Omorul

Dosar nr. 1554/89/2011

R O M Â N I A

TRIBUNALUL VASLUI

SECŢIA PENALĂ

SENTINŢA PENALĂ NR. 18

Şedinţa publică de la 23 ianuarie 2013

Instanţa constituită din:

PREŞEDINTE :

Grefier :

Ministerul Public reprezentat de procuror

din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Vaslui

Pe rol, la ordine, se află spre soluţionare cauza penală privind pe inculpata FM,  trimisă în judecată prin Rechizitoriul Nr. 582/P/1997 din 03.06.2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Vaslui pentru săvârşirea infracţiunii de omor prev. de art. 174 Cod penal.

T R I B U N A L U L

Analizând probele administrate, precum şi actele şi lucrările dosarului, Tribunalul  constată că, prin conţinutul său, ansamblul probator existent în cauză nu are un caracter cert şi decisiv în înlăturarea prezumţiei de nevinovăţie consacrată de lege în favoarea inculpatei FM,.

În Codul de procedură penală român, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, prezumţia de nevinovăţie este înscrisă între regulile de bază ale procesului penal, în art. 5 ind. 2 statuându-se că „orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă”.

Prin adoptarea prezumţiei de nevinovăţie ca principiu de bază, distinct de celelalte drepturi care garantează şi ele libertatea persoanei – dreptul la apărare, respectarea demnităţii umane - s-au produs o serie de restructurări ale procesului penal şi a concepţiei organelor judiciare, care trebuie să răspundă următoarelor cerinţe: vinovăţia se stabileşte în cadrul unui proces; sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii şi definitive pentru următoarea fază a procesului; la adoptarea unei hotărâri de condamnare, până la rămânerea definitivă inculpatul are statutul de persoană nevinovată; la adoptarea unei hotărâri de condamnare definitive prezumţia de nevinovăţie este răsturnată cu efecte „erga omnes” ;  hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăţie, iar în caz de îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunţe o soluţie de achitare.

Potrivit art. 62 Cod de procedură penală, instanţa este obligată să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe, iar conform art. 63 alin. 2 Cod de procedură penală, probele nu au o valoare dinainte stabilită, aprecierea fiecăreia făcându-se în urma examinării tuturor probelor administrate, în vederea stabilirii adevărului.

Art. 65 alin. 1 Cod de procedură penală stipulează că sarcina administrării probelor în procesul penal revine organului de urmărire penală şi instanţei de judecată, inculpatul neavând sarcina de a îşi dovedi nevinovăţia, el doar apărându-se. În cazul de faţă, inculpata F M a susţinut pe tot parcursul procesului penal că nu ea a comis fapta de care este acuzată.

Pentru dovedirea unei infracţiuni şi, implicit, pentru pedepsirea făptuitorului, este nevoie de studierea probelor existente despre acel eveniment judiciar obiectiv.

Principiul liberei aprecieri a probelor lasă instanţei de judecată libertatea de a aprecia concludenţa tuturor probelor, indiferent de faza procesuală în care au fost administrate, iar principiul aflării adevărului, consacrat de art. 3 Cod de procedură penală, impune instanţei de judecată să dea valoare acelor probe care, coroborate cu alte probe legal administrate, exprimă adevărul.

Criteriul determinant în aprecierea probelor îl constituie forţa acestora de a exprima adevărul, instanţei revenindu-i răspunderea de a reţine şi aprecia aceste probe, ţinând cont de întregul material probator administrat şi nu doar de cele administrate nemijlocit în şedinţă publică. Altfel spus, nu se poate înţelege că probele administrate în cursul urmăririi penale au valoare doveditoare numai în cursul acestei faze a procesului penal şi numai în vederea sesizării instanţei.

Instanţa arată totodată şi că simpla retractare sau modificare de către inculpaţi sau martori a unor declaraţii nu poate duce la înlăturarea, în mod automat şi nemotivat, a declaraţiilor anterioare, cât timp acestea se coroborează şi cu alte probe ale dosarului şi că nu există o ordine de preferinţă între declaraţiile succesive ale persoanei vătămate, inculpatului sau martorului.

Instanţa indică şi că uneori trebuie apreciat care dintre declaraţii reflectă adevărul, declaraţia dată într-un moment foarte apropiat de producerea faptei, declaraţie în care se relatează exact cu lux de amănunte evenimentul, şi o alta dată după scurgerea unui interval de timp în care se exprimă îndoiala cu privire la acelaşi aspect redat fidel în primele declaraţi. Între o incertitudine exprimată în instanţă şi certitudinea cu privire la acelaşi aspect exprimată în faza de urmărire penală în declaraţiile luate imediat după producerea evenimentului, instanţa trebuie să aprecieze care dintre acestea exprimă adevărul.

În lumina acestor principii, Tribunalul urmează a da o eficienţă sporită declaraţiilor date de către martori în prima etapă a efectuării anchetei penale, respectiv în anul 1997, având în vedere faptul că proba testimonială a fost administrată la un interval de timp foarte apropiat de momentul descoperii cadavrului victimei Cârcotă Constantin.

În aprecierea declaraţiilor date de către martori în etapa a doua a anchetei efectuată de către organele de urmărire penală, dar şi în faţa instanţei de judecată, Tribunalul va avea în vedere intervalul de timp de 11 ani, respectiv de 15 ani, faţă de perioada noiembrie – decembrie 1997.

 În ceea ce priveşte declaraţiile date de către inculpata, Tribunalul urmează a le aprecia nu doar raportat la restul materialului probatoriu administrat în cauză, dar şi la starea de sănătate psihică a acesteia, atât anterior perioadei noiembrie-decembrie 1997, dar şi ulterior acesteia.

Starea de sănătate psihică a inculpatei a cunoscut o agravare continuă şi care poate explica multiplele contradicţii existente între declaraţiile acesteia, dar şi o combinare a unor evenimente reale cu evenimente care nu au avut loc.

Instanţa arată şi că într-un anumit mod se impun a fi evaluate declaraţiile contradictorii ale unei persoane apte din punct de vedere al stării de sănătate psihică şi într-o altă manieră diferenţele între declaraţii şi chiar declaraţiile în sine ale unei persoane având o stare de sănătate psihică deteriorată serios, nefiind deloc improbabil ca însăşi starea de sănătate în discuţie să genereze diferenţele şi declaraţiile anterior indicate.

FM,a fost internată în perioada 1-17 august 1987 în Spitalul Clinic de Psihiatrie „Socola” Iaşi,.

Conform raportului de expertiză medico-legală psihiatrică nr. 16/PA din 11 februarie 2009 întocmit de Serviciul Medico-Legal Judeţean Vaslui, FM,prezintă tulburare organică depresivă senilă, etilism cronic.

