Inexistența obligației de a emite factură fiscală în cazul calculării penalităților de întârziere pentru achitarea cu întârziere a debitului principal.

Rezumat:

 Situaţiile în care legislaţia fiscală prevede obligaţia persoanei impozabile de a emite facturi fiscale sunt cele prevăzute de art. 319 alin. 6 din Codul fiscal, şi anume: „pentru livrările de bunuri sau prestările de servicii efectuate, pentru fiecare vânzare la distanţă pe care a efectuat-o, în condiţiile prevăzute la art. 275 alin. 2 şi 3, pentru livrările intracomunitare de bunuri efectuate în condiţiile prevăzute la art. 294 alin. 2 lit. a) - c) şi pentru orice avans încasat în legătură cu una dintre operaţiunile menţionate la lit. a) şi b).”

Aşadar, obligaţia emiterii facturii fiscale este prevăzută pentru livrări de bunuri, prestări de servicii sau pentru altă operaţiune prevăzută la lit. a) - d) ale articolului anterior invocat.

Penalităţile de întârziere sunt datorate în schimb, în temeiul clauzelor contractuale inserate în cuprinsul contractului încheiat între părţi, având în vedere principiul forţei obligatorii a contractului (pacta sunt servanda), conform art. 1270 alin. 1 Cod civil, în contextul executării cu întârziere a obligaţiei contractuale de plată a debitului principal.

Hotărârea:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 18.04.2018 înregistrată sub nr. .../86/2018,  reclamanta S.C.A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul B. prin Primar, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 283.377,41 lei reprezentând valoarea penalităţilor de întârziere pentru facturile neachitate sau achitate cu întârziere, calculate pentru perioada 05.12.2014 – 15.04.2018; plata penalităţilor de întârziere datorate de la data de 15.04.2018 şi până la îndeplinirea efectivă a obligaţiei de plată a debitului principal pentru fiecare factură, cu cheltuieli de judecată.

Pârâtul Municipiul B. – prin primar a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii raportat la prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004.

A arătat că ambele contracte ce stau la baza pretenţiilor reclamantei au fost încheiate în temeiul OUG nr. 34/2006 privind achiziţiile publice şi potrivit art. 287 şi art. 288 din acest act normativ, litigiile ce au ca obiect contractele încheiate în temeiul acestui act normativ sunt sub incidenţa Legii nr. 554/2004.

Pe fondul cauzei, a arătat că în ambele contracte de lucrări au fost prevăzute expres termenele de achitare a facturilor, sens în care învederează art. 17.1 şi art. 11.2 din contracte, din care rezultă clar faptul că penalitatea de 0,01 % pe zi se aplică începând cu a 46, a zi de la data primirii facturilor.

Prin sentinţa nr. 974 din 10 octombrie 2018, Tribunalul Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte astfel cum a fost precizată cererea având ca obiect „despăgubiri” formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul B. prin Primar, obligând pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 257.866,52 lei cu titlu de penalităţi de întârziere aferente contractelor nr. 19648/03.07.2013 şi nr. 34806/27.11.2015 pentru perioada 05.12.2014 - 15.04.2018 şi în continuare de la data de 15.04.2018 până la data plăţii efective, penalităţi ce se vor calcula conform dispoziţiilor contractuale şi considerentelor prezentei hotărâri.

 Prin aceeaşi sentinţă a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 8323 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal au promovat recurs părţile.

În motivarea căii de atac promovate, reclamanta S.C. A. S.A. a susţinut că este dat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă: „când hotărârea a fost dată ca încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.” Normele de drept material încălcate sunt: art. 1270 Cod civil, art. 1 alin. 1, art. 6 alin. 1 lit. a) şi art. 14 lit. c) din Legea 72/2013 şi art. 453 din Codul de procedură civilă.

