Termenul de prescripţie. Drept născut prin apariţia unui nou act normativ

Termenul de prescripţie pentru dreptul de a solicita „restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare” drept stabilit prin art. 501 din Legea 10/2001, drept introdus prin Legea 9/2009 a început să curgă de la data intrării în vigoare a ultimului act normativ arătat, respectiv din anul 2009. Cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 15 iunie 2010.

Tribunalul mai reţine considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care prin Decizia nr. 284/19.01.2011 pronunţată în dosarul nr. 7176/3/2009 a arătat că termenul de prescripţie pentru cererea de chemare în judecată întemeiată pe prevederile art. 501 din Legea 10/2001 a început să curgă odată cu apariţia acestui nou articol dreptul prevăzut de acesta fiind un drept nou, inexistent anterior.”

DECIZIA CIVILĂ  Nr. 138/A/1 aprilie 2015

Prin sentinţa civilă nr. 1096 din 18.04.2013 pronunţată de Judecătoria Sighetu Marmaţiei s-a luat act de renunţarea la judecata acţiunii formulată de reclamanta B L, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice-Direcţia Finanţelor Publice Maramureş, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de intervenientul forţat D. G, s-a respins acţiunea principală formulată de reclamantul B .V în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin mandatar-Direcţia Finanţelor Publice Maramureş şi intervenienţii forţaţi D. G şi D. I, (moştenitori ai intervenientei decedate D. A.) ca fiind prescrisă.

În considerentele sentinţei s-a reţinut faptul că prin contractul de vânzare cumpărare nr. 6577-1996, s-a înstrăinat de Regia Autonomă de Gospodărie Comunală Mara Nord, în favoarea reclamanţilor imobilul situat în localitatea Sighetu Marmaţiei, str. Tisei nr. 14, reprezentând teren pe care sunt amplasate construcţii de natură casă de locuit şi anexe gospodăreşti.

În temeiul sentinţei civile nr. 1408 din 11 iulie 2000 pronunţată de Judecătoria Sighetu Marmaţiei în dosar nr. 830/2000, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr. 6577/1996, s-a dispus radierea dreptului de proprietate de pe numele reclamanţilor şi întabularea dreptului de proprietate în favoarea foştilor proprietari.

Sentinţa civilă mai sus menţionată a devenit definitivă la data de 02.03.2001 prin respingerea apelului promovat de către reclamanţi, devenind irevocabilă la data de 08.05.2002, prin respingerea recursului.

Dreptul reclamanţilor de a cere restituirea preţului achitat pentru imobilul în cauză, s-a născut la data de 08.05.2002, acest drept fiind supus termenului general de prescripţie prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Judecătoria a reţinut că în speţă, nu se poate considera că momentul curgerii termenului general de prescripţie de trei ani se identifică cu data pronunţării Deciziei Civile nr. 2180/R/2007 de către Curtea de Apel Cluj, respectiv 26 octombrie 2007, întrucât prin această decizie s-a soluţionat un litigiu distinct decât cel prin care în mod irevocabil s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare.

A accepta teza opusă implică întreruperea termenului de prescripţie prin simpla voinţă a părţii în detrimentul căreia curge, care interesată a nu opera prescripţia ar provoca noi litigii doar cu acest din urmă scop, ceea ce nu poate fi primit.

În cauză, reclamanţii nu au formulat susţineri în sensul existenţei unor cauze de întrerupere ori de suspendare a termenului de prescripţie, care să presupună administrarea unor probe suplimentare pentru stabilirea unor anumite situaţii de fapt.

Legea nr. 1/2009 a intrat în vigoare la data de 06.02.2009, şi cum o asemenea posibilitate de despăgubire nu era reglementată de nici o normă juridică anterioară, actul normativ creând un drept subiectiv cu un conţinut nou, rezultă că, la data intrării în vigoare a acestei legi, s-a născut dreptul material la acţiunea  având ca obiect restituirea preţului de piaţă şi tot atunci a început să curgă şi termenul de prescripţie a acestui drept.