Raportul de Nouă Expertiză Medico-Legală Psihiatrică Nr. 238 din 05.04.2012, efectuat de Institutul de Medicină Legală Iaşi, aprobat prin avizul nr. 769/24.04.2012 al Comisiei de Avizare şi Control al Actelor Medico-Legale din cadrul Institutului de Medicină Legală Iaşi şi confirmat prin avizul nr. E1/9713/2012 din 31.10.2012 al Comisiei Superioară de Medicină Legală din cadrul Institutului de Medicină Legală „Mina Minovici stabileşte că:

1.Inculpata prezintă diagnosticul “demenţă severă (MMSE sub 5)”, de etiologie toxico-vascluară.

2.La data examinării actuale, sus-numita este dezorientată temporo-spaţial, allo şi autopsihic.

3.La data examinării actuale, sus-numita nu are prezentă capacitatea de a discerne asupra faptelor şi acţiunilor sale, precum şi asupra consecinţelor ce decurg din acestea.

4.Starea actuală a sus-numitei necesită supraveghere şi tratament de specialitate, în condiţii de internare, conform art. 114 Cod penal.

Prin actul de sesizare a instanţei, s-a reţinut în sarcina inculpatei că, în data de 28 noiembrie 1997, i-a aplicat mai multe lovituri cu o toporişcă victimei C C, în zona capului, cauzându-i leziuni traumatice care au condus către deces

Tribunalul arată că există un dubiu asupra datei decesului victimei C C.

Astfel, în actul de sesizare a instanţei este reţinută ca dată a decesului – 28 noiembrie 1997, în timp ce în cuprinsul Raportului de constatare medico-legală de autopsie nr. 192/C/97 întocmit în data de 25 februarie 1997 de Laboratorul Medico-Legal Judeţean Vaslui (filele 49-53 volum I dosar de urmărire penală), nu se concluzionează care ar fi data decesului lui C C.

De asemenea, în raportul întocmit de I.P.J. Vaslui şi aflat la fila 125 volum II dosar de urmărire penală, se arată că „fiind autopsiat cadavrul, s-a stabilit că moartea lui C C a fost violentă şi a survenit în perioada 28-30.11.1997”. Or, din seara zilei de 28 noiembrie 1997 şi până în jurul prânzului în ziua de 30.11.1997, inculpata s-a aflat la locuinţa familiei R din comuna.

S-au reţinut de către procuror ca elemente deosebit de importante în identificarea autorului următoarele:

•victima C C a fost găsită în data de 2 decembrie 1997, în casă, de către C C, fratele acesteia, şi F L, vecina acesteia, având braţele încrucişate pe piept, gest creştinesc care arată existenţa unei relaţii de apropiere între autor şi victimă.

Or, în singura declaraţie dată în faţa organelor de urmărire penală, în data de 4 decembrie 1997, C C nu menţionează vreun moment că fratele său ar fi avut braţele încrucişate pe piept, acest aspect nefiind regăsit nici în declaraţiile din data de 4 şi 5 decembrie 1997 ale martorei F L.

De asemenea, martorii P C şi CN, care, în data de 2 decembrie 1997, au scos victima din casă şi au spălat-o, deşi au oferit, în declaraţiile din anii 1997 şi 2007, în faţa organelor de urmărire penală, detalii ample asupra modului în care a fost găsit în casă C C, nu au învederat că ar fi observat ca victima să fi avut braţele încrucişate pe piept.

Singurul martor care a învederat acest detaliu în ceea ce priveşte modalitatea în care a fost găsită victima este F La şi doar în declaraţia dată în faţa procurorului în anul 2008.

Instanţa învederează existenţa unor rezerve în privinţa declaraţiei dată de acest martor în faţa procurorului, în data de 9 ianuarie 2008, la peste 11 ani de la momentul luării declaraţiilor iniţiale. Aceste rezerve se explică nu doar prin intervalul de timp, dar şi prin faptul că există anumite contradicţii faţă de declaraţiile iniţiale ale martorului, cărora instanţa de judecată urmează a le da eficienţă sporită.

Instanţa arată că nici măcar C I, fiul victimei, nu a învederat, în niciuna dintre declaraţiile sale din cursul urmăririi penale, că şi-ar fi găsit tatăl având braţele încrucişate pe piept.

C I afirmă acest aspect doar în cursul declaraţiei dată în faţa instanţei în data de 18 ianuarie 2012 (filele 55-57 dosar instanţă), însă Tribunalul nu va lua în considerare această afirmaţie, având în vedere că declaraţia acestui martor din faţa instanţei conţine şi alte elemente aflate în contradicţie cu restul materialului probatoriu administrat în cauză – de exemplu, martorul precizează că, în data de 2 decembrie 1997, s-a dus direct la locuinţa tatălui său (în condiţiile în care, reiese că, în prealabil, fusese la secretarul primăriei), că organele de poliţie au fost anunţate în data de 2 decembrie 1997 de decesul victimei (în condiţiile în care P D – ginerele martorului anunţă organele de poliţie în data de 3 decembrie 1997), că nu a dat foc la paiele din saltea decât după ce au venit organele de poliţie.

•inculpata a închis păsările, în data de 28 noiembrie 1997, fără nicio justificare, deşi era miezul zilei (dacă în acest moment, victima ar mai fi fost în viaţă, ar fi putut închide păsările seara, după ce acestea intrau în coteţ), păsările fiind găsite închise şi în data de 2 decembrie 1997, dată la care a fost găsită victima.

Or, în declaraţia dată la doar două zile de la acest moment, martora F L a învederat că, în data de 29 noiembrie 1997, într-o zi de sâmbătă, a observat, în curtea sa, cele două găini şi cocoşul aparţinând victimei, păsări, care, conform susţinerilor martorei, stăteau mai mult în curtea acesteia.

Tribunalul constată că, în declaraţia dată în 2008, în faţa procurorului, martora F L a învederat că nu a mai văzut păsările de pe data de 28 noiembrie 1997 şi până pe data de 2 decembrie 1997, însă instanţa va înlătura această declaraţie având în vedere intervalul de timp care a trecut, urmând a da eficienţă declaraţiei dată de martoră în anul 1997.

Pe cale de consecinţă, va înlătura şi argumentul analizat, care a contribuit la conturarea concluziei că victima şi locuinţa acesteia au fost găsite exact în starea în care au fost lăsate de inculpată, fapt care ar dovedi că, după plecarea inculpatei şi până la descoperirea victimei, nu a mai venit nicio altă persoană la locuinţa lui C C.

S-a mai reţinut, ca şi argument, că doar inculpata este posibil a fi autoarea infracţiunii, motivat de faptul că după plecarea lui C I şi până la părăsirea locuinţei victimei de către inculpată (28 noiembrie 1997), nu a mai venit nimeni la locuinţa victimei, aspect susţinut chiar de către inculpată.