Tribunalul Suceava, prin recurată a dispus admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, şi a obligat pârâta la plata sumei de 257.866,52 lei, tot din acest motiv admiţând în parte şi cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, reducând în acest sens la jumătate onorariul avocatului pe care intimatul este obligat să-1 achite. Motivul pentru care a admis în parte cererea de chemare în judecată, reducând cuantumul penalităţilor solicitate, este reprezentat de momentul de la care au fost calculate penalităţile (fie 30 de zile, fie 45 de zile de la primirea facturii). Prima instanţă a considerat că penalităţile se calculează după 45 de zile de la primirea facturii.

Consideră societatea recurentă că Tribunalul Suceava a interpretat eronat dispoziţiile contractuale arătate [art. 17.1 şi art. 11.2 din contractele nr. 18648/03.07.2013 şi nr. 34806/27.11.2015 coroborate cu prevederile art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 72/2013].

În acest sens, aşa cum a susţinut şi în faţa primei instanţe, consideră că termenul de la care încep să se calculeze penalităţile este doar cel prevăzut la art. 17.1 din contracte, respectiv cel de 30 zile. A precizat că termenul de 15 zile prevăzut la art. 11.2 este un termen de graţie, care nu se adaugă la termenul de 30 zile, doar acesta din urmă fiind termenul pentru efectuarea plăţii. Cu alte cuvinte, termenul de 15 zile oferă posibilitatea debitorului, chiar dacă acesta nu a achitat factura în termenul de 30 zile, să efectueze plata în interiorul termenului de 15 zile fără să se calculeze niciun fel de penalitate pe perioada acestui termen de graţie. Astfel, termenul de 15 zile nu se adaugă la termenul de 30 zile, doar acesta din urmă fiind termenul în funcţie de care se calculează penalităţile de întârziere.

A precizat că potrivit art. 6 alin.1 lit. a) din Legea nr. 72/2013 termenul pentru efectuarea plăţii sumelor de bani rezultând din contractele încheiate cu profesioniştii este de 30 zile de la primirea facturii, iar potrivit art. 14 lit. c) din aceeaşi lege: „Sunt calificate ca abuzive, nefiind necesară verificarea existenţei circumstanţelor prevăzute la art. 13 sau a altor circumstanţe specifice cauzei, clauzele contractuale care: [...] c) prevăd un termen mai mare de la care creanţa produce dobânzi decât cel prevăzut la art. 3 alin. 3 sau, după caz, la art. 6 şi art. 7 alin. 1.” Aşadar termenul de 45 de zile sugerat de pârât şi reţinut de prima instanţă este abuziv.

În privinţa caracterul abuziv al acestui termen de 45 de zile, a susţinut că nu este nevoie de o hotărâre judecătorească care să constate dacă este abuziv sau nu, întrucât acest aspect reiese clar din dispoziţiile art. 14, unde se menţionează expres că sunt calificate ca abuzive clauzele care se regăsesc în lista prevăzută la acest articol. De asemenea, se specifică că nici nu este necesară verificarea existenţei circumstanţelor prevăzute la art. 13, unde sunt enumerate criteriile în funcţie de care o clauză este sau nu abuzivă. Cu alte cuvinte clauzele contractuale care se regăsesc în lista prevăzută de art. 14 sunt calificate automat de lege ca fiind abuzive nemaifiind nevoie de o hotărâre judecătorească în acest sens. Acest ultim aspect reiese şi din titlul articolului 14, respectiv „Clauze calificate de lege ca abuzive.”

A considerat societatea recurentă că, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 14 lit. c) din Legea nr. 72/2013 nu este nevoie de o referire la art. 8 din lege, aşa cum a reţinut prima instanţă (pag. 6 din Sentinţa nr. 974, ultimul paragraf). Art. 14 stabileşte care sunt clauzele abuzive, fără să facă vreo referinţă la anumite contracte sau părţi contractante, ceea ce înseamnă că are un caracter general, dispoziţiile acestui articol fiind incidente în cazul „creanţelor certe, lichide şi exigibile, constând în obligaţii de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract încheiat între profesionişti sau între aceştia şi o autoritate contractantă, contractul având ca obiect furnizarea de bunuri sau prestarea de servicii, inclusiv proiectarea şi execuţia lucrărilor publice, a clădirilor şi a lucrărilor de construcţii civile.” Ori obiectul prezentei cauze este reprezentat de executarea unei creanţe certe lichide şi exigibile, constând într-o sumă de bani care rezultă dintr-un contract încheiat între un profesionist şi o autoritate contractantă, contractul constând în execuţia unor lucrări publice.