Or, dacă pentru considerentele expuse anterioare, dreptul reclamanţilor de a solicita restituirea preţului de piaţă al imobilului nu era prescris la data formulării cererii de chemare în judecată – 15.06.2010 – dreptul material la acţiunea privind restituirea preţului actualizat, era la acea dată stins, ca efect al prescripţiei extinctive.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958: „Dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”. Termenul de prescripţie extinctivă, aplicabil raporturilor civile obligaţionale este instituit de art. 3 alin. (1) din acelaşi act normativ: „Termenul prescripţiei este de 3 ani”.

Întrucât premisa aplicării efectului sancţionator al prescripţiei constă tocmai în existenţa posibilităţii de a acţiona pentru ocrotirea unui drept  sau pentru realizarea unui interes legitim, regula generală privind începutul prescripţiei extinctive având ca obiect dreptul material la acţiune este aceea că prescripţia începe să curgă la data naşterii dreptului la acţiune. Această regulă este reglementată prin  art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958: „Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune”.

Data naşterii dreptului la acţiune este data la care dreptul la acţiune trebuie exercitat. Or, dreptul material al reclamanţilor la acţiunea prin care să pretindă în justiţie restituirea preţului achitat, actualizat cu rata inflaţiei s-a născut la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a constatat nulitatea contractului lor de vânzare-cumpărare.

Pe de altă parte, s-a arătat că în cauza dedusă judecăţii se circumscrie prevederilor art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare, în speţă, putându-se discuta cel mult îndreptăţirea reclamantului la restituirea preţului actualizat al imobilului.

Către această concluzie conduc considerentele Deciziei civile nr. 489/R pronunţată de Curtea de Apel Braşov în dosar nr. 306/R/2002, la data de 8 mai 2002, conform cărora, „contractul de vânzare cumpărare nr. 6577/1996 este nul absolut pentru cauză ilicită şi lipsa obiectului, fiind încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legii nr. 112/1995, neputându-se reţine buna credinţă a cumpărătorilor B”.

Instanţa a reţinut că, dreptul de a pretinde pe calea unei acţiuni în justiţie restituirea preţului achitat, actualizat cu rata inflaţiei pentru chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile a fost consacrat legislativ prin O.U.G. nr. 184/2002, aprobată prin Legea nr. 48/2004.

Prin acest  act normativ au fost introduse alin. (2) şi (3) ale art. 51 din Legea 10/2001 în conformitate cu care:  „(2) Cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de taxe de timbru. (3) Restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.

Prin urmare, dreptul reclamantului de a cere pe calea unei acţiuni în justiţie restituirea preţului achitat, actualizat cu rata inflaţiei s-a născut cel târziu la data de 12.12.2002, data la care a fost un astfel de drept a fost reglementat legislativ.

Acest drept material la acţiune al reclamanţilor având ca obiect restituirea preţului actualizat cu rata inflaţiei pentru apartamentul dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 6577/1996  s-a arătat că este supus termenului general de prescripţie de 3 ani, aplicabil, în lipsa unor reglementări speciale, derogatorii, oricăror raporturi obligaţionale.

La data sesizării instanţei în prezentul litigiu – 15.06.2010 – acest drept era stins prin efectul sancţionator al prescripţiei extinctive, astfel că  instanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins acţiunea reclamantului conform dispozitivului sentinţei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel B .V care a solicitat admiterea apelului, anularea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 297 alin. 1 teza a II-a Cod procedură civilă.

În motivarea apelului se arată că, prima instanţă nu pune în discuţie excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, excepţie ridicată de D. G şi la termenul din 11.04.2013 scoate cauza în pronunţare deşi era depus la dosar cerere de amânare justificată şi prin lipsa raportului de expertiză.

