcţie de circumstanţe –în cuantumul maxim prevăzut de lege.

O asemenea operaţiune de individualizare nu poate fi însă realizată în cadrul contestaţiei având ca obiect aplicarea art. 6 Cod penal, deoarece ar conduce la încălcarea autorităţii de lucru judecat. De aceea, în cadrul judecăţii contestaţiei, maximul special prevăzut de lege –la cazul concret –poate fi stabilit numai prin luarea în considerare a  dispoziţiilor legale care, prin ele însele, indică un asemenea maxim. În cazul infracţiunii continuate, maximul special prevăzut de lege este maximul prevăzut de textul de incriminare pentru infracţiunea respectivă.

În plus, revenind la cazul concret al condamnatului P. M., se poate constata că judecătorul de condamnare a stabilit neaplicarea unui spor de pedeapsă peste maximul special prevăzut de lege –cu alte cuvinte a stabilit că, în cazul concret al acestuia, maximul prevăzut de lege pentru infracţiunea continuată coincide cu  maximul prevăzut de lege pentru aceeaşi infracţiune în forma simplă. Astfel fiind, nu este admisibil ca judecătorul contestaţiei să încalce această autoritate de lucru judecat şi să procedeze la o reindividualizare a pedepsei, considerând că, potrivit legii noi, s-ar fi impus majorarea pedepsei până la maximul prevăzut de lege sporit cu 3 ani.

O analiză aparte s-ar fi impus dacă, în concret, judecătorul de condamnare ar fi aplicat un spor de pedeapsă peste maximul prevăzut de lege, însă acest aspect nu face obiectul cauzei de faţă. 

Tribunalul reţine că, în cazul contestatorului condamnat P. M., pedeapsa maximă prevăzută de noua lege este pedeapsa de 5 ani închisoare, prevăzută de art. 229 Cod penal.

O a doua chestiune ce trebuie analizată  din perspectiva aplicării art. 6 cod penal la o infracţiune calificată ca fiind continuată conform vechiului cod, este aceea a reţinerii caracterului continuat şi potrivit noului cod sau, dimpotrivă, a unor infracţiuni simple aflate în concurs. Chestiunea prezintă relevanţă întrucât, în situaţia aprecierii că, potrivit noului Cod penal, faptele condamnatului sunt încadrabile ca fiind mai multe infracţiuni simple de înşelăciune aflate în concurs, legea însăşi prevede care ar fi cuantumul sporului de pedeapsă.

Tribunalul reţine că o astfel de reîncadrare juridică ipotetică nu s-ar putea realiza deoarece ar trebui ca  judecătorul contestaţiei să procedeze şi la o redozare a pedepselor pentru fiecare infracţiune simplă reţinută, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece, câtă vreme infracţiunile nu au fost judecate în faţa sa, nu poate aplica  pedepse pentru ele. Astfel, nu s-ar putea stabili o pedeapsă maximă rezultantă potrivit legii noi, pentru un concurs de infracţiuni, câtă vreme nu pot fi cunoscute pedepsele concrete aplicabile pentru fiecare fapt material ce ar constitui o infracţiune simplă.

În ce priveşte pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare aplicată condamnatului, tribunalul reţine că, separat de pedepsele individuale ce o compun, face şi ea obiectul examinării din perspectiva aplicării art. 6 Cod penal.

Astfel, acest text face referire deopotrivă la pedepsele individuale stabilite pentru infracţiuni distincte, cât şi la pedepse rezultante aplicate pentru o pluralitate de infracţiuni. Textul art. 6 se referă la ,,executarea completă a pedepsei”, fiind de observat că pedeapsa ce se execută poate fi o pedeapsă aplicată pentru o singură infracţiune, sau poate fi o pedeapsă rezultantă aplicată pentru o pluralitate de infracţiuni. Tribunalul are în vedere , în acest sens, şi faptul că legea face diferenţă între conceptul de pedeapsă stabilită, şi pedeapsă aplicată. În cazul concursului de infracţiuni, pedepsele pentru fiecare infracţiune în parte sunt pedepse stabilite, şi doar pedeapsa rezultantă este pedeapsă aplicată. Or, cum art. 6 se referă la sancţiunea (pedeapsa) aplicată, este evident că, în cazul pluralităţii de infracţiuni, pedeapsa aplicată este cea rezultantă, care în conţinutul ei înglobează juridic mai multe pedepse.