Prin urmare, dispoziţiile art. 14 lit. c) din Legea nr. 72/2013 sunt incidente în prezenta cauză, ceea ce înseamnă că nu se poate lua în considerare, pentru calculul penalităţilor, termenul de 45 de zile de la care încep să curgă penalităţile, termenul de 30 de zile fiind termenul care este în concordanţă atât cu dispoziţiile contractuale, cât şi cu dispoziţiile Legii nr. 72/2013. Aşadar, consideră societatea recurentă că suma de 275.265,79 lei este suma la care este îndreptăţită, aşa cum a fost stabilită prin tabelul de la fila 29 din raportul de expertiză întocmit de expertul contabil C.

În privinţa cheltuielilor de judecată, constând în onorariu avocat şi onorariu expert, consideră societatea recurentă că pârâtul trebuia să fie obligat la plata în integralitate a acestora, pentru aceleaşi motive ca cele anterior prezentate, fiind o consecinţă implicită a admiterii cererii de chemare în judecată în integralitate.

În acelaşi timp, chiar dacă s-ar respinge motivele anterior menţionate, iar primul capăt de cerere ar rămâne să fie admis numai în parte, astfel cum a dispus prima instanţă, reducerea acordării cheltuielilor de judecată trebuia să se facă - în opinia recurentei - proporţional cu respingerea în parte a primului capăt de cerere. În urma modificării cuantumului obiectului cererii, s-a solicitat achitarea de către pârât a sumei de 275.265,79 lei, iar prima instanţă a admis în parte această cerere, obligând pârâtul să plătească suma de 257.866,52 lei. Tribunalul Suceava a respins cererea cu privire la aproximativ 18.000 de lei din totalul de 275.265,79 lei, ceea ce reprezintă un procent mai mic de 10% din suma cerută prin primul capăt de cerere. Aşadar, şi cuantumul cheltuielilor de judecată trebuia redus proporţional cu cât s-a redus din capătul 1 de cerere, adică cu mai puţin de 10% din onorariul avocatului şi onorariul expertului.

Ori reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată (onorariu avocat şi onorariu expert), la jumătate, este în mod evident injust şi contrar cerinţelor echităţii şi dispoziţiilor art. 453 Cod procedură civilă.

 A solicitat ca instanţa de recurs să dispună obligarea pârâtului-intimat la plata în integralitate a cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocat şi onorariu expert, pentru motivele prezentate anterior şi, dacă vor fi respinse aceste motive, să se dispună obligarea pârâtului-intimat la plata cheltuielilor de judecată proporţional cu cât s-a admis primul capăt de cerere, luând în considerare strânsa legătură dintre cele două capete de cerere.

 A concluzionat solicitând casarea în parte a sentinţei recurate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată în integralitate, cu privire la ambele capete de cerere, respectiv să se dispună obligarea pârâtei-intimate la plata sumei de 275.265,79 lei, reprezentând penalităţi şi la plata în integralitate a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu avocat şi onorariu expert.

În susţinerea căii de atac promovate, recurentul Municipiul B. prin Primar a precizat că  prin sentinţa atacată instanţa a admis cererea motivat de faptul că părţile au încheiat două contracte de lucrări care au devenit, potrivit principiului pacta sunt servanda, legea părţilor. De asemenea, instanţa a reţinut că termenul ce trebuie aplicat pentru calcularea penalităţilor este de 45 de zile.

