Stabilirea drepturilor salariale ale personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ după intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2011.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2011, drepturile salariale ale personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ  sunt cele care s-au stabilit prin această lege întrucât, începând cu data de 13.05.2011 s-a instituit un mod de calcul al salariului cuvenit acestei categorii de personal care nu mai depinde de salariul de bază aflat în plată la momentul intrării în vigoare a Legii 63/2011, majorările salariale reglementate de Legea 221/2008 nemaisubzistând  noii reglementări.

Legea nr. 63/2011

CEDO - Cauzele conexe Mihăieşi contra României

şi Senteş contra României

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 3197/118/2014 reclamanţii […] prin Sindicatul Liber al Salariaţilor din Învăţământul Preuniversitar Constanţa au chemat în judecată pe pârâta Şcoala Gimnazială [...] Constanţa, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la stabilirea drepturilor salariale astfel cum au rezultat din aplicarea Legii nr.330/2009, a Legii 285/2010 şi a Legii 63/2011, prin raportare la Legea nr.221/2008, precum şi la plata diferenţelor dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv încasate,  începând cu data de 13.05.2011 şi până la data pronunţării hotărârii, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, corespunzător perioadei efectiv lucrate în unitatea de învăţământ.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că prin O.G. nr.15/2008 au fost reglementate creşteri salariale ale personalului din învăţământ pentru anul 2008, iar actul normativ menţionat a fost aprobat, cu modificări, prin Legea nr.221/27.10.2008. Principala modificare a vizat majorarea coeficientului de multiplicare de 1.000 lei pentru personalul didactic şi didactic auxiliar la 400,00 lei, pentru perioada 1 octombrie - 31 decembrie 2008, şi care reprezintă valoarea de referinţă pentru creşterile salariale ulterioare.

Deşi, ulterior, Guvernul României a încercat în repetate rânduri modificarea OG nr. 15/2008, aceasta a rămas aplicabilă în forma aprobată prin Legea 221/2008, ca urmare a constatării prin decizii succesive pronunţate de  Curtea Constituţională, a neconstituţionalităţii modificărilor aduse. Totodată, aplicabilitatea Legii 221/2008 pentru perioada 01.10.2008 - 31.12.2009 a fost confirmată prin Decizia în interesul legii nr. 3/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, împotriva unităţii pârâte fiind obţinută şi o hotărâre judecătorească de obligare la aplicarea dispoziţiilor Legii 221/2008 pentru perioada menţionată.

Cu privire la perioada 01.10.2010-31.12.2010, reclamanţii au precizat că în baza Legii 330/2009, pârâta ar fi trebuit să menţină salariul din luna decembrie 2009, potrivit dispoziţiilor exprese ale art. 30 alin.5 din lege. În plus, prin art. 5 alin.1 din OUG 1/2010, s-a prevăzut că începând cu luna ianuarie 2010, personalul aflat în funcţie la 31 decembrie 2009 păstrează salariul avut la această dată.

Această modalitate de calcul a salariilor, ulterior datei de 01.01.2010, a fost confirmată şi prin considerentele Deciziei nr. 877/28.06.2011 a Curţii Constituţionale, potrivit cu care reîncadrarea personalului didactic din învăţământ la data de 01.01.2010 se va face pe coeficienţii şi salariul avut în plată la 31 decembrie 2009, stabilit în conformitate cu Legea 221/2009 şi nu cu OUG 41/2009.

Cu privire la perioada 01.01.2011-13.05.2011, reclamanţii au învederat că Legea 285/2010 stabileşte la art. 1 că salarizarea în anul 2011 porneşte de la salariile stabilite în luna octombrie 2010, în conformitate cu prevederile Legii 330/2009 şi, implicit, cu luarea în considerare a prevederilor Legii 221/2008.

