Acţiune în Constatare

Dosar nr. xxxxx/193/2013 - acţiune în constatare -

JUDECĂTORIA BOTOŞANI

SECŢIA CIVILĂ

Şedinţa publică de la zz.ll.aa

Instanţa constituită din:

PREŞEDINTE:

GREFIER:

SENTINŢA CIVILĂ NR. xxxxx

Pe rol judecarea cauzei  privind pe reclamanţii ZCCD ȘI CLşi pe pârâta S.C. XYS.A., având ca obiect „acţiune în constatare”.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 08.10.2014, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta sentinţă, când, constatând că are nevoie de mai mult timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 23.10.2014, apoi pentru data de astăzi, dată la care,

INSTANŢA ,

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 29.11.2013, sub nr. 26678/193/2013, reclamanţii ZCCD și CL au solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. XYS.A.,  ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, să se constate nulitatea absolută şi să dispună înlăturarea clauzelor abuzive, precum şi să dispună obligarea băncii pârâte la restituirea tuturor sumelor percepute cu titlu de comision de risc, iar ulterior datei de 22.09.2010, cu titlu de comision de administrare, precum şi a dobânzii legale aferente începând cu data achitării acestora şi până la restituirea integrală a debitului principal şi anularea planurilor de rambursare emise în derularea contractului şi emiterea unui nou plan cu eliminarea comisionului de risc, respectiv cu eliminarea comisionului de administrare perceput lunar, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanţii arată că au încheiat un contract de credit ipotecar în valoare de 45,000 CHF cu banca pârâtă, contract ale cărui clauze nu au avut posibilitatea să le negocieze, acesta fiind un contract de adeziune, ulterior încheind şi un act adiţional la contract, cu privire la care li s-a spus că au fost suprimate toate clauzele şi comisioanele nelegale, însă reclamanţii nu au constatat vreo scădere semnificativă a ratelor lunare, observând că comisionul de risc pretins a fi eliminat de pârâtă, a fost înlocuit cu un comision de administrare, în acelaşi cuantum şi cu aceleaşi justificări ca şi comisionul de risc.

Mai arată reclamanţii că banca pârâtă, în loc să-şi îndeplinească obligaţiile impuse de reglementările în vigoare, a ales varianta abuzivă şi împovărătoare pentru consumatorul bun – platnic, instituind comisionul de urmărire a riscului şi ulterior comisionul de administrare prin care îşi acoperă în realitate pierderile rezultate din nerambursarea creditelor de către alţi clienţi, transferând astfel consecinţele pierderilor cauzate de creditele sale neperformante asupra clienţilor bun platnici, comisionul respectiv trebuind să vizeze acoperirea în mod concret a riscului generat de încheierea respectivului contract şi nu a altor riscuri legate de diverse activităţi ale instituţiei de credit.

Învederează reclamanţii că banca pârâtă, prin clauzele referitoare la comisionul de risc şi ulterior, comisionul de administrare, a urmărit obţinerea unor venituri în mod ilicit, banca profitând de starea de constrângere economică a consumatorilor care aveau nevoie de acordarea creditului şi folosind conţinutul preformulat al contractului, respectiv a actului adiţional, motiv pentru care ei solicită constatarea nulităţii absolute a clauzelor abuzive, cu repunerea în situaţia anterioară inserării respectivelor clauze în cuprinsul convenţiei de credit şi solicită obligarea băncii să restituie în integralitate sumele de bani încasate cu titlu de comision de risc pentru perioada 10.10.2007 – 22.09.2010, iar ulterior cu titlu de comision de administrare, începând cu data achitării acestora şi până în prezent, cu dobânda legală calculată asupra fiecărei sume de bani plătite băncii, de la data plăţii a fiecărei sume de bani în parte şi până la data restituirii efective de către bancă a fiecărei sume de bani în parte.

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 5,996, 968, 969, 973, 992 din C.civ., art. 4, 6, 14 din Legea nr. 193/2000 republicată privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, art. 9 ind.  din O.G. nr. 21/1992, art. 77 – 81 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumatorului, OUG nr. 174/2008, Legea nr. 190/1999 şi Directiva 93/13/CEE.