 A subliniat faptul că în susţinerea cererii sale S.C. A. S.A. a invocat o serie de 20 facturi emise în baza următoarelor contracte: contractul de lucrări nr. 18648/03.07.2013, contract încheiat în temeiul prevederilor OUG nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţii publice şi contractul de lucrări nr. 34806/27.11.2015, contract încheiat în temeiul prevederilor OUG nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţii publice.

Legat de executarea acestor contracte şi modul de calcul al penalităţilor, a solicitat să se observe faptul că nu există din partea reclamantei dovada întocmirii unor facturi de penalităţi emise în sarcina autorităţii şi că, în mod eronat, instanţa a considerat că reclamanta a făcut dovada că instituţia a achitat cu întârziere parte din sumele facturate, acumulând astfel penalităţi iar existenţa acestor penalităţi nu este condiţionată de emiterea de către A. S.A. a unor facturi de penalităţi.

Susţinerea instanţei de fond conform căreia pentru plata penalităţilor de întârziere nu se impune emiterea de facturi este total eronată în condiţiile în care, orice plată impune existenţa unui document justificativ. Cu atât mai mult, în cazul finanţelor ce ţin de bugetul autorităţii publice locale, unde rigoarea utilizării fondurilor este sporită, se impune existenţa facturilor în temeiul cărora urmează a fi făcută orice plată.

 A învederat recurentul că în susţinerea cererii având ca obiect plata penalităţilor de întârziere, reclamanta nu a invocat nici un înscris care să susţină aceste pretenţii. În condiţiile lipsei înscrisurilor care să constate aceste sume, precum şi solicitarea prealabilă către instituţie de a achita aceste sume fac ca cererea acesteia să fie nefondată.

 A solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi pe cale de consecinţă respingerea acţiunii formulate de către S.C. A. S.A..

Prin întâmpinarea depusă la 9 noiembrie 2018, S.C. A. S.A. a invocat în primul rând, excepţia nemotivării recursului, excepţie la care apărătorul ales al societăţii, avocat D. a renunţat la termenul de astăzi, instanţa luând act de această manifestare de voinţă.

În al doilea rând, a menţionat faptul că Tribunalul Suceava, prin sentinţa recurată a dispus admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, societatea solicitând plata sumei de 275.265,79 lei cu titlu de penalităţi [acesta fiind cuantumul obiectului cererii în urma modificării acestuia conform dispoziţiilor art. 204 alin. 2 pct. 2 Cod procedură civilă, modificare intervenită în şedinţa publică din 04.10.2018], însă, prima instanţă a dispus obligarea pârâtei-recurente la plata sumei de 257.866.52 lei, şi nu 283.377,41 lei, aşa cum a susţinut aceasta în recursul formulat.

În al treilea rând, referitor la condiţionarea plăţii penalităţilor de emiterea unor facturi în acest sens, aşa cum s-a arătat deja în prima instanţă, a precizat că existenţa şi exigibilitatea penalităţilor nu este condiţionată de emiterea unei facturi, acestea fiind datorate ca urmare a întârzierii plăţii debitului principal, în temeiul relaţiilor contractuale care există între părţi, sens în care a inserat prevederile art. 319 alin. 6 din Codul fiscal.

Din textul legal anterior menţionat se poate observa că pentru plata penalităţilor nu trebuie emisă factură, întrucât penalităţile nu reprezintă nici livrări de bunuri, nici prestări de servicii şi nici altă operaţiune prevăzută la lit. a) - d) de mai sus. Astfel, penalităţile sunt datorate în temeiul dispoziţiilor contractuale arătate în cererea de chemare în judecată, având în vedere principiul forţei obligatorii a contractului (pacta sunt servanda), conform art. 1270 alin. (1) Cod civil: Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante. La acest aspect se adaugă şi neexecutarea obligaţiilor contractuale de către pârâta-recurentă sau executarea acestora cu întârziere, astfel încât nu se poate nega existenţa penalităţilor şi faptul că subscrisa sunt îndreptăţită Ia plata acestora.

