Taxe şi impozite locale

Taxe şi impozite locale

Neîndeplinirea obligaţiei locatorului privind depunerea declaraţiei de actualizare a valorii construcţiei, ca efect al lucrărilor de modernizare executate de către locatar în baza unei autorizaţii de construire .

Determinarea bazei de impunere în urma efectuării unei inspecţii fiscale .

Critici privind greşita reţinere a criteriilor de determinare a bazei de impunere, în condiţiile art. 253 din Legea 571/2003, de către instanţa de fond, precum şi privind depăşirea limitelor puterii judecătoreşti prin redimensionarea bazei de impunere, în contradicţie cu baza de impunere stabilită pentru achitarea taxei de eliberare a autorizaţiei de construire, conform procesului verbal de recepţie la terminarea lucrărilor.

Categorii de lucrări ce intră sub incidenţa art. 253 din Legea 571/2003.

Analiza motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. 1 pct. 4 şi pct. 6 NCPC

Prin sentinţa nr. 2462 din data de 05 septembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr.11560/63/2013, a respins excepţia prescripţiei dreptului de a stabili obligaţii fiscale în ce priveşte diferenţa de impozit pentru anul 2007, în sumă de 1382,32 lei şi majorările aferente.

A admis în parte contestaţia formulată de reclamanta U.J.C.C D., în contradictoriu cu pârâţii MUN. C. PRIN PRIMAR şi PRIMARUL MUN. C. – D. I. T., având ca obiect anulare act administrativ.

A anulat parţial Dispoziţia nr. 3443/04.06.2013 emisă de Primarul Mun. C. şi parţial Decizia de impunere nr. 43516/18.03.2013, precum şi Raportul de Inspecţie Fiscală nr. 43513/18.03.2013 întocmite de Primarul Mun. C. – D. I. T., în ceea ce priveşte suma de 2868,13 lei reprezentând impozit suplimentar aferent modernizării spaţiului situat în C., str. U. nr. xx şi suma de 3769,33 lei reprezentând accesorii aferente.

A obligat pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 2200 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii MUN. C. PRIN PRIMAR, PRIMARUL MUN. C.-D. I. T. criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

 In fapt, prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. 11560/63/2013 , reclamanta U. J. C. C. D. a chemat in judecată pe recurenţii pârâţi, solicitând instanţei de judecată ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună anularea dispoziţiei nr. 3443/04.06.2013, a deciziei de impunere nr. 43516/18.03.2013 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. 43513/18.03.2013. Prin sentinţa nr. 2462 pronunţată la data de 05.09.2014 de către Tribunalul Dolj în dosarul nr. 11560/63/2013 a fost admisă în parte contestaţia formulată şi s-a dispus anularea parţială a dispoziţiei nr. 3443/2013 şi parţial decizia de impunere nr. 43516/2013 , precum şi raportul de Inspecţie Fiscală nr. 43513/2013 , în ceea ce priveşte suma de 2868,13 lei reprezentând impozit suplimentar aferent modernizării spaţiului situat in C., str. U., nr. xx şi suma de 3769,33 lei reprezentând accesorii aferente. Critică soluţia instanţei de fond pentru următoarele motive: In urma raportului de inspecţie fiscala nr. 43513/18.03.2013 au fost stabilite debite suplimentare in suma de 5.068,32 lei la care s-au calculat accesorii in cuantum de 6.648,81 lei .

Debitele menţionate sunt aferente modernizărilor reţinute prin inspecţia fiscala in cuantum de 102.394 lei , efectuate de chiriaşul B. G. SA la spaţiul situat in strada U. nr. xx, închiriat de la U. J. C. C. D.

Masa impozabila in cuantum de 102.394 lei a fost stabilita potrivit art 253 alin 3. din Legea 571/2003 rep. cu modificările si completările ulterioare care specifica : " in cazul clădirii la care au fost executate lucrări de reconstituire , consolidare , modernizare, modificare sau extindere de către locatar, din punct de vedere fiscal , acesta are obligaţia sa comunice locatorului valoarea lucrărilor executate pentru depunerea unei noi declaraţii fiscale, in termen de 30 de zile de la data terminării lucrărilor respective.

Pe calea contestaţiei impotriva actelor administrative emise , reclamanta a arătat faptul că lucrările de modernizare a spaţiului nu au valoarea stabilită de locatar , contestând aceste sume.