În dovedire, reclamanţii au depus la dosar înscrisuri.

Pârâta S.C. Z România S.A., legal citată, a formulat întâmpinare la dosar prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată şi a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor şi excepţia inadmisibilităţii restituirii prestaţiilor.

Arată pârâta, în susţinerea primei excepţii invocate, că termenul de prescripţie aplicabil în cauză este termenul general de trei ani, care începe să curgă de la data încheierii contractului de credit, respectiv 10.10.2007 şi, prin urmare, acţiunea reclamanţilor este prescrisă.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii restituirii prestaţiilor, arată pârâta că anularea clauzelor indicate nu poate produce efecte retroactive faţă de caracterul succesiv al prestaţiilor, iar reclamanţii au beneficiat şi ei de folosinţa efectivă a sumelor de bani puse la dispoziţie de către pârâtă, precum şi de serviciile accesorii ale acestora, fiind echitabil ca şi aceştia să restituie contravaloarea serviciilor primite de la pârâtă. Având în vedere că prestaţiile oferite de bancă reclamanţilor au un caracter abstract, necorporal, imposibil de restituit în natură, obligarea pârâtei la restituirea unilaterală a contravalorii acestor servicii este o inechitate gravă care tinde să adopte caracterul unei îmbogăţiri fără justă cauză şi solicită admiterea acestei excepţii.

Pe fondul cauzei, arată pârâta că cele trei condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ pentru a se constata caracterul abuziv al unei clauze, respectiv clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, clauza să fi fost contrară bunei – credinţe şi clauza, prin ea însăşi, sau împreună cu alte prevederi din contract, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, nu sunt întrunite în cauză, clauza reglementată la art. 5 din Convenţia de credit fiind negociată de părţi.

Susţine pârâta că reclamanţii sunt consumatori avizaţi, care au avut în trecut şi alte credite contractate, dovadă fiind însăşi destinaţia creditului contractat de la pârâtă, care, alături de refinanţarea unor cheltuieli curente, a constat în refinanţarea creditelor anterioare acordate de Banca Z şi XYZ, ceea ce atestă, pe de o parte, dobândirea unor cunoştinţe bancare ce au permis înţelegerea şi acceptarea condiţiilor de creditare, iar pe de altă parte, compararea costurilor Z cu ale celorlalte bănci de pe piaţă şi alegerea celei mai avantajoase oferte din punctul de vedere al costurilor.

În ceea ce priveşte actul adiţional nr. XXX/zz.ll.aa, arată pârâta că, conform prevederilor art. 95 din OUG nr. 50/2010, contractele în curs de derulare la data intrării în vigoare a ordonanţei nu intră sub incidenţa acestei acesteia, cu anumite excepţii, ele producându-şi efectele în conformitate cu termenii contractuali agreaţi între părţi.

În drept, pârâta a invocat prevederile art. 969 C.civ., Legea nr. 193/2000, principiul aplicabilităţii directe a Directivei nr. 93/13/CEE, art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, Decretul 167/1958, Decretul 31/1954, OUG nr. 50/2010, Legea nr. 363/007.

Pentru justa soluţionare a cauzei, instanţa a încuviinţat şi administrat proba cu înscrisuri. Analizând actele şi lucrările aflate la dosarul cauzei, instanţa reţine următoarele:

În fapt, la data de 10.10.2007 reclamanţii au încheiat cu pârâta S.C. Z România S.A.- la Sucursala Botoşani,  contractul de credit bancar cu ipotecă nr. XXX/zz.ll.aa.

Constată instanţa că, la momentul încheierii convenţiei de credit, au fost atraşi de procentele reduse ale dobânzilor curente dar s-au aflat într-o poziţie inegală cu banca iar contracte încheiate sunt mai degrabă contracte de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către bancă, fără a da posibilitatea de negociere a nici unei clauze din convenţie.