Or, pe de o parte, astfel cum instanţa a arătat deja există anumite dubii că data decesului ar fi 28 noiembrie 1997. Pe de altă parte, din materialul probatoriu administrat nu reiese că inculpata ar fi revenit la locuinţa victimei până la momentul la care aceasta a fost găsită decedată şi nici nu poate fi exclusă posibilitatea ca altă persoană sau alte persoane să fi trecut pe la locuinţa victimei între data de 28 noiembrie 1997 şi momentul decesului acesteia, respectiv momentul la care a fost găsită victima de către CC şi F L.

Instanţa are în vedere inclusiv intervalul de timp destul de mare existent între data de 28 noiembrie 1997 şi data de 2 decembrie 1997, data descoperirii victimei, perioadă de timp în care nu se poate afirma cu certitudine că nicio altă persoană nu a trecut pe la locuinţa lui CC.

Dimpotrivă, martorul V M, în declaraţia dată în 9 ianuarie 2008, a precizat că într-o discuţie cu C C, fratele victimei, acesta i-a relatat că l-a găsit pe C decedat într-o dimineaţă şi că a presupus că autorul faptei ar fi C I, întrucât, în seara anterioară, ar fi fost cu căruţa la victimă şi ar fi plecat spre dimineaţă.

•în jurul orelor 13.00, în ziua de 28 noiembrie 1997, inculpata a părăsit locuinţa victimei, fără a termina de gătit mâncarea (aspect care ar releva faptul că a intervenit ceva şi a făcut-o să plece în grabă), a închis păsările şi a închis poarta, aducând o justificare hilară, cum că vroia să lase victima să se odihnească.

Se mai arată că, în data de 2 decembrie 1997,  fratele victimei, a găsit poarta închisă, găinile închise şi victima îmbrăcată cu hainele de afară, exact cum le lăsase inculpata.

Faptul că victima era îmbrăcată cu hainele de afară, aceleaşi haine cu care era îmbrăcată atunci când a fost găsită decedată, ar arăta că victima a murit în cursul zilei. Ca argument în acest sens, este indicat şi faptul că uşa de la intrarea în locuinţă era deschisă în data de 2 decembrie 1997, atunci când a fost descoperită victima, şi, aşa cum a declarat fratele acesteia, victima încuia de fiecare dată uşa înainte de culcare, astfel încât, ţinând cont şi de hainele cu care era îmbrăcată, rezultă că victima a fost omorâtă în ziua de 28 noiembrie 1997, înainte de a merge la culcare.

În ceea ce priveşte aceste argumente, Tribunalul arată, în primul rând, că ipoteza înaintată de către inculpată că ar fi închis poarta pentru a lăsa victima să se odihnească nu se impune a fi privită ca absolut hilară. Momentul zilei (în jurul orelor 13) şi faptul că poarta era închisă puteau crea impresia că persoana în discuţie nu este acasă, astfel că se puteau preîntâmpina posibile vizite ale unor terţe persoane, aceasta având în vedere şi că victima C C acorda cu împrumut sume de bani, dar şi faptul că victima obişnuia să vândă vin.

În al doilea rând, există şi probabilitatea ca victima să fi îmbrăcat, şi în zilele următoare, hainele purtate în data de 28 noiembrie 1997.

În al treilea rând, faptul că uşa de la intrarea în locuinţă era deschisă, că  victima încuia de fiecare dată uşa înainte de culcare şi că purta haine care se îmbracă în cursul zilei, pot impune cel mult concluzia că victima a decedat în cursul unei zile, înainte de culcare, însă nu pot impune cu certitudine concluzia că a decedat în cursul zilei de 28 noiembrie 1997, înainte de culcare.

Nu în ultimul rând, faptul că inculpata nu a terminat de gătit varza călită (la 2 decembrie 1997, momentul descoperirii victimei - varza a fost găsită doar fiartă în oală, inculpata declarând că, atunci când face varză călită, ea o unduieşte în ulei), nu semnifică faptul că această din urmă operaţiune nu a mai fost efectuată ca urmare a unui eveniment care a avut loc între aceasta şi victimă.

•în casă, lucrurile nu erau răvăşite şi nu lipseau bunuri, astfel încât mobilul omorului nu ar putea fi decât unul de ordin personal, iar nu patrimonial (tâlhăria).

Or, din declaraţia lui C M din data de 5 decembrie 1997 (soţia lui C I şi nora victimei), reiese că din casă lipseau mai multe bunuri: o pătură în dungi cu diferite culori, trei perne, cearceafuri, un portmoneu cu bani.

Martora a indicat şi faptul că, împreună cu martora F L, a constatat faptul că lipsea becul din faţa uşii chilerului, pe jos fiind găsite cioburi.

De asemenea, în declaraţia dată în 11 decembrie 1997, C I arată că, după ce cadavrul a fost spălat şi schimbat de haine, a observat că buzunarul de pe interiorul vestei victimei nu mai era şi nici portofelul pe care îl ţinea în mod obişnuit în buzunar.

Tribunalul arată şi că fiul victimei a învederat că a găsit în casa tatălui său, după decesul acestuia, menţiuni cu privire la împrumuturi acordate unor diferite persoane, dar şi faptul că, în data de 28 noiembrie 1997, tatăl său i-a relatat că ar deţine suma de 160.000 – 170.000 lei, sumă importantă la acel moment (verso fila 11 volum II dosar de urmărire penală).

•în ceea ce priveşte discuţiile care ar fi avut loc referitor la înstrăinarea de către C C către fiul său a casei şi a terenului, fără ca inculpatei să îi mai fie lăsată ca moştenire suprafaţa de teren cultivată cu vie din faţa casei:

 Tribunalul arată că, din declaraţia martorului C I , reiese că atunci când inculpata i-a spus victimei să îi dea şi ei o bucată de vie, dacă fiului îi va face acte pe casă, victima nu a spus nici că îi va da,  nici că nu îi va da.

Martorul CI i-a relatat însă o altă versiune soţiei sale. Astfel, din declaraţia lui C M reiese că martorul i-a spus că inculpata s-a certat în prezenţa sa cu victima şi că i-a lăsat certându-se.

De asemenea, este adevărat că în declaraţia din 19 decembrie 1997, inculpata F M a precizat că i-ar fi cerut socoteală victimei asupra faptului că îi va da terenul cultivat cu viţă de vie din faţa casei, acesta refuzând orice discuţie şi spunând că nu îi va da via. Însă, aceeaşi inculpată, a arătat că, în prezenţa lui I, victima a afirmat că îi va da inculpatei o bucată de vie, fără ca fiul lui C C să spună ceva.

Tribunalul apreciază, aşadar, că se poate reţine existenţa unui dubiu asupra posibilului mobil indicat în actul de sesizare a instanţei, respectiv faptul că victima si inculpata s-ar fi certat, ca urmare a refuzului lui C C de a îi lăsa lui F M suprafaţa de teren cultivată cu vie din faţa casei.