Referitor la perioada ulterioară datei de 13.05.2014, reclamanţii au susţinut că Legea 63/2011 a diminuat salariile personalului didactic la nivelul salariilor din lunile ianuarie-martie 2008, cu încălcarea Legii 221/2008 şi a principiului stabilit de Legea 330/2009 şi Legea 285/2010, privind menţinerea salariilor la nivelul cuvenit anterior intrării lor în vigoare.

Prin reducerea intempestivă şi discriminatorie a salariilor, numai în sistemul de învăţământ, au fost încălcate prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, întrucât dreptul de a primi un salariu deja stabilit constituie un drept de proprietate în sensul Convenţiei.Totodată, prin adoptarea Legii 63/2011, a fost încălcată şi speranţa legitimă a reclamanţilor, dreptul lor la o coerenţă şi siguranţă legislativă, în baza căreia să-şi poată valorifica şi apăra drepturile patrimoniale, devenind iluzoriu.

În dovedirea cererii, reclamanţii au depus la dosar adeverinţă emisă de unitatea şcolară pârâtă şi practică judiciară.

În apărare, pârâta nu a formulat întâmpinare şi nu a propus probe.

Prin sentinţa civilă nr.1650/09.07.2014, Tribunalul Constanţa a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanţi.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, rezultă următoarele:

Prin art.1 alin.(1) lit.”b” şi „c” din OG.15/2008 privind creşterile salariale ale personalului din învăţământ pe anul 2008 se stabilea o evaluare a coeficientului de multiplicare 1,000, în raport de care în anumite intervale de timp era asigurată o creştere a drepturilor salariale ale personalului didactic şi didactic auxiliar pentru anul 2008 cu 16% mai mult faţă de nivelul din 31 decembrie 2007.

Acest act normativ a fost aprobat - cu modificări - prin Legea nr.221/2008, fiind consacrată o majorare a coeficientului de multiplicare de 1,000 la 400,00 lei pentru perioada 1 octombrie-31 decembrie 2008 şi care reprezenta valoarea de referinţă pentru creşterile salariale ulterioare.

 Prin OUG 136/2008 şi OUG 151/2008 au fost modificate unele prevederi ale OG.15/2008, în sensul reducerii majorărilor salariale stabilite de puterea legislativă, prin lege.Prin decizii succesive ale Curţii Constituţionale a fost constatată însă neconstituţionalitatea modificărilor aduse de Guvern la OG.15/2008, astfel cum fusese aprobată prin Legea nr.221/2008, consecinţa fiind aceea a recunoaşterii îndreptăţirii personalului din învăţământ la plata drepturilor salariale, astfel cum au fost consacrate prin OG.15/2008, în condiţiile în care această ordonanţă a fost aprobată prin lege.

În cazul reclamanţilor, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, unitatea şcolară angajatoare a fost obligată la calcularea drepturilor salariale rezultate din aplicarea Legii nr. 221/2008, a Legii 330/2009 şi a Legii 285/2010 şi la plata diferenţelor dintre drepturile salariale efectiv încasate şi cele cuvenite pentru perioada 01.10.2008 –13.05.2011, actualizate cu indicele de inflaţia la data plăţii efective.

În acest sens, s-a reţinut că Legea 330/2009 a garantat menţinerea în cursul anului 2010 a salariului brut de care personalul în funcţie a beneficiat la data de 31.12.2009.

Astfel, pentru punerea în aplicare a legii unice de salarizare a fost adoptată O.U.G. 1/2010, care la art. 5 alin.1 relua principiul nediminuării salariilor în plată la data de 31.12.2009, pentru ca la alin.6 să prevadă în mod expres: Reîncadrarea personalului didactic din învăţământ la data de 1 ianuarie 2010 se face luând în calcul salariile de bază la data de 31 decembrie 2009, stabilite în conformitate cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 41/2009 privind unele măsuri în domeniul salarizării personalului din sectorul bugetar pentru perioada mai-decembrie 2009, aprobată prin Legea nr. 300/2009. 

Cu privire la anul 2011, s-a reţinut că art. 1 din Legea 285/2010 a prevăzut că începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%.