Instanţa mai constată că, pe parcursul derulării contractului de credit pârâta S.C. Z România S.A. – Sucursala Botoşani, şi-a asigurat rambursarea creditului printr-o paletă largă de măsuri menite să garanteze plata creditului şi a dobânzilor aferente constând în faptul că, riscul valutar este acoperit de plata în moneda creditului (franci elveţieni), dobânda nu a depăşit niciodată nivelul maxim al indicatorilor de referinţă, plata întârziată este un risc acoperit de dobânda penalizatoare, neplata este un risc acoperit de ipotecă de rang I în favoarea băncii, distrugere garanţie este un risc acoperit de asigurarea obligatorie, deprecierea garanţiei imobiliare este un risc înlăturat de faptul că imobilul adus ca şi garanţie are o valoare mult mai mare decât sumele împrumutate.

Instanţa observă că potrivit O.U.G. nr. 50/2010 permite băncilor să aibă doar patru tipuri de comisioane : de analiză dosar, de administrare credit, de rambursare anticipată, şi un ultim comision unic pentru serviciile prestate la cererea consumatorilor iar pârâta a inserat în contractul de credit bancar nr. XXX/zz.ll.aa, un comision suplimentar identificat ca şi comision de risc, nepermis de actul normativ arătat.

Astfel, instanţa constată că în ce priveşte pct. 5 lit. a intitulată „comision de risc” din secţiunea „condiţii speciale” ale contractului de credit bancar nr. XXX/zz.ll.aa, această clauză prevede că: „0,19% aplicat soldului creditului, plătibil lunar în zile de scadenţă, pe toată perioada de derulare a convenţiei de credit.” Instanța reține, raportat la pct. 5 lit. a intitulat „comision de risc”, că acesta a fost transformat pur formal, prin intermediul Actului adițional nr. XXX/zz.ll.aa, în „comision de administrare credit”.

În drept, instanţa reţine că este învestită cu judecata unei acţiuni în constatare a clauzelor abuzive lovite de nulitatea absolută în temeiul O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori şi Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate de comercianţi şi consumatori, pentru primul capăt de cerere, în ce priveşte al doilea capăt de cerere se solicită „obligaţia de a da” întemeiată pe dispoziţiile legale amintite mai sus raportate la necesitatea repunerii părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului, precum şi pe dispoziţiile art. 1092 şi următoarele Cod civil iar ultimul capăt de cerere vizează o „obligație de a face”.

Făcând aplicarea art. 248 Cod procedură civilă, instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor invocate prin întâmpinările depuse la dosar.

În ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, instanţa o va respinge, cu motivarea că, deşi este adevărat că Legea nr. 193/2000 nu prevede, ca sancţiune, anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, însă, aşa după cum se va arăta mai jos, regimul juridic al acestei sancţiuni este practic identic cu al nulităţii absolute, acest lucru decurgând din practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel, în ce priveşte natura interesului protejat, norma respectivă ocroteşte un interes general, si nu unul individual, aşa cum susţine pârâta.

De altfel, chiar susţinerea pârâtei este contradictorie în conţinut, fiind evident faptul că legea ocroteşte o categorie generică, aceea a consumatorilor, şi nu o persoană particulară, strict determinată.

Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislaţia românească a Directivei nr. 93/13/CEE, or, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie, dispoziţiile acestei directive sunt de ordine publică (cauza Mostaza Claro).

Tot în acest sens, în cauza C-76/10 Pohotovost’ s.r.o. Vs Iveta Corčkovská, în considerentul nr.50 s-a precizat că „dată fiind natura şi importanţa interesului public pe care se întemeiază protecţia pe care Directiva nr.93/13/CEE o asigură consumatorilor, art.6 din acesta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naţionale care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică.

În acelaşi sens, în cauza Salvat Editores SA v José M. Sánchez Alcón Prades C-241/98, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că recunoaşte judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract” arătând totodată că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecţiei speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivităţii, care, făcând parte din ordinea publică economică, depăşeşte interesele specifice ale unor părţi. Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-şi producă efectele”.