•pe data de 28 noiembrie 1997, dimineaţa, FM, este văzută la locuinţa victimei de către martorii C I şi F L, care au declarat că inculpata nu prezenta urme de lovituri; ulterior, când a ajuns în Gara din Bârlad, inculpata avea hainele murdare de sânge şi prezenta urme de lovituri la faţă. Inculpata a declarat, cu certitudine, că nu a lovit-o nimeni pe drumul din localitatea Bogdăneşti către municipiul Bârlad şi nu a lovit-o nimeni în autogara Bârlad, astfel încât singura posibilitate de explicare a leziunilor este că inculpata a avut un conflict cu victima în locuinţa acesteia.

În ceea ce priveşte inexistenţa unor urme de lovituri pe suprafaţa corpului inculpatei, Tribunalul arată că martorii C I, F L şi B Ş ar fi putut constata doar inexistenţa leziunilor inculpatei de pe acele suprafeţe ale corpului care erau vizibile, nefiind acoperite de obiecte de îmbrăcăminte.

Or, din declaraţiile martorilor OT şi R E reiese că, pe data de 21 noiembrie 1997, victima a fost supusă unei agresiuni de către soţul acesteia, F C. 

Martora O T arată în declaraţiile din decembrie 1997  că în data de 21 noiembrie 1997, în jurul orelor 15, a auzit-o strigând pe FM,, iar apoi l-a văzut pe soţul inculpatei lovind-o cu un băţ gros de aproximativ 3 metri peste mâini şi peste cap. A mai precizat şi că inculpatei nu îi curgea sânge. Mai precizează martora că, în data de 23 noiembrie 1997, FM, a vizitat-o acasă, împrejurare în care a constatat că era umflată în jurul ochiului stâng, avea obrazul umflat, spunându-i şi că este lovită la mâna stângă. Totodată, i-a arătat vânătăile de pe picioare şi de pe fese.

Martora R E arată, la rândul său, în declaraţia din anul 1997 că, în data de 21 noiembrie 1997, în timp ce era căzută, inculpata era lovită de către soţul ei cu un băţ gros de aproximativ 3 degete peste corp, pe partea stângă, şi peste picioare. Arată şi că inculpata nu era lovită la faţă şi nu a văzut să îi curgă sânge.

Martora H A precizează că, la două-trei zile după data de 21 noiembrie 1997, F M a venit la ea, a spus că a fost bătută de soţ şi i-a arătat nişte vânătăi pe picior şi pe mâini. A mai precizat că FM, nu era lovită la ochi, având vânătăi numai pe mâini şi pe coapse.

Martora MC arată că, în săptămână anterioară celei în care a murit C C, inculpata a venit la bar şi a observat cum aceasta era vânătă în jurul ochiului stâng.

În ceea ce priveşte urmele de sânge observate de martori pe geaca inculpatei, se impune a fi subliniat faptul că nu s-a stabilit în nicio modalitate că ele ar aparţine fie victimei C C, fie inculpatei, fie vreunei alte persoane.

În ceea ce priveşte cauza provocatoare a acestor urme de sânge, ca şi a leziunilor identificate în privinţa inculpatei – cu ocazia examinării din data de 4 decembrie 1997, Tribunalul reţine că nu a fost dovedită de către organele de urmărire penală. Tribunalul arată, la nivel de supoziţie, că sursa ar putea fi inclusiv un conflict cu victima, un conflict posibil însă a se fi încheiat doar cu provocarea unor leziuni în privinţa uneia sau ambelor părţi, iar nu şi cu decesul lui C C.

•în actul de sesizare a instanţei, s-a indicat următoarea modalitate de săvârşire a faptei: după plecarea lui C I, inculpata s-a certat cu victima, a luat securea de lângă sobă şi i-a aplicat, pe la spate, o lovitură în cap, în timp ce victima se afla în picioare, lovitură care însă nu a doborât-o.

C C a ripostat, lovind-o pe inculpată la rândul său, provocându-i echimoze, după care inculpata l-a lovit din nou, în cap, cu securea, el căzând pe pat cu faţa în sus. In această poziţie, inculpata i-a aplicat mai multe lovituri în zona capului, până ce CC a decedat.

Conflictul a izbucnit înainte ca victima să termine de făcut mâncarea, întrucât varza din oală a fost găsită doar fiartă, fără a fi călită.

Pentru a se reţine această situaţie de fapt, s-au avut în vedere de către procuror actele medico-legale întocmite în cauză.

1.Potrivit raportului de constatare medico-legală de autopsie nr. 192/C/1997 din 25 februarie 1997 , întocmit de Laboratorul Medico-Legal Judeţean Vaslui, moartea lui C C a fost violentă.

Ea s-a datorat unei insuficienţe cardio-respiratorii acute, survenite pe fondul unei come cerebrale profunde.

Coma cerebrală profundă responsabilă de instalarea tanatogenezei a apărut ca urmare a unui traumatism cranio-facial, cu fractură cominutivă cu înfundare frontală iradiată la bază, cu contuzie dilacerare a masei cerebrale, a multiplelor fracturi de mandibulă, de piramidă nazală, a plăgilor contuze multiple, a tumefacţiei echimotice şi a excoriaţiilor.

Traumatismul cranio-facial cu multiplele leziuni de violenţă s-a putut produce prin loviri active repetate cu mijloace şi obiecte contondente, despicătoare şi despicătoare tăioase, în contextul unei heteroagresiuni.

Între traumatismul cranio-cerebral şi moarte există un raport direct de cauzalitate.

Pe baza topografiei lezionale s-a apreciat că în momentul contractării leziunilor victima se afla iniţial cu spatele către agresor în ortostatism, urmată de căderea şi continuarea lovirii victimei în timp ce aceasta se afla în decubit dorsal.

2.S-a arătat, în actul de sesizare a instanţei, că având în vedere că, în cuprinsul raportului de constatare medico-legală de autopsie (f. 3 din raport), s-a consemnat „fractură cominutivă de mandibulă cu multiple traiecte indescriptibile (vezi schiţa anexată)" şi că în schiţa anexă, conform desenului, se observă 14 fracturi de mandibulă, în condiţiile în care nu are semne exterioare vizibile, s-au solicitat precizări Serviciului Medico-Legal Judeţean Vaslui cu privire la aceste fracturi.