S-au inserat prevederile art. 1535 Cod civil, art. 1178 Cod civil, art. 1350 Cod civil, art. 1516 Cod civil, art. 1531 Cod civil şi art. 1530 Cod civil.

A concluzionat societatea recurentă că dobânzile penalizatoare sunt datorate chiar şi atunci când acestea nu sunt menţionate în contractul încheiat de părţi, dreptul la aceste dobânzi izvorând chiar din lege. Astfel, cu atât mai mult penalităţile sunt datorate dacă acestea sunt prevăzute în contractele încheiate între părţi, contractul reprezentând legea părţilor, situaţie faţă de care apreciază că este îndreptăţită la plata penalităţilor de întârziere în cuantumul arătat şi prin recursul pe care l-a formulat şi a solicitat respingerea recursului formulat de Municipiul B..

Analizând sentinţa recurată prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului şi a motivelor de recurs invocate, ce se subsumează cazului de nelegalitate prevăzut de art.488 pct.8 Cod procedură civilă, Curtea constată următoarele:

Referitor la recursul declarat în cauză de pârâtul Municipiul B. prin primar, se observă că în cuprinsul cererii de recurs se invocă în esenţă faptul că reclamanta nu a făcut dovada întocmirii unor facturi de penalităţi emise în sarcina pârâtului, fără ca recurentul să menţioneze textul de lege care instituie obligaţia emiterii unor astfel de facturi.

Curtea apreciază că posibilitatea obligării pârâtului la plata penalităţilor nu este condiţionată de emiterea unei facturi, penalităţile fiind datorate ca urmare a întârzierii plăţii debitului principal, în temeiul relaţiilor contractuale existente între părţi.

Situaţiile în care legislaţia fiscală prevede obligaţia persoanei impozabile de a emite facturi fiscale sunt cele prevăzute de art. 319 alin. 6 din Codul fiscal, şi anume: „pentru livrările de bunuri sau prestările de servicii efectuate, pentru fiecare vânzare la distanţă pe care a efectuat-o, în condiţiile prevăzute la art. 275 alin.2 şi 3, pentru livrările intracomunitare de bunuri efectuate în condiţiile prevăzute la art. 294 alin. 2 lit. a) - c) şi pentru orice avans încasat în legătură cu una dintre operaţiunile menţionate la lit. a) şi b).”

Aşadar, obligaţia emiterii facturii fiscale este prevăzută pentru livrări de bunuri, prestări de servicii sau pentru altă operaţiune prevăzută la lit. a) - d) ale articolului anterior invocat.

Penalităţile de întârziere sunt datorate în schimb, în temeiul clauzelor contractuale inserate în cuprinsul contractului încheiat între părţi, având în vedere principiul forţei obligatorii a contractului (pacta sunt servanda), conform art. 1270 alin. 1 Cod civil, în contextul executării cu întârziere a obligaţiei contractuale de plată a debitului principal, de către pârâtul-recurent.

Astfel, reclamanta-intimată a invocat în mod corect, în justificarea pretenţiei sale de obligare a pârâtului la plata penalităţilor de întârziere, dispoziţiile art. 1535 Cod Civil, conform căruia: „în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic.”

În consecinţă, motivele invocate de recurentul - pârât nefiind întemeiate, Curtea urmează a respinge recursul acestuia ca nefondat.

În ceea ce priveşte motivele de recurs invocate de recurenta – reclamantă, Curtea constată că principala critică a recurentei este cea referitoare la termenul de la care încep să se calculeze penalităţile. Astfel, recurenta consideră că penalităţile curg după expirarea termenului de 30 de zile, prevăzut la art. 17.1 din contractele încheiate de părţi, contrar statuării instanţei de fond care a apreciat că termenul ce trebuie aplicat pentru calcularea penalităţilor de întârziere este cel de 45 de zile, conform clauzei inserate în contracte la art.11.2 .