Aşa după cum se poate constata din examinarea cererii introductive formulată de către reclamanţi, aceasta nu se referă la vicierea consimţământului ci la constatarea caracterului abuziv al unor clauze în contractul de credit, or, după cum s-a arătat mai sus, consecinţa constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulităţii absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancţiunea existentă în cazul nulităţii relative, şi anume anularea clauzei respective.

Este greşită susţinerea pârâtei, în sensul că regimul juridic aplicabil nulităţii clauzelor de împrumut bancar ar fi unul specific nulităţii relative, şi nu celei absolute.

După cum s-a arătat mai sus, potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care, potrivit dispoziţiilor constituţionale şi ale Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, este obligatorie pentru instanţele româneşti, există un interes public ca aceste clauze, constatate ca fiind abuzive pentru consumator, să nu-şi producă efectele, recunoscând judecătorului naţional puterea de a le declara nule, chiar din oficiu.

Prin urmare, neputând fi vorba de o nulitate relativă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958, nulitatea absolută putând fi invocată oricând, ca atare, dreptul la acţiune al reclamanţilor neputând fi apreciat ca prescris.

În ce priveşte, excepţia inadmisibilităţii restituirii, instanţa o va respinge cu motivarea că, s-a arătat în literatura de specialitate, că aceste inadmisibilităţi privite ca excepţii, sunt o creaţie a doctrinei, că, pârâtul fără a contesta în mod direct pretenţia reclamantului, face opoziţie la acţiunea reclamantului, arătând că aceasta este inacceptabilă şi că instanţa nu poate examina cererea cu care a fost învestită.

La o primă vedere, se poate aprecia că şi în situaţia de faţă, ar exista inadmisibilitate pentru promovarea cererii reclamantei, însă noţiunea de inadmisibilitate vizează nu excepţia ci efectul spre care tinde aceasta, mai precis modalitate de respingere a cererii, astfel încât încercarea de a consacra o instituţie distinctă a inadmisibilităţilor ca şi excepţii, este artificială pentru că legislaţia procedurală acoperă cu noţiunile deja existente toate situaţiile de excepţie.

Pe de altă parte, această aparentă inadmisibilitate presupune cercetarea fondului cererii, fond care va fi examinat de către instanţă după analizarea celorlalte excepţii invocate de către pârâte.

Potrivit art. 1 din Legea  nr. 193/2000  privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, „orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate. În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului. Se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.

De asemenea, potrivit art. 4 alin.1 din Legea nr.193/2000, „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile  părţilor” iar art. 4 alin. 2 din acelaşi act normativ prevede că „o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv”.

Prevederile contractuale care dau dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale sunt considerate clauze abuzive, potrivit art. 4 alin. 4 coroborat cu art. 1 lit. g din anexa Legii nr. 193/2000.

În cauza de faţă, contractele de credit încheiate între părţi nr. XXX/zz.ll.aa intră sub incidenţa Legii nr. 193/2000 întrucât împrumutatul are calitatea de consumator iar pârâta, de comerciant. Aceste prevederi legale sunt conforme cu art. 1 pct. 2 lit. a şi b din Directiva 87/102/CEE a Consiliului din 22 decembrie 1986 cu privire la armonizarea dispoziţiilor legislative, reglementare şi administrative ale Statelor membre în materie de credit destinat consumului.

În momentul în care au fost încheiate aceste convenţii, consumatorul a acţionat de pe o poziţie inegală în raport cu banca, contractele încheiate sunt contracte de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna dintre aceste clauze. Aspectele particulare au vizat doar cuantumul sumei împrumutate, al accesoriilor acestei sume, dobândă şi comisioane, termenul împrumutului şi garanţiile constituite. Consumatorul nu a avut posibilitatea să negocieze nicio clauză din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă, de către Bancă.

Faţă de acestea, instanţa consideră clauzele prevăzute la pct. 5 lit. a,  din secţiunea „condiţii speciale” ale contractului de credit bancar nr. XXX/zz.ll.aa, așa cum au fost  prevăzute atât înainte de întocmirea Actului adițional nr. XXX/zz.ll.aa cât și după transformarea formală în „comision de administrare credit”, ca fiind abuzive.