Termenul de prescripţie pentru restituirea preţului nu curge de la 8.05.2002 când s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare 6577/96. Acest termen curge de la data de 26 octombrie 2007 când s-a pronunţat ultima hotărâre (decizia 2180/2007 a Curţii de Apel Cluj) în procesul avut cu Statul Român şi cu intervenienţii din prezentul litigiu. Din anul 2002 s-au purtat o serie de procese pentru obţinerea imobilului în natură de către apelant şi fosta soţie B L, astfel că ultima hotărâre a fost pronunţată irevocabil la data de 26 octombrie 2007. Demersul pe care l-au făcut a fost acela de a obţine dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului. Dacă ar fi solicitat restituirea preţului după data de 8.05.2002 toate acţiunile pornite ar fi fost golite de substanţă şi de interes legitim din moment ce ar fi încasat preţul pe imobilul în litigiu de la Statul Român.

Abia după epuizarea tuturor demersurilor procesuale, inclusiv a căilor de atac ordinare şi extraordinare pentru obţinerea în natură a imobilului s-a introdus acţiunea pentru restituirea preţului pierdut.

Până la 26 octombrie 2007 când s-a pronunţat ultima hotărâre judecătorească, termenul de prescripţie a fost întrerupt astfel că introducerea acţiunii la 15.06.2010 s-a făcut în termenul de prescripţie.

Art. 50 din Legea nr. 10/2001 introdus prin Legea nr. 9/2009 repune în termen persoanele îndreptăţite la restituirea preţului. Noul termen de 3 ani curge de la data intrării în vigoare a acestei legi, 6 februarie 2009. Excepţia prescripţiei nu a fost invocată de debitor care este Statul Român ci de un terţ care nu are legătură cu obligaţia principală.

Analizând sentinţa atacată prin prima motivelor de apel şi în considerarea dispoziţiilor art. 296 Cod procedură civilă, tribunalul a reţinut faptul că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 6577 din 31 octombrie 1996 reclamanţii B .V şi B L au cumpărat de la Regia Autonomă de Gospodărire Comunală „Mara Nord” Sighetu Marmaţiei locuinţa situată în Sighetu Marmaţiei, str. Tisei nr. 14 cu preţul de 23.902.094 lei vechi iar boxa cu preţul de 5.308.570 lei vechi.

Prin sentinţa civilă nr. 1408 din 11 iulie 2000 a Judecătoriei Sighetu Marmaţiei aşa cum a fost modificată prin Decizia civilă nr. 489/R din 8.05.2002  a Curţii de Apel Braşov s-a admis acţiunea formulată de reclamanţii din acel dosar foştii proprietari ai imobilului D.A, D.G. şi D.I. şi s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 6577/1996 încheiat între Statul Român prin Consiliul local Sighetu Marmaţiei şi pârâţii B .V şi B L. S-a dispus radierea dreptului de proprietate al pârâţilor B din cartea funciară şi întabularea dreptului de proprietate al reclamanţilor D. A. asupra cotei de ½ parte din imobil. S-a respins cererea de evacuare a pârâţilor B. Prin sentinţa Judecătoriei Sighetu Marmaţiei nr. 1408/2000 s-a dispus disjungerea cererii de chemare în garanţie formulate de pârâţii B  prin care au solicitat obligarea chematei în garanţie Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice la restituirea sumei de circa 20.000.000 lei achitate cu titlu de preţ la cumpărarea casei situate în Sighetu Marmaţiei str. Tisei nr. 14 conform contractului nr. 6577/1996 plus 15.000.000 lei daune interese reprezentând devalorizarea preţului achitat cu dobânda anuală aferentă ambelor sume. Această cerere de chemare în garanţie ce a fost disjunsă a fost înregistrată sub număr de dosar nou 1534/2000, şi unde prin sentinţa civilă nr. 3715 din 23.12.2003 s-a constatat perimată acţiunea pârâţilor-reclamanţi B.

Prin perimarea cererii formulate de reclamanţii B pentru restituirea preţului, termenul de prescripţie nu a fost întrerupt conform dispoziţiilor art. 16 alin. 2 din Decretul nr. 167/58.