S-a răspuns, prin raportul de expertiză medico-legală nr. 186/E/2009 din 27 mai 2009 al Serviciului Medico-Legal Judeţean Vaslui (fila 59 volum I dosar de urmărire penală) că, întrucât lipsesc leziuni traumatice la examenul extern pe hemifaciesul drept, locul unde sunt trecute pe schiţă multiple traiecte de fractură, relativ simetrice faţă de cele de pe stânga, se poate avea în vedere, pentru cele de pe dreapta, varianta unor loviri cu mijloace proprii de atac ale omului, dar s-a apreciat ca fiind puţin probabil ca o astfel de agresiune să determine atât de multe traiecte de fractură distribuite relativ uniform şi simetric. S-a arătat că nu se pot explica foarte bine aceste traiecte de fractură prin nicio combinare de mecanisme (lovire, comprimare) şi, ca atare, întrucât nu a existat convingerea că traiectele de fractură schiţate corespund realităţii, s-a sugerat efectuarea unei exhumări.

3.Prin ordonanţa din exhumare şi efectuare a unei expertize medico-legale de autopsie dată de procuror în data de 25 octombrie 2010 (fila 60 volum I dosar de urmărire penală), s-a dispus exhumarea cadavrului numitului C C şi efectuarea autopsiei acestuia pentru a se stabili modalitatea producerii fracturii multiple de mandibulă.

Prin raportul de expertiză medico-legală (exhumare) nr. 326/N/2010 din 2 noiembrie 2010 întocmit de Serviciul Medico-Legal Judeţean Vaslui, se arată  că fractura de mandibulă a numitului C C s-a produs prin loviri active repetate cu corp dur.

Fractura de mandibulă este cu trei focare, cu aspect cominutiv pe partea stângă (s-a identificat un traiect de fractură la nivelul ramului orizontal mandibular drept, unul la nivelul ramului vertical drept cu interesarea apofizei coronoide cu desprinderea acesteia de restul osului, precum şi un focar cominutiv pe partea stângă, la nivelul ramului vertical, de la gonion în sus).

Leziunile prezentate de victimă au putut fi produse prin loviri active cu obiect contondent, precum şi obiect tăietor-despicător, aşa cum s-a reţinut şi în raportul de necropsie iniţial. Leziunile de la nivelul mandibulei apar a fi mai probabil produse prin loviri active cu obiect contondent, posibilă fiind şi varianta lovirii active cu muchia unui corp despicător-tăietor, nu cu partea tăioasă.

Pentru leziunile de pe partea dreaptă de la nivelul mandibulei, în lipsa unor mărci traumatice externe, se poate avea în vedere şi varianta lovirii cu mijloc de atac propriu omului.

4.De asemenea, inculpata a fost expertizată medico-legal, în anul 1997, iar prin Raportul nr. 552/CF din 11 decembrie 1997 întocmit de Laboratorul Medico-Legal Judeţean Vaslui (fila 121 volum I dosar de urmărire penală), s-a concluzionat că a prezentat leziuni de violenţă de tipul echimozelor, că ele s-au putut produce în data de 27 sau 28 noiembrie 1997 şi că echimozele din regiunea cubitală şi faţa dorsală a mâinii reprezintă leziuni de apărare a capului în contextul unei agresiuni. De asemenea, s-a apreciat că în momentul agresării, F M se afla faţă în faţă cu agresorul, iar apoi cu spatele către acesta, neexcluzându-se şi varianta inversă (ca victima să se fi aflat cu spatele către agresor, iar apoi faţă în faţă cu acesta), versiuni ce urmează a fi stabilite pe calea anchetei, se reţine în raport.

5.S-au solicitat Serviciului Medico-Legal Judeţean Vaslui precizări cu privire la leziunile suferite de inculpată, în sensul dacă acestea puteau produce sângerări, pentru a exista astfel o explicaţie a sângelui de pe hainele inculpatei, pentru a vedea dacă este posibil ca sângele de pe haine să fie al ei.

Prin raportul de expertiză medico-legală nr. 388/E/2007 din 19 decembrie 1997 întocmit de Serviciul Medico-Legal Judeţean Vaslui (fila 123 volum I dosar de urmărire penală), s-a concluzionat că inculpata a prezentat leziuni traumatice de tipul echimozelor, care sunt leziuni traumatice închise şi ca urmare nu au putut produce sângerări.

S-a concluzionat de către procuror că sângele văzut pe hainele inculpatei nu aparţine acesteia. Se mai aduc ca şi argumente, în acest sens, faptul că:

•inculpata este văzută în autogara Bârlad, de cinci martori, în jurul orelor 14.30-15.00, în ziua de 28 noiembrie 1997, prezentând urme de lovituri la faţă, având sânge închegat pe haine, fiind singură şi speriată.

Martora BD, cu ocazia confruntării cu inculpata, a precizat că sângele de pe hainele ei era sub formă de stropi şi nu era prelins, ca şi cum i-ar fi curs sângele ei.

•inculpata şi-a aruncat hainele murdare de sânge, în condiţiile în care este prima dată când face acest lucru, întrucât, de obicei, ea îşi spală hainele murdare.

Tribunalul arată, în primul rând, că s-a omis a se avea în vedere, atunci când s-a reţinut situaţia de fapt, din concluziile Raportului de expertiză medico-legală  nr. 552/CF din 11 decembrie 1997 întocmit de Laboratorul Medico-Legal Judeţean Vaslui, concluzia de la punctul 3, respectiv faptul că leziunile traumatice ale inculpatei s-au produs prin loviri active repetate cu mijloace şi obiecte contondente.

Nu se arată în actul de sesizare a instanţei care ar fi acel mijloc sau obiect contondent cu ajutorul căruia victima ar fi lovit inculpata în mod repetat, având în vedere şi faptul că noţiunea de „mijloc sau obiect contondent ” este diferită de noţiunea de „mijloc propriu de atac al omului”.

În al doilea rând, raportat la concluziile rapoartelor de expertiză medico-legală privind pe victima ar fi însemnat ca inculpata să lovească victima atât cu partea ascuţită a securii, cu muchia acesteia, dar şi cu mijloace de atac proprii omului.

În al treilea rând, niciuna dintre persoanele prezente în autogara din municipiul Bârlad  cu prilejul audierilor în calitate de martor din 1997 şi 2008, nu a precizat că sângele nu era prelins, ci doar că inculpata era vânătă la obrazul stâng şi la ochiul stâng, dar şi pe obrazul drept, fiind plină de sânge uscat pe faţă şi pe haine, în special pe partea din faţă, precum şi plină de noroi pe spate.

Dimpotrivă martora F E, a învederat că inculpata F M pe mâneca dreaptă a hainei avea sânge uscat prelins.

Singurul martor care indică faptul că inculpata F M avea stropi de sânge pe haine, iar sângele nu era prelins ca şi cum i-ar fi curs sângele ei, este B D, cu prilejul confruntării din 17 martie 2008 . Tribunalul priveşte cu circumspecţie aceste precizări având în vedere momentul la care sunt date, dar şi faptul că martora nu a învederat acest aspect nici cu prilejul audierii din 11 decembrie 1997 şi nici cu prilejul audierii din 9 ianuarie 2008.