De asemenea, sintagma ,,o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară” are în vedere atât prevederea în lege a unei pedepse pentru o singură infracţiune, dar şi prevederea în lege a pedepsei (maximului acesteia) pentru un cumul de infracţiuni.

În ce priveşte formularea în text ,,maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită”, aceasta, chiar dacă foloseşte singularul, nu exclude însă pluralul. Or, dacă se are în vedere ,,maximul special prevăzut de lege pentru infracţiunile săvârşite” se constată că legea se referă la maximul special stabilit prin lege ca urmare a constatării unei pluralităţi de infracţiuni şi de pedepse. Astfel cum se va reţine în continuare, spre deosebire de reglementarea anterioară, legea însăşi stabileşte în prezent care este cuantumul (ce reprezintă în acelaşi timp şi maximul) pedepsei rezultante aplicate pentru o pluralitate de pedepse concurente concrete.

Astfel, este de precizat că, spre deosebire de Codul penal 1969 care a reglementat o majorare judiciară, lăsată la aprecierea magistratului, a pedepsei rezultante pentru o pluralitate de infracţiuni, noul Cod penal reglementează limite maxime fixe şi obligatorii (legale) ale pedepselor rezultante, în funcţie de cuantumul pedepselor ce intră în pluralitate.

Astfel, potrivit Codului penal 1969 nu se putea stabili maximul legal al unei pedepse rezultante aplicabile în cazul în care erau incidente dispoziţiile concursului de infracţiuni, deoarece legea lăsa judecătorului aprecierea asupra posibilei majorări, până la maximul special sau până la cu 5 ani închisoare mai mult decât acest maxim special.

În schimb, potrivit Codului penal actual, legea însăşi stabileşte cuantumul exact al pedepsei rezultante aplicabile, prin urmare stabileşte maximul prevăzut de lege pentru un concurs concret de infracţiuni, şi pentru un cumul concret de pedepse . 

Prin urmare, maximul special prevăzut de legea nouă pentru mai multe infracţiuni săvârşite pentru care s-au stabilit pedepse, calculat în conformitate cu dispoziţiile art. 39 , 43 şi 44 Cod penal, se subsumează noţiunii reglementate de art. 6 Cod penal.

În ce priveşte interpretarea sintagmei  din cuprinsul art. 6 Cod penal ,,  lege care prevede o pedeapsă  mai uşoară”, tribunalul reţine că aceasta nu este sinonimă cu definiţia legală prevăzută la art. 187 Cod penal, aceea a ,,pedepsei prevăzute de lege”.

Astfel, sub un prim aspect, ,,pedeapsa prevăzută de lege” se referă la pedeapsa prevăzută într-un text de lege care incriminează o faptă (infracţiune) unică săvârşită în formă consumată, pe când ,,legea care prevede o pedeapsă mai uşoară” are în vedere legea în ansamblul ei care, prin coroborarea dispoziţiilor incidente, prevede o pedeapsă mai uşoară pentru situaţia juridică completă a condamnatului (aceasta putând consta, după caz, în concurs de infracţiuni, recidivă, tentativă, recunoaşterea vinovăţiei, etc) .

Sub un al doilea aspect, scopul fiecăruia din cele două texte este diferit, astfel încât şi interpretarea lor trebuie făcută în funcţie de scopul pentru care au fost edictate.