Instanţa de judecată a dispus efectuarea unei expertize tehnice în vederea stabilirii lucrărilor efectuate de către locatar , deşi pentru astfel de lucrări a fost emisă autorizaţie de construire , iar lucrările efectuate au fost recepţionate in conformitate cu prevederile H.G. nr. 274/1994.

Practic prin soluţia adoptată instanţa de judecată a inteles să intre pe fondul unui alt act administrativ , respectiv autorizaţia de construire şi să analizeze legalitatea acesteia prin prisma lucrărilor efectuate , desi nu a fost investită cu o astfel de cerere .

Desi se reţine faptul că nu toate lucrările efectuate au reprezentat lucrări de modernizare ,prin considerentele hotărârii instanţa se referă la lucrările de modernizare , incluzând prin termenul folosit toate lucrările efectuate.

Totuşi din conţinutul art.253 Cod fiscal rezultă faptul că intră sub incidenţa acestui text nu numai lucrările de modernizare ci orice modificare care ar crea un spor de valoare .

(2)Cota de impozit se stabileşte prin hotărâre a consiliului local şi poate fi cuprinsă între 0,25% şi 1,50% inclusiv. La nivelul municipiului Bucureşti, această atribuţie revine Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

(3)Valoarea de inventar a clădirii este valoarea de intrare a clădirii în patrimoniu, înregistrată în contabilitatea proprietarului clădirii, conform prevederilor legale în vigoare.

(31) In cazul clădirii la care au fost executate lucrări de reconstruire, consolidare, modernizare, modificare sau extindere, de către locatar, din punct de vedere fiscal, acesta are obligaţia să comunice locatorului valoarea lucrărilor executate pentru depunerea unei noi declaraţii fiscale, în termen de 30 de zile de la data terminării lucrărilor respective.

(4)In cazul unei clădiri a cărei valoare a fost recuperată integral pe calea amortizării, valoarea impozabilă se reduce cu 15%.

(5)In cazul unei clădiri care a fost reevaluată, conform reglementărilor contabile, valoarea impozabilă a clădiri este valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării, înregistrată ca atare în contabilitatea proprietarului - persoană juridică.

(6)în cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată, cota impozitului pe clădiri se stabileşte de consiliul local/Consiliul General al Municipiului Bucureşti între:

a) 10% şi 20% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referinţă;

b) 30% şi 40% pentru clădirile care nu au fost reevaluate  pe ultimii 5 ani anteriori anului fiscal de referinţă.

 (7)In cazul unei clădiri care face obiectul unui contract de leasing financiar,pe întreaga durată a acestuia se aplică următoarele reguli:

a) impozitul pe clădiri se datorează de locatar;

b)valoarea care se ia în considerare la calculul impozitului pe clădiri este

valoarea din contract a clădirii, aşa cum este ea înregistrată în contabilitatea

locatorului sau a locatarului, conform prevederilor legale în vigoare;

c)în cazul în care contractul de leasing încetează altfel decât prin ajungerea la scadenţă, impozitul pe clădiri este datorat de locator.

(8)Impozitul pe clădiri se aplică pentru orice clădire deţinută de o persoană juridică aflată în funcţiune, în rezervă sau în conservare, chiar dacă valoarea sa a fost recuperată integrai pe calea amortizării.

(9)Cota de impozit pentru clădirile cu destinaţie turistică ce nu funcţionează în cursul unui an calendaristic este de minimum 5% din valoarea de inventar a clădirii, stabilită prin hotărâre a consiliului local.

(10)Sunt exceptate de la prevederile alin. (9) structurile care au autorizaţie de construire în perioada de valabilitate, dacă au început lucrările în termen de cel mult 3 luni de la data emiterii autorizaţiei de construire.

Prin sintagma valoarea de inventar a clădirii, în scopul determinării impozitului pe clădiri, se înţelege valoarea de intrare a clădirii în patrimoniu, înregistrată în contabilitatea proprietarului clădirii, şi care, după caz, poate fi:

a)costul de achiziţie, pentru clădirile dobândite cu titlu oneros;

b)costul de producţie, pentru clădirile construite de persoana juridică;

c)valoarea actuală, estimată la înscrierea lor în activ, ţinându-se seama de valoarea clădirilor cu caracteristici tehnice şi' economice similare sau apropiate,

pentru clădirile obţinute cu titlu gratuit;

d)valoarea de aport pentru clădirile intrate în patrimoniu în cazul

asocierii/fuziunii, determinată prin expertiză, potrivit legii;

e)valoarea rezultată în urma reevaluării, pentru clădirile reevaluate în baza unei dispoziţii legale.