Tribunalul constată însă că, în audierile ulterioare, nu a mai fost audiată asupra acestui aspect martora F I, care a oferit precizări încă din decembrie 1997.

În al patrulea rând, se impune a se observa că nu a fost oferită vreo explicaţie asupra modului în care inculpata a jos să aibă noroi pe haine, dar nici asupra modalităţii în care F M a ajuns în posesia unei sacoşe cu haine, când a sosit la locuinţa familiei R în data de 28 noiembrie 1997, având în vedere că martorii prezenţi în autogara din municipiul Bârlad nu au indicat existenţa vreunui astfel de bagaj sau a altor haine.

În al cincilea rând, Tribunalul arată că, în data de 4 decembrie 1997, s-au ridicat de la locuinţa lui F C, soţul inculpatei, mai multe obiecte – un fâş de culoare neagră de damă, o pereche de cizme din cauciuc uzate de culoare neagră, un taior de damă din stofă pepit de culoare neagră, un bilet de trimitere către Policlinică pe numele F M, un pull-over de damă de culoare portocalie prevăzut cu anchior, cu mâneci scurte, uzat şi un pull-over la baza gâtului cu dungi orizontale de culoare alb-galben şi albastru uzat.

Conform Raportului de expertiză bio-criminalistică nr. 8166/16.12.1997 întocmit de Laboratorul exterior Iaşi din cadrul Institutului de Medicină Legală „Mina Minovici” (fila 120 volum I dosar de urmărire penală): pe fusta maron şi pe pull-over nu s-au evidenţiat urme de sânge, iar pe vesta bărbătească şi pe geacă s-au evidenţiat urme de sânge uman – însă materialul de probă fiind insuficient, nu s-a reuşit a se determina grupa sanguină (obiecte descrise la fila 116 volum I dosar de urmărire penală). 

Nu în ultimul rând, se pune întrebarea dacă F M a aruncat vreo haină şi care sunt hainele aruncate, în condiţiile în care geaca avută în data de 28 noiembrie 1997, este ulterior descoperită la domiciliul acesteia.

De asemenea, fusta de culoare maro, expertizată din punct de vedere bio-criminalistic în luna decembrie 1997 şi pe care nu au fost identificate urme de sânge, este, din punctul de vedere al instanţei, aceeaşi fustă purtată de inculpata în data de 28 noiembrie 1997, atunci când a fost observată în autogara din Bârlad şi, foarte probabil, fusta pe care o avea şi la momentul la care a părăsit domiciliul lui C C, mai ales că inculpata nu avea în autogara din municipiul Bârlad şi alte bagaje asupra sa, implicit o altă sacoşă cu haine.

Astfel, martorul P I arată în declaraţia din 9 decembrie 1997 că inculpata era îmbrăcată cu o fustă în carouri, în timp ce martora F I precizează că FM avea o fustă în carouri maro cu bej. Martora B D arată că inculpata avea o fustă plisată gălbuie, în timp ce martorul M G arată că inculpata avea o fustă plisată . Se poate contura astfel o fustă plisată, în carouri, maro cu bej.

Pe fusta în discuţie, nu au fost observate urme de sânge nici de membrii familiei R, martorul R G vorbind despre existenţa unor urme de sânge pe haina inculpatei, aflată pe scaun.

De asemenea, având în vedere modalitatea în care s-a indicat în actul de sesizare a instanţei că s-ar fi produs fapta, şi dispersia petelor de sânge în încăperea în care a fost descoperită victima, astfel cum reiese din procesele-verbale de cercetare la faţa locului întocmite în datele de 4 decembrie 1997 şi 11 decembrie 2007 , împreună cu schiţele şi fotografiile judiciare, este extrem de improbabil ca, în ipoteza în care inculpata ar fi autoarea faptei, pete de sânge să nu se regăsească şi pe fusta acesteia.

Este adevărat că martora BE a precizat în faţa instanţei de judecată că a observat urme de sânge uscat şi pe fusta inculpatei, însă instanţa urmează a înlătura această declaraţie, având în vedere declaraţia aceleiaşi martore din 1997, conform căreia a observat sânge uscat doar pe haină, în partea din faţă, dar şi concluziile Raportului de expertiză bio-criminalistică nr. 8166/16.12.1997 întocmit de Laboratorul exterior Iaşi din cadrul Institutului de Medicină Legală „Mina Minovici” , potrivit cărora pe fusta de culoare maro nu au fost identificate urme de sânge.

•un alt argument a fost declaraţia inculpatei în faţa Comisiei de psihiatrie, în care a arătat că, atunci când a ajuns în gara Bârlad, i-a spus soţului său de „moşneag" şi a afirmat „era mort moşneagul", în condiţiile în care numai autorul putea să ştie, în aceeaşi zi cu comiterea faptei, că victima este decedată, ţinând cont că ea a fost descoperită trei zile mai târziu.

S-a reţinut de către procuror faptul că inculpata, chiar dacă nu s-a întâlnit în Gara Bârlad cu soţul ei, pentru că acesta era acasă, important este faptul că, în subconştientul său, ştia că bătrânul este decedat şi a justificat plecarea către comuna Banca prin faptul că voia să cheme o prietenă să o ajute la înmormântare. Victima a fost descoperită la trei zile după faptă, astfel încât în data de 28 noiembrie 1997, la câteva ore după ce inculpata a părăsit locuinţa victimei, numai autorul faptei putea să ştie de decesul acesteia.

Tribunalul arată că nu poate fi luată în considerare, în analiza ansamblului materialul probator, această declaraţie dată în 11.02.2009, în faţa Comisiei din cadrul Serviciului Medico-Legal Judeţean Vaslui, care a întocmit raportul de expertiză medico-legală psihiatrică nr. 16/PA din 11 februarie 2009.

Se impune a fi avută în vedere, în primul rând, astfel cum s-a arătat deja, starea de sănătate psihică a inculpatei care a cunoscut o agravare continuă şi care poate explica multiplele contradicţii existente între declaraţiile acesteia, dar şi o combinare a unor evenimente reale cu evenimente care nu au avut loc.

În al doilea rând, nu poate fi reţinută modalitatea în care procurorul a procedat la interpretarea poziţiei inculpatei, în mod trunchiat, considerând că nu este relevant faptul că inculpata a declarat că s-ar fi întâlnit cu soţul ei (aspect neconform realităţii, rezultat al stării de sănătate psihică a acesteia, astfel cum se desprinde din întregul material probator administrat în cauză), dar ca fiind relevantă afirmaţia „era mort moşneagul”, afirmaţia care nu se regăseşte în niciuna dintre declaraţiile anterioare ale inculpatei.