Astfel, potrivit art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000, dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. În schimb, în cauză pârâtele nu au probat în nici un mod că ar fi negociat în vreun fel cu reclamantul clauzele celor două convenţii de împrumut ceea ce face ca, în privinţa clauzelor contestate, să fie aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 193/2000.

Referitor la noţiunea de „comision de risc” transformat prin intermediul Actului adițional nr. XXX/zz.ll.aa, în „comision de administrare credit”, prevăzut  în contractul de credit de credit nr. XXX/zz.ll.aa, pct. 5 lit. a instanţa reţine faptul că aceasta nu a fost explicată în mod clar şi neechivoc sub aspectul motivelor şi al condiţiilor în care este perceput. Fără o detaliere explicită şi o justificare obiectivă a perceperii acestui comision, care să fie evidenţiate în chiar convenţia de credit (fie în cadrul condiţiilor generale, fie în cadrul condiţiilor speciale), instanţa nu poate aprecia asupra legalităţii acestei sume, în aceeaşi situaţie fiind şi reclamanții, în calitate de împrumutați.

Deşi legea nu interzice încheierea de contracte preformulate, instanţa reţine că, pentru a nu fi abuzive, clauzele nenegociate trebuie să nu creeze în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Echilibrul contractual presupune ca drepturile fiecăreia dintre părţi să aibă corespondent într-o contraprestaţie a celeilalte părţi ori un asemenea echilibru nu există în măsura în care clauzele contractuale dau dreptul unei părţi să beneficieze de avantaje care nu au corespondent într-o contraprestaţie din partea sa. Împrejurarea că societatea pârâtă ar justifica încasarea comisionului de urmărire riscuri eventual ca pe o compensaţie pentru posibilele riscuri generate de neexecutarea obligaţiilor contractuale, nu înlătură necesitatea inserării unei obligaţii corelative din partea împrumutătorului pentru situaţia în care neexecutarea nu se produce, ceea ce nu s-a realizat prin convenţiile de credit încheiate cu reclamantul.

Rezultă aşadar, că prin perceperea „comisionului de risc”, transformat prin intermediul Actului adițional nr. XXX/zz.ll.aa, în „comision de administrare credit”, s-a creat un dezechilibru în privinţa contraprestaţiilor părţilor deoarece acest comision nu are o justificare obiectivă, el neavând un corespondent într-o contraprestaţie a împrumutătorului.

Pârâta a invocat faptul că perceperea comisionului este necesară pentru acoperirea unor riscuri decurgând din recuperarea creditului pus la dispoziţie.

Este adevărat că instituţiile bancare, sunt ele însele supuse riscurilor, prin chiar activitatea bancară pe care o desfăşoară şi, de aceea, BNR autorizează instituţiile bancare numai în măsura în care acestea pot dovedi deţinerea unei rezerve minime obligatorii - rezerva valutară şi în moneda statului unde îşi desfăşoară activitatea - tocmai pentru ca în cazul creditelor neperformante, sau a condiţiilor de faliment, delapidare, etc. să existe asigurarea că rezerva este acoperitoare pentru aceste riscuri.

Ideea de ansamblu este, aşadar, că pentru a se înfiinţa şi apoi a funcţiona, o instituţie de credit trebuie să îndeplinească anumite cerinţe. În cazul în care nu sunt îndeplinite respectivele cerinţe, există un risc pentru consumatori, motiv pentru care instituţiile bancare sunt supuse supravegherii permanente a Băncii Naţionale a României ( BNR ).

Raţiunea pentru care sunt instituite aceste „cerinţe " (conform O.U.G. nr. 99/2006, modificată) şi mecanisme de supraveghere constă în aceea că, de fapt, voinţa legiuitorului este ca cei protejaţi să fie clienţii instituţiilor de credit, nu ca aceştia să suporte toate riscurile.

Aşadar, ceea ce este abuziv, în speţă, la perceperea comisionului de risc şi creează un dezechilibru între părţi este dubla asigurare a creditului, impusă împrumutatului - atât prin asigurarea băncii că în caz de neplata a ratelor împrumutatul este executat silit (art. 7.4 lit. f), cât şi prin perceperea unor sume de bani, procentuale, lunar la sold, pentru  acoperirea riscului creditului.