f) în cazul persoanelor juridice care aplică Reglementările contabile armonizate cu Directiva a" IV-a a CEE, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea cotei de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii. Potrivit art. 253 alin. (3) din Codul fiscal, valoarea de inventar a clădirii este valoarea de intrare a clădirii în patrimoniu, înregistrată în contabilitatea proprietarului, valoare care nu se diminuează cu amortizarea calculată potrivit legii, cu excepţia clădirilor a căror valoare a fost recuperată integral pe calea amortizării, pentru care legea prevede ca valoarea impozabilă se reduce cu 15%;

g) în cazul instituţiilor de credit care aplică Standardele internaţionale de raportare financiară şi aleg ca metodă de evaluare ulterioară modelul bazat pe cost, valoarea impozabilă a clădirilor ce aparţin acestor instituţii este valoarea rezultată din raportul de evaluare emis de un evaluator autorizat, depus la compartimentul de specialitate al autorităţii administraţiei publice locale.

(2) La determinarea valorii de inventar a clădirii se are în vedere însumarea valorilor tuturor elementelor şi instalaţiilor funcţionale ale acesteia, cum sunt: terasele, scările, ascensoarele, instalaţiile de iluminat, instalaţiile sanitare, instalaţiile de încălzire, instalaţiile de telecomunicaţii prin fir şi altele asemenea; aparatele individuale de climatizare nu fac parte din categoria elementelor şi instalaţiilor funcţionale ale clădirii.

Consiliile locale adoptă hotărâri, în cursul fiecărui an, privind stabilirea cotei pe baza căreia se calculează impozitul pe clădiri datorat de persoanele juridice, în condiţiile legii. în cazul municipiului Bucureşti, această atribuţie se îndeplineşte de către Consiliul General al Municipiului Bucureşti.

Prin lucrări de reconstruire, consolidare, modernizare, modificare sau extindere, astfel cum sunt menţionate la art. 253 alin. (31) din Codul fiscal, se înţelege acele lucrări care au ca rezultat creşterea valorii clădirii respective cu cel puţin 25%.

în cazul în care valoarea lucrărilor de reconstruire, consolidare, modernizare, modificare sau extindere nu depăşeşte 25% din valoarea clădirii, locatarul nu are obligaţia să o comunice locatorului.

în cazul în care în cursul unui an fiscal se efectuează mai multe lucrări de reconstruire, consolidare, modernizare, modificare sau extindere, a căror valoare individuală este sub 25%, dar cumulat depăşeşte acest procent, locatarul are obligaţia de a comunica locatorului valoarea totală, în termen de 30 zile de la data la care se atinge acest nivel .

Recurentul indică şi criteriile de stabilire a impozitului în cotă majorată, pentru persoanele juridice ce nu au efectuat reevaluarea în ultimii 3 ani, respectiv 5 ani anteriori anului fiscal de referinţă .

În drept, recurentul a solicitat aplicarea art. 488 alin. 1 pct. 4 şi pct. 6 NCPC .

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata contestatoare U. J. C. C. D. a solicitat respingerea recursului declarat, ca nefondat .

În apărare, intimata arată că motivele de recurs sunt nefondate, instanţa de fond administrând probatorii cu privire la întinderea valorii modernizărilor şi calculul accesoriilor fiscale, fără a analiza efectele autorizaţiei de construire, necontestate în cauză .

Arată că, întrucât din adresa locatarului nu rezultă clar care au fost lucrările de modernizare efectuate şi care intră sub incidenţa art. 253 Cod Fiscal şi în raport de contestarea sumei ce constituie baza de impunere, se impunea lămurirea aspectelor de fapt, cu atât mai mult cu cât locatarul a comunicat că nu deţine alte înscrisuri cu privire la cuantumul modernizărilor efectuate .

Subliniază faptul că, potrivit art. 253 Cod fiscal intră sub incidenţa normei numai lucrările de natură să aducă un spor de valoare imobilului, nu şi lucrările realizate de către locatar în interes propriu şi care nu aduc un spor de valoare, iar prin stabilirea clară a lucrărilor de modernizare nu se încalcă dispoziţiile menţionate anterior ci se urmăreşte respectarea acestora .

Apreciază că, prin administrarea probatoriului specializat, instanţa de fond a manifestat rol activ în administrarea probatoriului, iar prin expertiza judiciară a fost stabilită suma de 45.837 lei reprezentând sporul de valoare adus imobilului, ce intră sub incidenţa art. 253 C fiscal, iar recurenţii intimaţi nu au formulat obiecţiuni la raportul judiciar de expertiză, însuşind implicit concluziile raportului de expertiză .