Astfel, scopul definiţiei de la art. 187 Cod penal este acela de a da un sens unitar reglementărilor care au aplicabilitate sau nu în funcţie de un anumit cuantum maxim al pedepsei prevăzute pentru infracţiunea respectivă; spre exemplu condiţiile de existenţă ale recidivei, condiţiile de aplicabilitate ale unor instituţii de drept penal precum renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, internarea într-un centru de detenţie a minorului, etc, sau a unor instituţii de drept procesual penal precum arestarea preventivă (art. 223 alin 2). Aceste dispoziţii legale nu pot avea aplicabilitate diferită, în funcţie de modalitatea concretă de săvârşire a infracţiuni; altfel spus, art. 187 face o individualizare abstractă a aplicabilităţii instituţiilor ce depind de o anumită limită maximă a pedepsei ,,prevăzute de lege”.

În schimb, scopul art. 6 Cod penal este cu totul diferit, şi anume este acela de a asigura echitatea şi legalitatea în aplicarea pedepselor, şi aceasta raportându-se la specificul fiecărui caz concret, şi nu la situaţia abstractă rezultată numai din textul legii.

Echitatea în aplicarea pedepselor presupune ca o persoană având aceeaşi situaţie de fapt cu o alta, să beneficieze de acelaşi tratament juridic ca şi aceasta din urmă.

Situaţiile de fapt pot consta, de exemplu, în faptul că actele materiale au rămas în faza tentativei, în faptul că inculpatul a îndeplinit condiţiile pentru a i se aplica dispoziţiile speciale de reducere a limitelor de pedeapsă, în faptul că inculpatul a săvârşit în concurs mai multe fapte, etc. Or, dacă –spre exemplu - doi infractori săvârşesc aceeaşi faptă rămasă în faza tentativei, şi unul este condamnat definitiv conform legii vechi la o pedeapsă ce depăşeşte maximul prevăzut de legea nouă pentru tentativa la aceeaşi infracţiune, este inechitabil ca acestuia să nu îi fie redusă pedeapsa aplicată până la maximul astfel stabilit, pe motiv că ,,pedeapsa prevăzută de legea nouă” ar însemna ,,pedeapsa aplicată pentru infracţiunea în formă consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere”, câtă vreme cel de-al doilea infractor ar fi condamnat potrivit legii noi, evident în limitele prevăzute de această lege, luând în considerare limitele reduse corespunzător tentativei. Astfel, deşi ambii au săvârşit o tentativă, interpretarea art. 6 Cod penal prin prisma art. 187 cod penal ar conduce la concluzia că primul infractor este condamnat la o pedeapsă echivalentă pentru infracţiunea în formă consumată, în timp ce al doilea este condamnat la o pedeapsă echivalentă pentru tentativă.

În mod similar, aceeaşi este concluzia şi în cazul altor situaţii de fapt, cum este concursul de infracţiuni .

Având în vedere considerentele de mai sus, tribunalul va evalua, în raport cu ansamblul pedepselor aplicate condamnatului P. M., ţinând seama şi de reducerea uneia dintre acestea la maximul special prevăzut de legea nouă, dacă pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare depăşeşte maximul special prevăzut de noul Cod penal pentru acelaşi concurs de infracţiuni.

Potrivit art. 39 lit b) noul Cod penal, ,,Când s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite”.

Considerând pedeapsa cea mai grea ca fiind pedeapsa de 3 ani şi 4 luni închisoare redusă de la 5 ani închisoare potrivit art. 6, tribunalul constată că o treime din pedepsele de 2 ani  şi 6 luni închisoare şi 3 ani închisoare (contopite în cea mai grea) este în cuantum de  1 an şi 10 luni închisoare .

Ca urmare, maximul special al pedepsei rezultante stabilit legal potrivit legii noi este de 5 ani şi 2 luni închisoare, maxim care este mai mic decât pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare aplicată condamnatului conform Codului penal 1969.

Sub acest aspect instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a legii atunci când , în privinţa pedepselor singulare aplicate, le-a evaluat din perspectiva dispoziţiilor noului Cod penal (una din pedepse fiind redusă în baza legii noi) dar în privinţa stabilirii cuantumului pedepsei rezultante a ţinut cont de dispoziţiile legii vechi.