(2) Începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

(3) Cuantumul brut al drepturilor prevăzute la alin. (1) şi (2) se va stabili în anul 2011 ţinându-se seama de gradul sau treapta profesională, vechimea în muncă, vechimea în funcţie sau, după caz, în specialitate, dobândite în condiţiile legii până la 31 decembrie 2010.

Prin  urmare, criteriul de referinţă în determinarea salariului plătit personalului bugetar cu începere din luna ianuarie 2011 îl reprezenta salariul din luna octombrie 2010, majorat cu 15%.Cum pentru considerentele anterior expuse, s-a reţinut că în anul 2010 reclamanţii erau îndreptăţiţi la calcularea salariului cu luarea în considerare a prevederilor Legii 221/2008, aceeaşi bază de calcul a fost avută în vedere şi după 01.01.2011, cu aplicarea totodată a majorării de 15%.

La data de 13.05.2011 a intrat însă în vigoare Legea 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, prin care s-au stabilit atât cuantumul brut al salariilor de încadrare pentru această categorie de personal contractual, cât şi sporurile, indemnizaţiile, compensaţiile şi celelalte elemente ale sistemului de salarizare, precum şi metodologia de calcul al acestora.

În consecinţă, începând cu data de 13.05.2011, a fost instituit un mod de calcul al salariului cuvenit personalului didactic şi didactic auxiliar care nu mai depindea de salariul de bază aflat în plată la momentul intrării în vigoare a Legii 63/2011, astfel că majorările salariale reglementate de Legea 221/2008 nu au mai subzistat noii reglementări.

Prin cererea de faţă, reclamanţii au susţinut că drepturile salariale cuvenite în baza Legii 63/2011 trebuie calculate tot prin raportare la algoritmul de calcul stabilit prin Legea 221/2008, Legea 330/2009 şi Legea 285/2010, cu înlăturarea diminuării ce rezulta din aplicarea noului act normativ şi care contravin art. 1 din Protocolul nr.1 la CEDO.

Faţă de aceste susţineri se impune a fi reţinut faptul că Legea nr. 63/2011 a fost declarată constituţională prin Deciziile nr. 575/04.05.2011, nr. 130/16.02.2012, nr. 31/05.02.2013 şi nr. 291/22.05.2014 ale Curţii Constituţionale, iar criticile de neconstituţionalitate au vizat tocmai încălcarea normelor constituţionale şi convenţionale privind proprietatea privată, formulate din perspectiva unei restrângeri a dreptului la salariu, considerat un bun .

Pe această cale, instanţa de contencios constituţional a reţinut că în materia drepturilor salariale, CEDO face o distincţie esenţială între dreptul de a continua să primeşti în viitor un salariu într-un anumit cuantum şi dreptul de a primi efectiv salariul câştigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, paragraful 94). Astfel, Curtea a constatat că este dreptul autorităţii legiuitoare de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanţă cu condiţiile economice şi sociale existente la un moment dat, statul fiind cel în măsură să stabilească ce sume trebuie plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plăţii unor astfel de sume prin modificări legislative corespunzătoare (cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23).

Totodată, printr-o jurisprudenţă constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor lor în acest domeniu (spre exemplu, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunţată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, şi Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunţată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, paragraful 57).

Curtea Constituţională a examinat de asemenea şi criticile referitoare la previzibilitatea normelor juridice şi protecţia aşteptărilor legitime ale cetăţenilor, constatând că acestea nu sunt încălcate, câtă vreme Legea nr. 63/2011 a fost adoptată pentru a realiza unificarea salarizării unei categorii profesionale, respectiv pentru reglementarea unitară a domeniului vizat.În plus, drepturile câştigate nu au fost cu nimic afectate prin reglementarea dedusă controlului de constituţionalitate.