Intimata arată că, raportat la probele administrate, instanţa de fond a admis în mod corect contestaţia formulată, desfiinţând parţial actele administrativ fiscale contestate, motivând succint soluţia pronunţată şi explicând elementele de fapt şi de drept de formare a raţionamentului judiciar, hotărârea atacată fiind deopotrivă legală şi temeinică şi motivată în raport de probele administrate în cauză, precum şi în raport de temeiul în drept aplicabil .

Apreciază că soluţia pronunţată asupra cererii accesorii privind cheltuielile de judecată respectă disp. art. 453 NCPC .

În ceea ce priveşte celelalte susţineri în recurs, intimata arată că acestea sunt expuneri ale art. 253 din Legea 571/2003 şi ale normelor metodologice, neputând constitui motive de recurs, iar pe de lată parte a fost demonstrată respectarea acestora în cauză .

Apreciază ca o dovadă în plus faptul că recurenţii nu au formulat întâmpinare în faţa instanţei de fond, nu au formulat obiecţiuni faţă de concluziile raportului de expertiză judiciară şi nu au indicat motivele de nelegalitate invocate în recurs .

Recurenţii nu au formulat răspuns la întâmpinare .

Analizând motivele de recurs cu aplicarea art. 488 alin. 1 pct. 4 şi pct. 6 NCPC, Curtea constată recursul a fi fondat, în limita următoarelor considerente :

Motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 4 NCPC sancţionează depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, prezentând ca finalitate sancţionarea excesului de putere exteriorizat printr-o hotărâre judecătorească ce depăşeşte limitele actului jurisdicţional stabilite prin art. 126 din Constituţia României, precum şi de către Legea 304/2004 cu modificările ulterioare, nu respectă dispoziţiile art. 5 NCPC întrucât stabileşte dispoziţii general obligatorii (cu excepţiile prevăzute expres de lege) sau încalcă normele de competenţă generală stabilite prin norme de procedură civilă, constituind o ingerinţă în domeniul puterii legislative sau a celei executive .

În speţă, toate argumentele subsumate acestui motiv de recurs nu privesc depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti ci critica de pronunţare a instanţei asupra bazei de impunere stabilită conform autorizaţiei de construire, fără ca acest act administrativ să fie contestat în cauză .

Curtea constată că această critică, pe lângă faptul că nu priveşte o limitare a controlului judecătoresc, în condiţiile în care autorizaţia de construire constituie un act administrativ şi este supusă controlului judiciar, susţine în esenţă, depăşirea obiectului acţiunii în contencios administrativ ; din acest punct de vedere, Curtea constată că dispoziţiile art. 267 din Codul Fiscal reglementează obligaţia de plată a taxei pentru eliberarea autorizaţiei de construire, taxă ce se calculează la valoarea lucrărilor de construire declarate, taxă ce se plăteşte anticipat, dar ulterior finalizării lucrărilor de construire se depune o declaraţie finală ce prezintă valoarea reală a lucrărilor autorizate şi executate în întregime .

Curtea reţine totodată şi faptul că, potrivit constatărilor RIF, în speţă organul fiscal a reţinut baza de impunere în vederea stabilirii întinderii impozitului pe clădiri, prin preluarea valorii finale a lucrărilor de construire, declarată de către locatar .

Astfel, în condiţiile în care cele două sarcini fiscale prezintă natură, condiţii şi efecte fiscale diferite (cu aplicarea art. 253 din Codul fiscal, ce urmează a fi expusă în analizarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 NCPC), nu poate fi reţinută încălcarea art. 488 alin. 1 pct. 4 NCPC, în speţă .

În ceea ce priveşte art. 488 alin. 1 pct. 6 NCPC, Curtea urmează să constate că, potrivit RIF, impozitul pe clădiri stabilit suplimentar începând cu anul 2007 se raportează la efectele contractului de închiriere încheiat între intimată în calitate de locator şi B. G. SA în calitate de locatar, act juridic în baza căruia terţul locatar a realizat lucrări de amenajare şi modernizare a imobilului, în valoare de 102.394,00 lei, lucrări recepţionate la data de 15.03.2007 (procesul verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. 519 din 15.03.2007 aflat la fila 24 din dosarul de fond), constatându-se că lucrările au fost executate conform proiectului avizat (pct. 6 din procesul verbal mai sus menţionat).