Nu în ultimul rând, sub aspectul verificării existenţei caracterului abuziv al clauzei cuprinse în art. 5 lit. a  din convenţiile de credit, instanţa reţine că acest comision de risc nu face parte nici din preţ şi nici din obiectul principal al contractului, pentru suma împrumutată clientul restituie împrumutul la care se adaugă preţul cerut de bancă, adică dobânda, şi dobânda penalizatoare aferentă. Toate celelalte comisioane sau tarife stabilite în contract trebuie să aibă ca şi corespondent prestarea unui serviciu, (conform OG 21/1992), ceea ce nu este cazul în speţă.

Prin urmare, pentru toate considerentele de mai sus, instanţa va constata existenţa clauzelor abuzive cuprinse la pct. 5 lit. a, din secţiunea „condiţii speciale” ale contractului de credit bancar nr. XXX/zz.ll.aa transformat formal prin intermediul Actului adițional nr. XXX/zz.ll.aa, în „comision de administrare credit”, şi, pe cale de consecinţă, reţinând caracterul ilicit al stipulării acestor clauze în convenţiile de credit şi în cuprinsul anexelor la contractele de credit, va obliga pârâta să modifice contractul de credit anterior menţionate în sensul eliminării clauzelor constatate ca fiind abuzive.

Potrivit art. 1092 Cod civil se prevede că „Orice plata presupune o datorie; ceea ce s-a plătit fără sa fie debit este supus repetițiunii.” Astfel , în baza art. 1092 şi următoarele  C.civ., va obliga pârâta la restituirea către reclamanţi a sumelor reprezentând comision de risc, perceput de pârâtă şi achitate de reclamanţi, în cuantum de 0,19% aplicat la soldul creditului plătit lunar, conform planului de rambursare anexă la contractul de credit bancar nr. XXX/zz.ll.aa. Astfel, având în vedere concluziile raportului de expertiză extrajudiciară, acceptat de ambele părți, instanța va obliga pârâtele la plata, în echivalent lei la data plăţii efective, a sumei de 4671,01 CHF (sumă încasată de pârâte cu titlu de comision de risc / comision administrare credit în perioada 22.10.2007 - 20.07.2014), la care se va adăuga dobânda legală de la data încasării si până la data plăţii efective.

În temeiul art. 453 alin. l C. proc. civ, instanța va obliga pârâtele la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamanți, ce sunt reprezentate de onorariul avocatului și contravaloare expertizei efectuată în cauză, conform înscrisurilor depuse la dosar (f. 113 - 115), în suma de 1200 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE:

Respinge excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată.

Respinge excepţia inadmisibilităţii restituirii prestaţiilor reclamanţilor, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată.

Admite acţiunea formulată de reclamanţii CCD CNP  şi CL CNP, ambii cu domiciliul în mun. Botoșani, str. XT nr. X, jud. Botoșani, în contradictoriu cu pârâtele SC Z România SA, cu sediul în mun. Bucureşti, Şos. Y, şi SC Z România SA - Sucursala Botoșani, cu sediul în mun. Botoșani, str. Z.

Constată caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 5 lit. a) (comision de risc / comision administrare credit), din convenţia de credit nr.XXX din zz.ll.aa încheiată între părţi şi obligă pârâtele să modifice această convenţie în sensul înlăturării acestei clauze abuzive.

Obligă pârâtele la plata în echivalent lei la data plăţii efective a sumei de 4671,01 CHF (sumă încasată de pârâte cu titlu de comision de risc / comision administrare credit în perioada 2007 -2014), la care se adaugă dobânda legală de la data încasării si până la data plăţii efective.

Obligă pârâtele la plata către reclamanţi a sumei de 1200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cu apel, ce se va depune la Judecătoria Botoșani în termen de 30 zile de la comunicare.

Pronunţată în şedinţă publică azi, data de zz.ll.aa.

PREŞEDINTE, GREFIER,

Domenii speta

Spete similare