Obiectul prezentului litigiu îl constituie obligarea pârâţilor la plata sumei de 42.000 lei reprezentând preţul actualizat plătit pentru achiziţionarea imobilului din Sighetu Marmaţiei str. Tisei nr. 14.

Odată ce a fost constatată ineficienţa actului juridic, se naşte dreptul de a cere restabilirea situaţiei anterioare încheierii actului cum ar fi dreptul la restituirea sumei de bani plătită cu titlu de preţ. Dreptul la restituirea sumei are caracter personal, iar acţiunea care îl sancţionează, având de asemenea un caracter personal, este supusă prescripţiei extinctive de 3 ani.

Lăsarea locatarilor să locuiască în imobil nu în calitate de proprietari ai imobilului, ci în calitate de chiriaşi, conform OUG 40/99, act normativ care a prevăzut măsuri de protecţie socială pentru chiriaşi cumpărători ai locuinţelor dobândite conform Legii nr. 112/95 emişi de adevăraţii proprietari ai imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6.03.1945-22.12.1989, nu înseamnă imposibilitatea acestora de a acţiona şi nici imposibilitatea cunoaşterii prejudiciului şi al celui care datorează reparaţia lui, astfel că, această situaţie nu a fost de natură să întrerupă termenul de prescripţie.

Reclamanţii fiind evinşi printr-o acţiune soluţionată irevocabil, iar angajarea răspunderii vânzătorului - Statul Român – pentru evicţiune se putea realiza în temeiul art. 1337-1341 Cod civil şi al art. 1 din Protocolul 1 la Conventia Europeană a Drepturilor Omului.

Art. 1337 Cod civil dispune că vânzătorul este de drept obligat să garanteze pe cumpărător de evicţiunea totală sau parţială a bunului vândut, cumpărătorul evins având drept să ceară vânzătorului restituirea preţului.

Prin Legea nr. 1/2009 legiuitorul nu a dispus repunerea chiriaşilor cumpărători evinşi de dreptul de proprietate prin hotărâri irevocabile de către foştii proprietari – în termenul de prescripţie pentru promovarea acţio de in rem verso, ci a extins numai limita în care urmează a fi făcută dezdăunarea. Dispoziţiile art. 8 alin. 2 din D. 167/58 rămân aplicabile, în sensul că termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care chiriaşul cumpărător a cunoscut atât micşorarea patrimoniului său cât şi pe cel care s-a îmbogăţit în detrimentul său, în cauză Statul Român care a beneficiat de preţul locuinţei.

Cum în cauză reclamanţii au luat la cunoştinţă de micşorarea patrimoniului lor în momentul rămânerii irevocabile  a sentinţei civile nr. 1408 din 11 iulie 2000, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 489 din 8  mai 2002 a Curţii de Apel Braşov, conform art. 8 alin. 2 din D. 167/58 termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă de la această dată, respectiv 8 mai 2002. Reclamanţii nu au făcut dovada existenţei vreunei cauze de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripţiei, conform art. 12 şi 16 din D. 167/58 se poate constata că la data formulării acţiunii – 15 iunie 2010 – termenul de prescripţie de 3 ani se împlinise.

Aşa fiind, s-a apreciat că în mod corect instanţa de fond a respins acţiunea reclamanţilor pe excepţia prescripţiei.

Prin Decizia nr. 1155/R din data de 26 septembrie 2014 Curtea de Apel Cluj a constatat inadmisibilitatea acelor motive de recurs care se referă la sentinţă şi la netemeinicia hotărârii atacate, precum şi la motivul de recurs invocat omiso medio, referitor la împrejurarea că recunoaşterea tacită întrerupe prescripţia.

În ce privesc celelalte motive de recurs care pot fi Alizate ca şi motive de nelegalitate cu privire la decizia atacată, recurentul arată că în faţa instanţei de apel, a invocat neregularitatea procesuală privind punerea în discuţie a excepţiei prescripţiei, săvârşită de către prima instanţă, însă instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra acestui argument ci, în considerente s-a rezumat la Aliza excepţiei prescripţiei invocate de către intimatul intervenient.