În ce priveşte instituirea unei pretinse discriminări în cazul personalului didactic şi didactic auxiliar, faţă de restul salariaţilor plătiţi din fondurile publice, prin aceleaşi decizii anterior menţionate s-a statuat că instituirea de regimuri juridice diferite în situaţii care impun rezolvări diferite nu poate fi apreciată drept o încălcare a principiului egalităţii.

Curtea Constituţională a constatat astfel că, în materia salarizării personalului didactic şi didactic auxiliar, a existat o situaţie juridică specifică, determinată de succesiunea a numeroase acte normative cu acest obiect de reglementare şi de practica judiciară neunitară, care a condus la un sistem de salarizare neunitar.

Or, în acest context specific salarizării personalului didactic şi didactic auxiliar, Legea 63/2011 a dat expresie unei măsuri de politică bugetară, determinată de impactul financiar major asupra cheltuielilor de personal aprobate pentru anul 2011, având în vedere consecinţele modificărilor legislative şi ale soluţiilor pronunţate de instanţele judecătoreşti, urmărind să elimine inechitatea în stabilirea salariilor din sistemul naţional de învăţământ.

În aceste condiţii, Curtea Constituţională a reţinut că situaţia obiectiv diferită a personalului didactic şi didactic auxiliar a justificat instituirea unui tratament juridic distinct în ceea ce priveşte salarizarea acestei categorii profesionale, fără ca aceasta să aibă semnificaţia încălcării principiului egalităţii în drepturi.

Pentru considerentele anterior expuse, instanţa constată că toate criticile reclamanţilor referitoare la neconformitatea Legii 63/2011 cu jurisprudenţa CEDO au constituit obiect de analiză al Curţii Constituţionale, cu prilejul verificării constituţionalităţii actului normativ menţionat. Cum puterea de lucru judecat ce însoţeşte deciziile Curţii Constituţionale se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta, instanţele de judecată sunt obligate să respecte întru totul aceste decizii, potrivit dispoziţiilor art.147 alin.4 din Constituţie, astfel că, pe calea unei analize proprii, nu ar putea stabili că Legea 63/2011 este contrară Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (în acest sens sunt Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995, Decizia nr.1415/2009, Decizia nr. 414/2010,  Decizia nr.415/2010).