Spre deosebire de aplicabilitatea art. 5 Cod penal, care permite ultraactivitatea legii vechi abrogate atunci când această lege, în integralitatea ei, produce efecte mai favorabile inculpatului, art. 6 Cod penal nu repune sub nici o formă în vigoare legea veche, ci se limitează la verificarea legalităţii pedepsei aplicate din perspectiva comparării acesteia cu dispoziţiile legii active –noul Cod penal. Astfel, în ecuaţia creată de art. 6, există pe de o parte o pedeapsă definitiv aplicată, iar pe de altă parte o lege în vigoare. Aplicând prevederile legii în vigoare la situaţia de fapt a condamnatului reţinută cu putere de lucru judecat în hotărârea de condamnare (infracţiunea pentru care a fost condamnat, împrejurările constatate care agravează sau atenuează răspunderea penală, etc), judecătorul trebuie să stabilească dacă rezultatul ce l-ar obţine din aplicarea legii noi este mai redus decât pedeapsa definitivă pe care o execută condamnatul, iar în caz afirmativ, trebuie să reducă această pedeapsă la pedeapsa determinată potrivit legii noi în vigoare.

Astfel, este nelegal a se apela la prevederile legii vechi pentru a stabili pedeapsa rezultantă, deoarece aceste prevederi sunt şi rămân abrogate din perspectiva aplicării art. 6 Cod penal, şi astfel nu pot fi aplicate.

În ce priveşte aplicarea prevederilor legii în vigoare, este inadmisibil a se aprecia că unele din dispoziţiile legii pot fi omise de la aplicare –cum este cazul instituţiei concursului de infracţiuni –deoarece legea este în vigoare în integralitatea ei, şi nu numai anumite texte din aceasta.

Codul penal permite , în art. 5, ultraactivitatea legii vechi utilizând o ficţiune juridică, şi anume că această lege veche ar fi în vigoare (deşi în realitate este abrogată) pentru cazul concret judecat, în condiţiile în care este mai favorabilă. Această ficţiune nu se mai justifică în cazul aplicării legii penale mai favorabile la cazuri definitiv judecate, pentru că, dacă legea veche a fost mai favorabilă, se presupune că ea a fost deja aplicată cu ocazia judecăţii fondului, deci nu ar putea fi/nu ar trebui aplicată a doua oară. Singura situaţie posibilă pentru ca pedeapsa definitivă să poată fi redusă este aceea în care legea nouă este mai favorabilă, prin urmare, numai prin aplicarea acestei legi se poate determina maximul de pedeapsă  care să fie mai mic decât pedeapsa aplicată.  Astfel, în aplicarea art. 6, singura lege aplicabilă este legea în vigoare la momentul judecăţii.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 425 ind 1 alin 7 pct 2 lit a) Cod procedură penală va admite contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Medgidia împotriva sentinţei penale nr 723 din 25 02 2014 pronunţată de Judecătoria Medgidia în dosarul penal nr 1573/256/2014.

Va desfiinţa în întregime sentinţa penală contestată şi soluţionând cauza, în baza art. 23 din Legea nr 255/2013 raportat la art. 595 Cod procedură penală va admite contestaţia la executare formulată de contestatorul condamnat P. M. , iar în baza art. 6 Cod penal va reduce pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată condamnatului prin sentinţa penală nr 943/14 05 2012 a Judecătoriei Ploieşti, pentru infracţiunea prevăzută de art. 208/209 lit a, g, i cod penal, cu aplicarea art. 41 alin 2 cod penal şi art. 3201 Cod procedură penală, la maximul prevăzut de Codul penal, de 3 ani şi 4 luni închisoare. 

Va reduce pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare aplicată condamnatului P. M. prin sentinţa penală nr 2295/17 09 2013 a Judecătoriei Medgidia, la maximul pedepsei prevăzută de Codul penal, de 5 ani şi 2 luni închisoare, şi va dispune ca P. M. să execute pedeapsa de 5 ani şi 2 luni închisoare.