În al treilea rând, nu se poate ignora faptul că examinarea psihiatrică a avut loc la două zile de la audierea inculpatei de către procuror în data de 9 februarie 2009. Ca urmare a acestei audieri, în subconştientul inculpatei s-ar fi putut crea conexiunea că la momentul în care ea se afla în autogara din municipiul Bârlad, inculpatul ar fi decedat deja.

•inculpata a ştiut cu ce obiect a fost omorâtă victima, înainte de a fi anunţate organele de poliţie şi respectiv înainte de a fi efectuată necropsia, în condiţiile în care persoanele aflate în locuinţa victimei discutau despre posibila omorâre a acesteia cu o şurubelniţă.

Considerentele expuse de către instanţă, în cadrul analizei argumentului anterior, sunt de natură a crea un dubiu şi asupra acestui argument reţinut în actul de sesizare a instanţei.

Inculpata afirmă, în cadrul declaraţiei dată în faţa procurorului în data de 9 februarie 2009, că s-a gândit că victima ar fi fost omorâtă cu securea, pe care aceasta o ţinea lângă sobă.

Însă în cadrul aceleiaşi declaraţii, inculpata mai face o afirmaţie, neanalizată de către procuror, respectiv faptul că toate persoanele prezente ar fi căutat securea respectivă, aspect infirmat de către martorii. Astfel, CM afirmă că E C i-a relatat că F M a întrebat-o dacă a găsit o şurubelniţă cu mâner roşu, când a măturat prin casă, şi că au căutat cu toţii şurubelniţa roşie, dar fără a o găsi.

De asemenea, C E, audiată în data de 5 decembrie 1997, arată că, fiind împreună cu F M, a întrebat-o pe aceasta care este opinia ei în legătură cu decesul lui C C.

Tot, martora C E este cea care a întrebat care ar fi fost obiectul cu care a fost lovită victima – cuţit, muchie de secure, muchie de topor. Aşadar, martora C E, în prezenţa inculpatei, în anul 1997, avansează ca şi posibil obiect folosit în acţiunea de suprimare a vieţii victimei o secure.

În aceste condiţii, nu poate fi reţinut ca şi argument faptul că inculpata este cea care avansează prima ideea folosirii securii în anul 2009, în condiţiile în care astfel de discuţii existaseră şi anterior.

De asemenea, tot martora C E arată că au căutat o şurubelniţă cu mâner roşu, însă aceasta în urma discuţiei sale cu F M, care i-a spus că în casă mai era o şurubelniţă cu mânerul roşu.

În ceea ce priveşte securea, Tribunalul arată faptul că deşi în Raportul de constatare medico-legală de autopsie nr. 192/C/97 întocmit în data de 25 februarie 1997 de către Laboratorul Medico-Legal Judeţean Vaslui , se reţine că „traumatismul cranio-facial cu multiple leziuni de violenţă s-a putu produce prin loviri active repetate cu mijloace şi obiecte contondente despicătoare şi despicătoare-tăioase, în contextul unei heteroagresiuni comise cu malignitate şi ferocitate extremă”, la momentul cercetării iniţiale a acestui deces de către organele de urmărire penală, securea în discuţie nu a fost căutată.

De altfel, nici prin actul de sesizare a instanţei nu se arată ce ar fi făcut inculpata cu obiectul în discuţie, după momentul săvârşirii faptei reţinută în sarcina acesteia.

•inculpata a fost supusă testului poligraf şi, prin raportul de constatare tehnico-ştiinţifică privind detecţia comportamentului simulat nr. 69949 din 16.01.2009 întocmit de I.P.J. Bacău - Serviciul Criminalistic (filele 136-141 volum I dosar de urmărire penală) s-a concluzionat că la întrebările relevante ale cauzei au fost evidenţiate modificări ale stresului emoţional, semnificativ caracteristice indiciilor comportamentului simulat.

Pe de altă parte, Tribunalul constată că nu au fost identificate modificări semnificativ caracteristice comportamentului simulat la întrebările nr. 6 - „Ai minţit vreodată grav autorităţile”, cu răspunsul nu şi nr. 11 - „Ai spus adevărul la toate aceste întrebări”, cu răspunsul da.

Tribunalul arată şi că rezultatul testării cu aparatul poligraf nu are valoare probatorie în sistemul de drept din România.

Tribunalul arată că raportat la situaţia de fapt reţinută în rechizitoriu ca modalitate de săvârşire a infracţiunii mai apar o serie de întrebări, legitime din punctul de vedere al instanţei:

-de ce inculpata era îmbrăcată cu o geacă, în interiorul casei, la momentul presupusei fapte, în condiţiile în care nu terminase de gătit varza călită, iar presupusul conflict s-ar fi ivit spontan;

-cum s-ar putea explica situarea la poluri opuse a comportamentului inculpatei în modalitatea de săvârşire a faptei reţinută în actul de sesizare a instanţei – pe de o parte, ar săvârşi o heteroagresiune cu malignitate şi ferocitate extremă (astfel cum reiese din concluziile raportului de constatare medico-legală de autopsie nr. 192/C/1997 din 25 februarie 1997, dar şi din declaraţiile martorilor, care au indicat că victima prezenta o gaură la nivelul craniului, prin care exista posibilitatea de a vedea creierul victimei) şi, pe de altă parte, presupusul gest creştinesc al împreunării mâinilor pe pieptul victimei;

-de ce inculpata, pe de o parte, ar prezenta trăsăturile caracteristice ale comportamentului unei persoane calculate, „cu sânge rece” (închide păsările, închide poarta, ascunde securea, lasă cadavrul victimei într-o poziţie creştinească), iar pe de altă parte nu ia alte măsuri minime de natură a şterge urmele posibilei sale infracţiuni (nu se spală de sânge pe faţă, nu îşi schimbă hainele, se duce într-un loc public, astfel cum este autogara din municipiul Bârlad);

-cum de au fost identificate urme de sânge pe o vestă bărbătească şi cui îi aparţinea vesta bărbătească respectivă;

-poziţia manifestată de către martorul C I, fiul victimei, după momentul descoperirii cadavrului tatălui său de către martorii C C şi F L.

Astfel, martorul C I deşi îşi vede tatăl plin de sânge şi deşi este sfătuit de numeroase persoane, în diferite momente ale zilei de 2 decembrie 1997, să anunţe organele de poliţie, decide să îşi înmormânteze tatăl, fără a oferi vreo explicaţie asupra motivului pentru care a decis să nu anunţe organele abilitate ale statului.

De asemenea, afirmă către soţia sa – C M - că secretarul primăriei  i-ar fi spus să nu anunţe organele de poliţie, aspect contrazis de martorul SG, dar şi de însuşi C I, în declaraţia din 4 decembrie 1997.