Faţă de cele expuse, urmează a se reţine că, ulterior datei de 13.05.2011, reclamanţii au primit drepturi salariale calculate potrivit actului normativ aplicabil în materia salarizării personalului didactic şi didactic auxiliar, conform atât Constituţiei, cât şi jurisprudenţei CEDO.Pe cale de consecinţă, cererea de faţă va fi respinsă ca nefondată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii prin Sindicatul Salariaţilor din Învăţământul Preuniversitar Constanţa, invocând în esenţă următoarele: consideră că, şi după data de 13.05.2011, salarizarea personalului didactic si didactic auxiliar, trebuie sa fie raportate la prevederile Legii nr. 221/2008, pentru aprobarea O.G. nr. 15/2008; reducerea salariilor s-a realizat intempestiv şi în mod discriminatoriu - numai în sistemul de învăţământ; astfel, sunt încălcate dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, întrucât noţiunea de „bun" îmbracă, în situaţia de faţă, natura unui drept patrimonial, respectiv „orice interes al unei persoane de drept privat ce are valoare economică" (cauza Buchen contra Cehiei); întrucât dreptul de a primi un salariu deja stabilit constituie un „drept de proprietate" în sensul Convenţiei şi a Protocoalelor adiţionale, reducerea cuantumului acestuia, prin diminuarea operată intempestiv de lege, echivalează cu o expropriere; practica exproprierii sau a anulării parţiale a dreptului la salariu, cu efect definitiv, reprezintă violarea principiilor fundamentale şi contravine măsurilor de acordare a asistenţei financiare convenite cu Comisia Europeană; mai mult decât atât, prin adoptarea Legii nr. 63/2011, a fost încălcată şi „speranţa legitimă" a reclamanţilor, întrucât, prin măsura dispusă, dreptul lor la o coerenţă şi siguranţă legislativă, în baza căreia să-şi poată valorifica, păstra şi apăra drepturile patrimoniale, devine iluzoriu; de altfel, după cum s-a reţinut în practica judecătorească, drepturile salariale astfel determinate nu pot fi inferioare celor de care reclamanţii beneficiau până la intrarea în vigoare a noii legi (Tribunalul Argeş, sentinţa civilă nr. 9657/2013 pronunţată în dosarul nr. 24043/109/2012-irevocabilă; Tribunalul Argeş, sentinţa civilă nr. 10392/2013 pronunţată în dosarul nr. 156/109/2013 - irevocabilă ş.a.); de asemenea, într-o speţă similară, Tribunalul Constanţa a obligat unitatea de învăţământ pârâtă la «recalcularea salariului de bază începând cu luna ianuarie 2011 conform prevederilor Legii nr. 285/2010 şi la plata diferenţelor dintre salariile astfel calculate şi cele efectiv încasate în perioada 01.01.2011 şi data pronunţării prezentei hotărâri (data pronunţării hotărârii: 01.06.2012, deci ulterior datei de 13.05.2011 - n.n.)» (Tribunalul Constanţa, sentinţa civilă nr. 3071/01.06.2012, pronunţată în Dosarul nr. 2549/118/2012 - irevocabilă); în faţa instanţelor naţionale, norma de drept comunitar poate fi invocată pentru a produce efecte prin interpretare sau prin acţiunea principiului „efectului direct"; în consecinţă, primul judecător al Convenţiei este judecătorul naţional, care urmează să aplice direct prevederile convenţionale; C.J.C.E. a arătat că orice act comunitar poate fi sursă pentru interpretare, putându-se utiliza orice metodă cunoscută, şi - având în vedere cauza Grimaldi - inclusiv recomandările trebuie să fie avute în vedere de instanţa naţională în interpretarea dreptului comunitar; art.l din Protocolul adiţional 1 la Convenţiei stabileşte că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale şi ca nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generate ale dreptului internaţional; Curtea Europeană a Drepturilor Omului a creat in jurisprudenţa sa o noţiune autonomă specifică sistemului Convenţiei, pe care a dezvoltat-o din noţiunea iniţială a textului "orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale"; în hotărârea Gasus împotriva Olandei din 23 februarie 1995, Curtea a explicat că noţiunea de bun reglementată de art.l al Protocolului are o semnificaţie autonomă şi în mod evident nu se limitează numai la proprietatea unor bunuri corporale, anumite alte drepturi şi interese care constituie active pot fi considerate drepturi de proprietate si deci bunuri în sensul acestei dispoziţii; CEDO a arătat că noţiunea de bun se referă la orice valoare patrimonială, ca ansamblu de interese care decurg din raporturile cu conţinut economic, pe care o persoană ar fi putut în mod efectiv si licit să le dobândească; în concepţia jurisprudenţei CEDO instituţiile de drept public sunt asimilate, în dreptul intern într-o mare măsură statului, aşa încât refuzul de a acorda sumele de bani aferente unor drepturi prevăzute într-o lege se constituie în încălcarea art.l din Protocolul 1 si art.6 din Convenţie, dacă nu poate fi justificată printr-una din excepţiile prevăzute în acest articol; astfel, partea a doua a articolului 1 din Protocolul 1 prevede trei condiţii în care privarea de un bun nu reprezintă o încălcare a dreptului titularului asupra acelui bun: privarea să fie prevăzută de lege, adică de normele interne aplicabile în materie, să fie impusă de o cauză de utilitate publică, să fie conformă cu principiile generate ale dreptului internaţional; în aceste condiţii, aceste drepturi salariale devin un drept constituit prin lege, un drept legitim, licit, iar reclamanţii ar fi putut să aibă în patrimoniul lor în mod efectiv şi licit sumele aferente acestor drepturi salariale, cu atât mai mult; prin neacordarea efectivă, după data de 13.05.2011, a drepturilor conferite de Legea nr. 221/2008 a avut loc o încălcare a art. 1 din Primul protocol adiţional, motiv pentru care, în baza art. 11 si art. 20 din Constituţia României şi a art. 4 din Noul Cod Civil trebuie să se acorde prioritate reglementării internaţionale la care România a devenit parte prin ratificarea Convenţiei.