Curtea a constatat că acest motiv de recurs este fondat pentru că recurentul a formulat ca şi motiv de apel faptul că instanţa de fond nu a pus în discuţie excepţia prescripţiei şi că la termenul din data de 11 aprI 2013 deşi la dosar era depusă cerere de amânare justificată reţine cauza în pronunţare pe excepţia anterior menţionată.

Instanţa de fond a reţinut cauza în pronunţare asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de intervenientul forţat D. G.

Instanţa de apel nu a motivat hotărârea cu privire la acest motiv de apel, că instanţa de fond nu a pus în discuţie excepţia prescripţiei şi că la termenul din data de 11 aprilie 2013, deşi la dosar era depusă cerere de amânare justificată reţine cauza în pronunţare pe excepţia anterior menţionată.

Art. 298 Cod procedură civilă prevede că dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă se aplica şi în instanţa de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în titlul IV.

Cu privire la motivele de apel, potrivit art. 261 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă, judecătorii sunt datori să arate, în cuprinsul hotărârii, motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-au format convingerea, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Ca atare, considerentele reprezintă un element necesar al oricărei hotărâri judecătoreşti, motivarea de fapt şi de drept fiind indispensabilă acestui important act procedural.

Motivarea trebuie să se refere la toate motivele de apel formulate şi la considerentele pentru care s-au respins unele cereri ori excepţii.

Cu alte cuvinte, instanţa trebuie sa se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut prin acţiune şi asupra tuturor mijloacelor ce au stat la temelia pretenţiilor ridicate de părţi.

În apel, instanţa trebuie să răspundă la toate motivele prezentate de părţile care au atacat hotărârea pronunţată în prima instanţa, simpla preluare a unor argumente din sentinţă nefiind suficientă pentru îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 261 alin. (1) Cod procedura civilă.

În apel instanţa trebuie să analizeze şi motivele de apel expuse de parte, ca şi excepţiile de altfel, în întregime.

S-a arătat că nu este suficient că instanţa de apel a analizat pe fond dacă excepţia prescripţiei este sau nu întemeiată, cât timp motivele de apel se refereau şi la faptul că instanţa de fond nu a pus în discuţie excepţia prescripţiei şi că la termenul din data de 11 aprilie 2013 deşi la dosar era depusă cerere de amânare justificată reţine cauza în pronunţare pe excepţia anterior menţionată, motive care nu au fost analizate de instanţa de apel în nici un fel.

Îndatorirea de a motiva hotărârea sub aspectul tuturor cererilor, excepţiilor şi respectiv criticilor formulate de părţi, constituie o garanţie pentru justiţiabili, în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc, fiind singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a putea exercita un eficient control judiciar.

Fără arătarea motivelor nu se poate exercita controlul judiciar, astfel că instanţa pronunţă o soluţie nelegală, care, potrivit art. 304 pct. 7 Cod procedura civilă, este supusă casării.

Contrar acestor dispoziţiuni arătate şi explicate mai sus, instanţa de apel a omis să analizeze motivele de apel arătate anterior, astfel încât cu privire la hotărârea pronunţată nu se poate exercita un control judiciar eficient, prin prisma acestei lipse a analiza excepţiei.

În contextul dispoziţiilor art. 261 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă, modificat, instanţa era obligată să facă aprecieri cu privire la toate susţinerile părţilor, deci inclusiv cu privire la motivele de apel arătate mai sus.

Codul de procedură civilă consacră principiul general după care orice hotărâre judecătorească trebuie să fie motivată şi toate motivele de apel, apărările şi excepţiile să fie analizate. Aceasta dispoziţie este edictată atât în interesul unei bune administrări a justiţiei şi încrederii ce trebuie să inspire justiţiabililor cât şi pentru a se da instanţelor superioare posibilitatea de a controla judecata primelor instanţe.