Totodată, Curtea constată şi faptul că, potrivit autorizaţiei de construire nr. 666 din 17.05.2007 (fila 32 dosar fond), categoriile de lucrări autorizate au constat în schimbare de destinaţie din spaţiu comercial în sediu de bancă, realizare de modificări nestructurale – recompartimentare birouri, activităţi bancare, amplasare firmă luminoasă, cu condiţia respectării condiţiilor impuse prin expertiza tehnică nr. 30/2007 .

Dispoziţiile fiscale aplicabile sunt cele ale art. 253 alin. 3 indice 1 din Codul fiscal, potrivit cărora în cazul clădirii la care au fost executate lucrări de reconstruire, consolidare, modernizare, modificare sau extindere, de către locatar, din punct de vedere fiscal, acesta are obligaţia să comunice locatorului valoarea lucrărilor executate pentru depunerea unei noi declaraţii fiscale, în termen de 30 de zile de la data terminării lucrărilor respective.

La momentul recepţionării lucrărilor şi pe parcursul termenului de 30 de zile, reglementat de art. 253 din Codul fiscal, în vederea îndeplinirii obligaţiei de declarare, erau în vigoare disp. pct. 54 din Normele Metodologice aprobate prin HG 44/2004, în forma completată prin art. I lit. H, pct. 26 din HG 1861/2006 (text în formă aplicabilă începând cu data de 01.01.2007), în cazul clădirilor care fac obiectul contractelor de concesionare sau de închiriere, valoarea lucrărilor executate de către locatar, de reconstruire, consolidare, modernizare, modificare sau extindere, prevăzută de art. 253 alin. (3) din Codul fiscal, este valoarea reală declarată a lucrărilor pentru regularizarea taxei pentru eliberarea autorizaţiei de construire.Din punct de vedere fiscal, locatorul depune o nouă declaraţie fiscală în termen de 30 de zile de la data întocmirii procesului-verbal de recepţie, după cum acesta este persoană fizică sau juridică, după caz.

Ori, în speţă, valoarea reală declarată a lucrărilor, pentru regularizarea taxei pentru eliberarea autorizaţiei de construire este cea reţinută de către organul fiscal, în cuantum de 102.394,00 lei .

Curtea constată şi faptul că, din examinarea obiectului autorizaţiei de construire nr. 666/2007 rezultă că lucrările autorizate intră în categoria lucrărilor de modificare a construcţiei, vizate de disp. art. 253 din Codul Fiscal .

Totodată, Curtea reţine că intimate contestatoare a invocat necesitatea stabilirii bazei de impunere prin raportare la criteriile de reţinere a sporului de valoare adus imobilului prin raportare la categoriile de lucrări realizate de către locatar, iar prima instanţă, deşi a analizat prin considerente, aplicabilitatea art. 23 din Codul de procedură fiscală a prezentat considerente străine asupra aplicării pct. 54 din HG 44/2004, astfel cum a fost modificat prin HG 670/2012 .

Din acest punct de vedere, Curtea constată că, potrivit pct. 54 din norme, astfel cum a fost modificat prin art. I, lit. F, pct. 4 din HG 670/2012, publicată în Monitorul Oficial nr. 481 din 13.06.2012 şi intrată în vigoare la această dată, conform art. IV, prin lucrări de reconstruire, consolidare, modernizare, modificare sau extindere, astfel cum sunt menţionate la art. 253 alin. (31) din Codul fiscal, se înţelege acele lucrări care au ca rezultat creşterea valorii clădirii respective cu cel puţin 25%. În cazul în care valoarea lucrărilor de reconstruire, consolidare, modernizare, modificare sau extindere nu depăşeşte 25% din valoarea clădirii, locatarul nu are obligaţia să o comunice locatorului. În cazul în care în cursul unui an fiscal se efectuează mai multe lucrări de reconstruire, consolidare, modernizare, modificare sau extindere, a căror valoare individuală este sub 25%, dar cumulat depăşeşte 25%, locatarul are obligaţia de a comunica locatorului valoarea totală, în termen de 30 de zile de la data la care se atinge acest nivel.

Ori acest text nu era în vigoare la data naşterii obligaţiei fiscale .

Având în vedere aceste considerente şi văzând disp. art. 488 alin. 1 pct. 6 coroborat cu art. 498 alin. 1 NCPC, Curtea a admis recursul declarat, a casat în tot sentinţa atacată, iar în rejudecare a dispus respingerea contestaţiei formulate, ca neîntemeiată .

Domenii speta

Spete similare