Pentru toate aceste considerente se solicită ca, reanalizând probele administrate la dosarul cauzei, să se dispună admiterea apelului, schimbarea in tot a hotărârii atacate şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În drept, s-au invocat prevederile art. 466 si 470 Cod procedură civilă, art. 214 din Legea nr. 62/2011, art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, art. 28 din Legea nr. 62/2011, Legea nr. 63/2011, Legea 283/2011, OG 37/2008, Legea 221/2008 si OG 15/2008.

Instanţa nu a formulat întâmpinare.

În apel nu s-au administrat alte probe.

Analizând sentinţa apelată prin prisma criticilor formulate, a susţinerilor părţilor, a prevederilor legale aplicabile şi a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art. 476 – 480  Cod.pr.civ., Curtea constată că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:

 În cauză, se are în vedere că prin Legea 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ s-au stabilit atât cuantumul brut al salariilor de încadrare, cât şi sporurile, indemnizaţiile, compensaţiile şi celelalte elemente ale sistemului de salarizare, precum şi metodologia de calcul al acestora.

Astfel, începând cu data de 13.05.2011 s-a instituit un mod de calcul al salariului cuvenit personalului didactic şi didactic auxiliar care nu mai depinde de salariul de bază aflat în plata la momentul intrării în vigoare a Legii 63/2011, majorările salariale reglementate de Legea nr. 221/2008 nemaisubzistând noii reglementări.

Apoi, în conformitate cu art.II – art.1 al.3 din OUG nr.80/2010 aprobată cu modificări prin Legea nr. 283/2011, în anul 2012 cuantumul brut al drepturilor salariale pentru personalul didactic şi nedidactic stabilit în conformitate cu Legea nr. 63/2011 s-au menţinut şi pentru anul 2012.

În conformitate cu art.1 al.3 din OUG nr.19/2012, cest cuantum al veniturilor a fost majorat în anul 2012 potrivit procentelor stabilite la alineatul 1.

În conformitate cu art.1 din OUG nr. 84/2012 acest cuantum majorat raportat la venitul stabilit în baza Legii nr. 63/2011 a fost menţinut în plată în anul 2013.

În anul 2014, acelaşi cuantum al veniturilor stabilite pentru personalul didactic şi nedidactic din învăţământ în baza Legii nr. 63/2011, cu majorările prevăzute de OUG nr.19/2012, a fost menţinut potrivit art.1 alin.3.

În cauză, este esenţial a stabili natura drepturilor salariale pentru a stabili regimul protecţiei acestui drept.

Astfel, este de reţinut că în unele decizii, Curtea Constituţională a stabilit în legătură cu dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii şi dreptul la un nivelul de trai decent, aşa cum sunt consfinţite în prevederile constituţionale ale art.41 şi art.47 alin.(1) că „prin conţinutul lor […] sunt drepturi complexe care includ şi dreptul la salariu şi dreptul la condiţii rezonabile de viaţă, care să asigure un trai civilizat şi decent cetăţenilor” (de exemplu decizia nr. 1221/12.11.2008).

Privind dreptul la salariu ca făcând parte din conţinutul dreptului la muncă, se înţelege că dreptul al salariu se bucură de aceeaşi protecţie ca şi dreptul al muncă.