Pentru satisfacerea acestui principiu, judecătorii fondului sunt datori sa arate motivele de fapt şi de drept care au format convingerea lor, să enunţe cele constatate şi dovezile care au determinat-o.

Sub acest aspect prevederile art. 261 alin. 1 pct. 5 din Codul de procedură civilă au caracter imperativ, iar nerespectarea lor atrage casarea hotărârii pentru că, fără arătarea motivelor şi a dovezilor, soluţia pronunţată este nelegală.

Este un viciu al hotărârii neanalizarea tuturor motivelor de apel, apărărilor sau excepţiilor, iar remediul este doar casarea.

În cazul în care nu se analizează toate motivele de apel, apărările sau excepţiile atunci instanţa nu analizează fondul apelului şi prin urmare instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, ipoteză prevăzută de art. 312 alin. 3 Cod procedură civilă.

Astfel, în temeiul prevederilor art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă cât şi al art. 312 alin. 3, art. 299 alin. 1 şi art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă, curtea a admis parte recursul declarat de reclamantul B .V împotriva deciziei civile nr. 97/A/ din 12.03.2014 a Tribunalului Maramureş pronunţată în dosar nr. 2038/307/2010 pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Maramureş, pentru a se pronunţa asupra tuturor motivelor de apel, urmând a analiza şi celelalte motive de recurs, care sunt subsidiare analizei nemotivării complete a apelului, şi nu pot fi analizate de instanţa de recurs, mai puţin motivele care au fost reţinute ca inadmisibile.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor de apel formulate, precum şi a îndrumarului de casare, Tribunalul MaramureŞ a reţinut faptul că anterior prin sentinţa civilă nr. 1096 pronunţată de Judecătoria Sighetu Marmaţiei la data de 18 aprI 2013 a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, astfel că cererea formulată de reclamantul B .V a fost respinsă ca fiind prescrisă.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 501 din Legea 10/2001. În acest sens au fost depuse la dosarul cauzei „Note scrise”, în cuprinsul cărora se menţionează faptul că raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv restituirea preţului de piaţă al imobilelor conform standardelor internaţionale de evaluare, cererea de chemare în judecată este scutită de la plata taxei judiciare de timbru.

În concluzie, obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie solicitarea de a se dispune acordarea de despăgubiri întemeiate şi stabilite potrivit art. 501 din Legea 10/2001.

Criticile aduse sentinţei atacate vizează atât dezlegarea dată de Judecătoria Sighetu Marmaţiei excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, raportat la prevederile legale invocate de reclamant, cât şi aspecte legate de modul în care instanţa de fond a pus în discuţie excepţia prescripţiei.

Apelantul B .V a arătat, fapt reţinut de instanţă şi din cuprinsul actelor depuse la dosarul cauzei de părţi, faptul că prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei de D. G, acesta a invocat faptul că cererea de chemare în judecată este tardivă. Întâmpinarea a fost depusă la dosarul cauzei la data de 24.10.2012 (f.178-183 din dosarul Judecătoriei Sighetu Marmaţiei). Întâmpinarea, în cuprinsul căreia a fost invocată „excepţia tardivităţii” a fost depusă în exemplare suficiente pentru a fi comunicate tuturor părţilor din proces la data de 1 noiembrie 2012, fiind comunicată reprezentantului reclamanţilor la termenul din data de 22 noiembrie 2012. Încheierea de şedinţă de la termenul arătat în cuprinsul căreia se face menţiune cu privire la acest fapt se află la fila 197 din dosarul Judecătoriei.

