Elaborarea şi adoptarea Legii nr. 9/2012 şi a oug nr. 9/2013 nu constituie o recunoaştere voluntară a obligaţiei din partea Statului, care să întrerupă prescripţia dreptului la acţiune privind restituirea taxei de poluare.

Decizie 952 din 24.04.2015


Curtea reţine faptul că prin probele administrate în cauză nu s-a făcut dovada intervenirii unei cauze de întrerupere a termenului de prescripţie.

Elaborarea şi adoptarea OUG nr. 50/2008, a Legii nr. 9/2012 şi a OUG nr. 9/2013 nu constituie recunoaşteri voluntare ale obligaţiilor, întrerupătoare ale termenului de prescripţie, deoarece au fost făcute ca urmare a constatării unor încălcări ale dreptului comunitar.

Faptul că debitorul execută voluntar obligaţia stabilită în sarcina sa printr-o hotărâre judecătorească definitivă/irevocabilă nu reprezintă o recunoaştere voluntară a dreptului, ci o îndeplinire firească a obligaţiilor stabilite în sarcina sa. Numai dacă recunoaşterea ar fi intervenit anterior existenţei unui titlu executoriu, prescripţia ar fi fost întreruptă.

Aşadar, adoptarea legilor s-a făcut în „executarea” unor hotărâri ale Curţii de Justiţie Europene, care au constatat, cu caracter definitiv şi obligatoriu, încălcarea de către stat a dreptului comunitar.

Mai mult, se observă că, prin actele normative adoptate, nu s-a recunoscut expres dreptul contribuabililor la restituirea taxelor plătite, ci numai eventual neconformitatea cu dreptul european, cele două situaţii fiind distincte.

Decizia nr. 952 din 24.04.2015 a Curţii de Apel Galaţi

Prin cererea înregistrată sub nr. 338/3/121/2014 la Tribunalul Galaţi reclamanta A. SRL  a solicitat obligarea A.F.P. G. restituirea taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, nr…. din 4.12.2008, pentru autoturismul marca …

Prin sentinţa civilă nr. 1953/14.11.2014 Tribunalul Galaţi a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâta A.J.F.P. G., a admis excepţia prescripţiei, invocată de pârâta A.J.F.P. G.; a respins acţiunea privind pe reclamanta A. SRL şi pe pârâta A.J.F.P. G. şi chematul în garanţie AFM B., având ca obiect anulare act administrativ, ca fiind prescrisă. A respins cererea de chemare în garanţie a AFM B. ca fiind rămasă fără obiect.

Instanţa de fond a reţinut în esenţă că taxa de poluare a fost achitată în cursul anului 2008, astfel că termenul de prescripţie a început să curgă de la 01.01.2009 şi a expirat la data de 01.01.2014.

Împotriva acestei sentinţe în termen legal a declarat recurs reclamanta A. SRL, criticând-o pentru nelegalitate.

În motivare, a arătat, în esenţă, că termenul de prescripţie a fost întrerupt prin condamnarea României în Cauza Tatu şi în celelalte cauze de către CJUE, ca urmare a încălcării dreptului comunitar prin taxele stabilite.

De asemenea, în preambulul actelor normative de stabilire a taxelor se fac menţiuni referitoare la încălcarea dreptului comunitar, astfel că operează o recunoaştere voluntară a creanţei din partea debitorului, întrerupătoare de prescripţie.

Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor legale incidente Curtea de Apel reţine că recursul este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Prin cererea cu care a învestit instanţa, partea reclamantă a solicitat obligarea pârâtei să-i restituie suma reprezentând taxa pe poluare pentru autovehicule pe care a achitat-o pentru înmatricularea autovehiculului proprietatea sa.

Taxa a cărei restituire s-a solicitat a fost achitată de către partea reclamantă în temeiul prevederilor OUG nr. 50/2008.

Curtea constată că în mod corect a reţinut prima instanţă faptul că, sub aspectul termenului de prescripție a dreptului de a cere restituirea acestei taxe, sunt incidente prevederile speciale ale Codului de procedură fiscală şi nu cele de drept comun, care reglementează un termen general de prescripţie a dreptului la acţiune, având un obiect patrimonial, de trei ani. 

Astfel cum a reţinut şi prima instanţă, în cauză sunt aplicabile prevederile  art. 135 din Codul de procedură fiscală republicat potrivit cărora „Dreptul contribuabililor de a cere compensarea sau restituirea creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere dreptul la compensare sau restituire”.

Având în vedere că partea reclamantă a achitat taxa a cărei restituire o solicită la data de 09.12.2008, se reţine că dreptul de a cere restituirea sumei respective a luat naştere în anul 2008. Prin urmare, în conformitate cu dispoziţiile legale mai sus menţionate, termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune pentru restituirea acestei sume a început la data de 01.01.2009 şi s-a împlinit la data de 01.01.2014.

Curtea reţine faptul că prin probele administrate în cauză nu s-a făcut dovada intervenirii unei cauze de întrerupere a termenului de prescripţie.

Elaborarea şi adoptarea OUG nr. 50/2008, a Legii nr. 9/2012 şi a OUG nr. 9/2013 nu constituie recunoaşteri voluntare ale obligaţiilor, întrerupătoare ale termenului de prescripţie, deoarece au fost făcute ca urmare a constatării unor încălcări ale dreptului comunitar.

Faptul că debitorul execută voluntar obligaţia stabilită în sarcina sa printr-o hotărâre judecătorească definitivă/irevocabilă nu reprezintă o recunoaştere voluntară a dreptului, ci o îndeplinire firească a obligaţiilor stabilite în sarcina sa. Numai dacă recunoaşterea ar fi intervenit anterior existenţei unui titlu executoriu, prescripţia ar fi fost întreruptă.

Aşadar, adoptarea legilor s-a făcut în „executarea” unor hotărâri ale Curţii de Justiţie Europene, care au constatat, cu caracter definitiv şi obligatoriu, încălcarea de către stat a dreptului comunitar.

Mai mult, se observă că, prin actele normative adoptate, nu s-a recunoscut expres dreptul contribuabililor la restituirea taxelor plătite, ci numai eventual neconformitatea cu dreptul european, cele două situaţii fiind distincte.

Aşadar, Curtea constată că în mod legal prima instanţă a admis excepţia invocată şi a respins cererea formulată ca fiind prescrisă.

Pentru aceste considerente, constatând că hotărârea atacată este legală, în temeiul dispozițiilor art. 496 C.pr.civ., Curtea va respinge recursul ca nefondat.