Totodată, C I omite să spună adevărul cadrelor medicale (că tatăl său prezenta leziuni şi urmele de sânge existente pe corpul victimei şi în casă), în vederea obţinerii certificatul constatator al decesului, pentru a exista posibilitatea desfăşurării înmormântării şi arde paiele din saltea.

În ceea ce priveşte argumentul că în situaţia în care inculpatul ar fi fost autor al faptei, nu ar mai fi avut rost să meargă mai întâi la primărie şi să îi ceară secretarului să completeze o cerere, întrucât ar fi ştiut că nu are cine să o semneze, Tribunalul arată, fără a considera că martorul este autorul infracţiunii de omor asupra victimei, că o persoană într-o situaţie precum cea descrisă ar fi avut posibilitatea de a trece pe la secretarul primăriei tocmai în ideea de a păstra aparenţa de normalitate.

Tribunalul constată şi existenţa unor contradicţii între diferitele declaraţii ale acestui martor: în declaraţia din anul 1997, afirmă că la momentul scăldatului nu s-au descoperit urme de violenţă, în timp ce în declaraţia din anul 2007, afirmă că, la momentul scăldatului a văzut că are găuri în cap şi s-a gândit că a fost omorât; neagă că ar fi spus cadrelor medicale că şi-a găsit tatăl decedat în data de 1 decembrie 1997, aspect contrazis de declaraţia asistentului medical V V din data de 4 decembrie 1997.

Tribunalul arată şi că in punctul de vedere al instanţei, concluzia care se desprinde din Raportul de Nouă Expertiză Medico-Legală Psihiatrică Nr. 238 din 05.04.2012, efectuat de Institutul de Medicină Legală Iaşi, aprobat prin avizul nr. 769/24.04.2012 al Comisiei de Avizare şi Control al Actelor Medico-Legale din cadrul Institutului de Medicină Legală Iaşi şi confirmat prin avizul nr. E1/9713/2012 din 31.10.2012 al Comisiei Superioară de Medicină Legală din cadrul Institutului de Medicină Legală „Mina Minovici este aceea că nici în anul 2009, şi nici în anul 2012, nu a existat posibilitatea de a se face aprecieri certe cu privire la discernământul inculpatei la data de 28 noiembrie 1997, în absenţa unui examen psihic la data în discuţie.

S-a mai reţinut că din documentaţia medicală examinată (ca urmare a internării lui F M în Secţia de psihiatrie a Spitalului Judeţean Vaslui în perioada 5-15 decembrie 1997) nu rezultă elemente medico-legale obiective pe baza cărora să se poată aprecia că inculpata ar fi avut capacitatea de a discerne asupra faptelor şi acţiunilor sale, precum şi asupra consecinţelor ce decurg din aceasta.

Având în vedere că la pronunţarea unei soluţii de condamnare, instanţa trebuie să îşi întemeieze convingerea vinovăţiei inculpatului sau inculpatei pe bază de probe sigure, certe, şi întrucât în cauză probele în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive sau sunt incomplete, lăsând loc unei nesiguranţe în privinţa vinovăţiei inculpatei, Tribunalul va da eficienţă regulii potrivit căreia „orice îndoială profită inculpatului” (in dubio pro reo).

Regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumţiei de nevinovăţie, un principiu instituţional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat în art. 3 Cod procedură penală, se regăseşte în materia probaţiunii. Ea se explică prin aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susţinerea vinovăţiei celui acuzat conţin o informaţie îndoielnică tocmai cu privire la vinovăţia făptuitorului în legătură cu fapta imputată, autorităţile judecătoreşti nu îşi pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine şi, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăţiei acuzatului şi să îl achite.

Înainte de a fi o problemă de drept, regula in dubio pro reo este o problemă de fapt. Înfăptuirea justiţiei penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunţă, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe baza unor probe complete, decisive, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii). Numai aşa se formează convingerea, izvorâtă din dovezile administrate în cauză, că realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii) este, fără echivoc, cea pe care o înfăţişează realitatea reconstituită ideologic cu ajutorul probelor.

Chiar dacă, în fapt, s-au administrat probe în sprijinul învinuirii, iar alte probe nu se întrevăd, ori pur şi simplu nu există, şi totuşi îndoiala persistă în ceea ce priveşte vinovăţia, atunci îndoiala este echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăţie, şi deci inculpata trebuie achitată.

Pentru ca regula in dubio pro reo să fie aplicabilă, se cere să existe cu adevărat o îndoială. Îndoială există atunci când, din coroborarea tuturor probelor, apare posibilă atât existenţa vinovăţiei, cât şi a nevinovăţiei, fără ca vreuna dintre acestea să se desemneze cu certitudine.

În cauza de faţă, probele în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive, lăsând loc unei nesiguranţe în privinţa vinovăţiei inculpatei, astfel că se impune a se da eficienţă regulii potrivit căreia „orice îndoială este în favoarea inculpatului” (in dubio pro reo).

Aşa fiind, Tribunalul reţine că, în cauză, nu a fost răsturnată prezumţia de nevinovăţie care operează în favoarea inculpatei, aşa încât numai pe baza unor probe care ar putea conduce şi la concluzia că ea ar fi autoarea, dar şi la concluzia că nu ea este autoarea, nu se poate dispune tragerea la răspundere penală a acesteia.

Nu s-a făcut dovada, prin probe certe, complete şi decisive că F M este autoarea infracţiunii de omor comisă asupra victimei C C, existând mari dubii care îi profită inculpatei.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

HOTĂRĂŞTE:

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) Cod de procedură penală raportat la art. 10 alin. 1 lit. c) Cod procedură penală, achită pe inculpata FM, fără antecedente penale, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de omor prevăzută de art. 174 Cod penal.

Constată că inculpata a fost reţinută preventiv pentru o durată de 24 ore, cu începere din 9.02.2009, orele 11.30.

În baza art. 91 indice 3 alin. 7 Cod de procedură penală, dispune arhivarea, în condiţiile prezentului articol, la rămânerea definitivă a hotărârii, a 1 (unui) CD, cu numărul S 35 T, sigilat cu sigiliul MI 3656.

În baza art. 192 alin. 3 Cod de procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia, inclusiv sumele de: 693 lei reprezentând contravaloarea expertizelor medico-legale efectuate în cursul urmăririi penale, 660 lei reprezentând contravaloarea avizului Comisiei Superioare de Medicină Legală din cadrul Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici” şi 200 lei reprezentând onorariu apărător desemnat din oficiu în faza de urmărire penală – av. M A, această sumă de 200 lei urmând a fi avansată din fondurile speciale ale Ministerului Justiţiei.

Cu drept de apel în termen de 10 zile de la pronunţare pentru Ministerul Public şi de la comunicare pentru inculpata FM.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 ianuarie 2013, ora 14.00.

Preşedinte,

Grefier,

Domenii speta

Spete similare