La termenul din data de 11 aprilie 2013, instanţa de judecată a recalificat excepţia tardivităţii formulării cererii justificată de susţinerea pârâtului D. G care a arătat „chiar dacă în legătură cu imobilul pentru care se solicită angajarea răspunderii pentru evicţiune au existat mai multe litigii, esenţial pentru speţa d faţă este doar litigiul care a privit anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 6577/1996, de când s-a născut dreptul la acţiune privind dreptul la restituirea preţului achitat cu titlu de preţ”, ca fiind excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

Susţinerile apelantului B .V potrivit cărora instanţa nu a pus în discuţia părţilor excepţia invocată nu poate fi avută în vedere. Potrivit menţiunilor din încheierea de şedinţă din data de 11 aprilie 2013 (f.233 din dosarul Judecătoriei Sighetu Marmaţiei), instanţa a respins cererea de amânare formulat în cauză, a revenit asupra probei încuviinţate, respectiv expertiza judiciară dispusă, a calificat excepţia invocată ca fiind excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a dispus asupra excepţiei invocate. Susţinerea că nu s-a pus în discuţie excepţia nu poate fi reţinută. Părţile au avut posibilitatea de a exprima poziţia faţă de excepţia invocată cu 6 luni anterior prin întâmpinarea depusă şi comunicată reprezentantului reclamantului-apelant. În măsura în care părţile au ales să nu fie prezente la dezbaterile din data de 11 aprilie 2013, formulând cereri de amânare care au fost respinse de instanţa de judecată nu pot duce la concluzia că instanţa nu a pus în discuţie excepţia, dimpotrivă, în cuprinsul încheierii de şedinţă apar menţiuni legate de dispoziţiile instanţei din şedinţa de judecată privind excepţia invocată.

Prin prisma considerentelor anterior expuse instanţa a considerat că raportat la principiul disponibilităţii părţilor, acestea având posibilitatea de a formula cererile cu care investesc instanţa de judecată, de a formula apărările legate de cererile deduse judecăţii, de a participa la dezbaterile cauzei, apelantului B .V nu i-a fost încălcat dreptul la apărare. Potrivit art. 156 alin. 1 C.proc.civ., partea poate beneficia de un singur termen, pentru motive temeinic justificate, pentru lipsă de apărare. În prezenta cauză au fost acordate mai multe termene pentru lipsa de apărare. Pe de altă parte se constată că cererea de amânare a fost respinsă de instanţă pentru că nu a fost justificată în nici un fel.

Instanţa nu a avut în vedere susţinerile din motivele de apel formulate de apelantul B .V, potrivit cărora termenul de prescripţie a început să curgă din anul 2007. Termenul de prescripţie pentru dreptul de a solicita „restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare” drept stabilit prin art. 501 din Legea 10/2001, drept introdus prin Legea 9/2009 a început să curgă de la data intrării în vigoare a ultimului act normativ arătat, respectiv din anul 2009. Cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 15 iunie 2010.

Tribunalul a mai reţinut considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care prin Decizia nr. 284/19.01.2011 pronunţată în dosarul nr. 7176/3/2009 în cares-a arătat că termenul de prescripţie pentru cererea de chemare în judecată întemeiată pe prevederile art. 501 din Legea 10/2001 a început să curgă odată cu apariţia acestui nou articol dreptul prevăzut de acesta fiind un drept nou, inexistent anterior.

Din acest punct de vedere s-a considerat că soluţia instanţei nu este corectă, cererea de chemare în judecată întemeiată pe dispoziţiile art. 501 din Legea 10/2001 nu poate fi considerat prescris.

Soluţia Judecătoriei Sighetu Marmaţiei, astfel cum rezultă din cuprinsul dispozitivului a fost aceea a respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind prescrisă. Chiar dacă considerentele au avut în vedere şi alte aspecte, în măsura în care acestea nu explicitează conţinutul dispozitivului, acestea sunt considerate străine pricinii. În concluzie instanţa nu a considerat că Judecătoria s-a pronunţat asupra fondului cererii de chemare în judecată.

Apelantul B .V a solicitat instanţei de judecată să dispună trimiterea cauzei spre rejudecare deoarece instanţa nu s-a pronunţat asupra fondului, soluţionând cauza pe excepţia invocată. Având în vedere prevederile art. 297 C.proc.civ., instanţa a anulat sentinţa atacată, cauza fiind trimisă spre rejudecare Judecătoriei Sighetu Marmaţiei.

Domenii speta

Spete similare