În legătură cu aceste acte normative, şi în special în legătură cu Legea nr. 63/2011 trebuie avute în vedere cele stabilite de Curtea Constituţională în Decizia nr.553 din 15 octombrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.1 alin.(1) şi (2), art.2 alin.(1) şi art.6 din Legea nr.63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, art.II art.1 alin.(3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art.11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, art.1 alin.(1), (2) şi (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, art.1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare şi art.1 alin.(3) şi (4) şi art.2 alin.(1) lit.a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice (publicată în Monitorul Oficial nr.9 din 07.01.2015).

Astfel, Curtea Constituţională a constatat că, în materia salarizării personalului didactic şi didactic auxiliar, a existat o situaţie juridică specifică, determinată de succesiunea a numeroase acte normative cu acest obiect de reglementare şi de practica judiciară neunitară, care a condus la un sistem de salarizare neunitar. În acest context specific salarizării personalului didactic şi didactic auxiliar, reglementarea criticată dă expresie unei măsuri de politică bugetară, determinată de impactul financiar major asupra cheltuielilor de personal aprobate pentru anul 2011, având în vedere consecinţele modificărilor legislative şi ale soluţiilor pronunţate de instanţele judecătoreşti, urmărind să elimine inechitatea în stabilirea salariilor din sistemul naţional de învăţământ.

Curtea constată că cele statuate prin Decizia nr.877 din 28 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.706 din 6 octombrie 2011, şi Decizia nr.872 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.433 din 28 iunie 2010, nu au incidenţă în cauză, situaţiile avute în vedere cu prilejul pronunţării acestor decizii fiind diferite. Astfel, în Decizia nr.877 din 28 iunie 2011, Curtea s-a referit la neconstituţionalitatea dispoziţiilor unei ordonanţe de urgenţă ale cărei reglementări urmăreau să contracareze măsurile de politică legislativă în domeniul salarizării personalului din învăţământ adoptate de Parlament prin Legea nr.221/2008 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr.15/2008 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învăţământ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.730 din 28 octombrie 2008, situaţie ce nu poate fi confundată cu cea a adoptării unor noi măsuri în domeniul salarizării printr-o nouă lege adoptată de Parlament, aşa cum este cazul Legii nr.63/2011. De asemenea, prin Decizia nr.872 din 25 iunie 2010, Curtea Constituţională, analizând pe calea controlului de constituţionalitate a priori dispoziţiile Legii nr.?118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.441 din 30 iunie 2010, a arătat că măsurile privind diminuarea salariilor cu 25% erau constituţionale atât timp cât îndeplineau condiţiile art.53 din Constituţie, între altele referindu-se şi la caracterul temporar al acestor măsuri. Curtea a arătat, într-adevăr, că începând cu data de 1 ianuarie 2011 se revine la cuantumul salariilor/indemnizaţiilor şi soldelor de dinainte de adoptarea acestor măsuri de diminuare, dar cele statuate de Curte nu pot fi interpretate ca reprezentând un obstacol pentru Parlament ca, în viitor, în funcţie de condiţiile economice şi sociale avute în vedere, să adopte o nouă politică de salarizare, aşa cum a procedat prin dispoziţiile Legii nr.63/2011.

Cât priveşte critica de neconstituţionalitate adusă dispoziţiilor art.II art.1 alin.(3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.80/2010, art.1 alin.(1), (2) şi (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.19/2012, art.1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.84/2012 şi art.1 alin.(3) şi (4) şi art.2 alin.(1) lit.a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.?103/2013, Curtea constată că aceasta este identică celei formulate cu privire la dispoziţiile Legii nr.63/2011, astfel că sunt aplicabile considerentele reţinute deja.

Forţa obligatorie ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci ?i deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci si considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, Curtea a reţinut că atât considerentele, cât si dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii si se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept (a se vedea, spre exemplu, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, sau Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010).