Unul dintre argumentele recurentei în susţinerea tezei anterior menţionate este acela că, potrivit art. 6 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 72/2013, termenul pentru efectuarea plăţii sumelor de bani rezultând din contractele încheiate cu profesioniştii este de 30 zile de la primirea facturii, iar potrivit art. 14 lit. c) din aceeaşi lege: „Sunt calificate ca abuzive, nefiind necesară verificarea existenţei circumstanţelor prevăzute la art. 13 sau a altor circumstanţe specifice cauzei, clauzele contractuale care: [...] c) prevăd un termen mai mare de la care creanţa produce dobânzi decât cel prevăzut la art. 3 alin. 3 sau, după caz, la art. 6 şi art. 7 alin. 1” , aşa încât termenul de 45 de zile indicat de pârât şi reţinut de prima instanţă este abuziv.

Curtea reţine, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art.7 alin.1, art.6 alin.1 şi art.14 alin.1 lit. c) din Legea nr. 72/2013, că o clauză precum cea inserată în contractele încheiate între părţi la art.11.2, care prevede un termen mai mare de la care creanţa produce dobânzi penalizatoare decât termenul contractual de plată de 30 de zile de la primirea facturii, reglementat de art.17.1 din contracte (conform art. 7 alin. 1 din Legea nr. 72/2013) are caracter abuziv. Din cuprinsul art.14 din acelaşi act normativ, rezultă că o astfel de clauză este calificată de lege ca fiind abuzivă, fără să fie necesară intervenţia instanţei pentru a verifica existenţa circumstanţelor prevăzute la art.13 sau a altor circumstanţe specifice cauzei. În consecinţă, argumentaţia instanţei de fond potrivit căreia nu există o hotărâre judecătorească prin care să fie constatată clauza abuzivă din contracte şi care să justifice incidenţa în cauză a art.14 lit. c), apare ca fiind neîntemeiată.

Un alt motiv pentru care instanţa de fond a considerat că nu este aplicabil în speţă art.14 lit. c) din Legea nr. 72/2013 este acela că, nefăcând referire la art. 8 din acelaşi act normativ, nu are incidenţă în raporturile dintre autorităţile contractante şi profesionişti.

Curtea nu împărtăşeşte nici această opinie a primei instanţe, întrucât art.14 lit. c) nu face referire expresă la art.8, însă face trimitere la art. 7 alin. 1 şi art. 6 din acelaşi act normativ, care reglementează termenul contractual, respectiv termenul legal de plată la care se execută obligaţiile autorităţilor contractante, iar art.8 nu are un caracter derogatoriu faţă de art.6 şi 7, ci vine în completarea acestora.

În consecinţă, Curtea reţine, contrar concluziilor instanţei de fond, că termenul ce trebuie aplicat pentru calcularea penalităţilor de întârziere este de 30 de zile de la primirea facturilor, situaţie în care, conform raportului de expertiză efectuat în cauză, suma datorată de pârât cu titlu de penalităţi pentru executarea cu întârziere a obligaţiei de plată a facturilor emise de reclamantă în virtutea celor două contracte de execuţie încheiate între părţi este de 275.265,79 lei, recursul reclamantei urmând a fi admis în consecinţă.

Având astfel în vedere soluţia de admitere în totalitate a acţiunii reclamantei, dată în rejudecare, devine incident alin.1 al art. 453 din Codul de procedură civilă, astfel că pârâtul va fi obligat la plata integrală a cheltuielilor de judecată suportate de reclamantă, recursul reclamantei fiind întemeiat şi sub acest aspect. Conform art. 453 alin. 1 Cod procedură civilă, intimatul - pârât va fi obligat la plata către recurenta-reclamantă şi a cheltuielilor de judecată din acest ciclu procesual, în sumă de 2142 lei, reprezentând onorariu de avocat, potrivit facturii fiscale.

Domenii speta

Spete similare