Apoi, mai trebuie avut în vedere că, în considerentele Deciziei nr. 838/27.05.2009 pronunţată  de Curtea Constituţională (publicată în Monitorul Oficial nr.461 din 03.07.2009), s-a stabilit că „potrivit Legii fundamentale, singura autoritate abilitată să exercite controlul constituţionalităţii legilor sau ordonanţelor este instanţa constituţională. Prin urmare, nici Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi nici instanţele judecătoreşti sau alte autorităţi publice ale statului nu au competenţa de a controla constituţionalitatea legilor sau ordonanţelor, indiferent dacă acestea sunt sau nu în vigoare”.

Ca urmare, instanţa de judecată este în imposibilitate să analizeze aspecte care vizează constituţionalitatea Legii nr.63/2011 întrucât ar proceda astfel la un control de constituţionalitate al acestui act normativ, control care intră în competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale.

Mai mult, prin deciziile nr. 818/3.07.2008, nr.819/3.07.2008 şi nr. 820/03.07.2008 pronunţate de Curtea Constituţională, s-a statuat că prevederile art. 1, art.2 al.3 şi art. 27 al.1 din O.G. nr. 37/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti, au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în jurisprudenţa sa că dreptul la muncă nu este garantat de Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (cauza Teodorescu contra României – paragraful nr.88).

Aceasta s-a pronunţat însă în legătură cu drepturile salariale şi în referire la noţiunea de „bun” sau aceea de „speranţă legitimă”.

Astfel, în hotărârea pronunţată în cauza Vilho Eskelinen şi alţii împotriva Finlandei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că nu există potrivit Convenţiei un drept al individului de a continua să fie plătit cu un salariu într-un anumit cuantum (paragraful 94). S-a mai reţinut că pretenţiile reclamanţilor pot fi considerate un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie doar dacă există o bază suficientă în legislaţia naţională.

De asemenea, în hotărârea pronunţată în cauza Kechko împotriva Ucrainei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că intră în marja de apreciere a statelor să stabilească ce drepturi sunt plătite salariaţilor săi din bugetul de stat şi că statul poate introduce, suspenda sau elimina plata unor astfel de beneficii prin realizarea modificărilor legislative corespunzătoare (paragraful 23).

În aceeaşi hotărâre, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai reţinut, însă, că în situaţia în care, totuşi, o prevedere legală prevede plata anumitor beneficii şi condiţiile prevăzute au fost îndeplinite, autorităţile nu pot în mod deliberat să refuze plata lor atâta timp cât prevederile legale respective rămân în vigoare (paragraful 23).

În sfârşit, mai trebuie avut în vedere că prin Decizia din 6 decembrie 2011 în cauzele conexe Mihăieşi contra României şi Senteş contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit, în acelaşi sens, că prevederile Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale nu garantează dreptul unei persoane de a continua să primească un salariu într-un anumit cuantum (paragraful 14), că statul are dreptul de a stabili remuneraţia din buget pentru angajaţii săi şi poate suspenda sau înceta plata anumitor drepturi prin modificări legislative (paragraful 15) şi că o creanţă nu poate fi considerată ca o valoare patrimonială în sensul art.1 din Protocolul 1 la Convenţie decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern inclusiv dacă a fost recunoscută printr-o jurisprudenţă constantă a instanţelor ceea ce nu este cazul (paragraful 14 şi 16). Curtea a mai reţinut că autorităţile naţionale sunt mai bine poziţionate decât judecătorul internaţional pentru a determina ceea ce este de utilitate publică (paragraful 19), iar o intervenţie legislativă care urmăreşte reformarea sectorului economic pentru motive de justiţie socială sau pentru corectarea deficienţelor unei legi anterioare în interes public respectă justul echilibru între interesele existente din perspectiva sensul art.1 din Protocolul 1 la Convenţie (paragraful 20).

Ca urmare, drepturile pretinse de reclamanţi nu intră sub incidenţa art.1 din Protocolul 1 la Convenţie.

În cauză nu au relevanţă cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, nefiind indicate norme adoptate în cadrul Uniunii Europene care să aibă incidenţă în cauză.

Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 480 Cod.pr.civ., se va respinge apelul ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare