Drept penal general. Necunoaşterea unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei. Eroare de fapt principală. Drept procesual penal. Prezumţia de nevinovăţie.

Pentru a pronunţa o soluţie de achitare, condamnare sau încetare a procesului penal, instanţa trebuie sa verifice, prin operaţiunea de administrare în cadrul cercetării judecătoreşti, în condiţiile celor patru principii fundamentale, caracteristice fazei de judecată - oralitate, publicitate, nemijlocire si contradictorialitate - toate probele care au servit drept temei de trimitere în judecată a unui inculpat. În urma operaţiunii de administrare a probelor, în aceste condiţii, instanţa poate evalua si aprecia care dintre acestea exprima adevărul şi le va putea reţine, motivat, ca suport al hotărârii judecătoreşti de condamnare sau achitare.

În cazul necunoaşterii vârstei reale a părţii vătămate, vinovăţia inculpatului nu poate fi antrenată pentru infracţiunea de act sexual cu un minor (prevăzută de art. 198 alin.2 Cod penal de la 1969) deoarece textul prevede ca şi în cazul formei tip, cerinţa întreţinerii unui act sexual cu un minor cu vârsta cuprinsă între 15 – 18 ani, precum şi a  cunoaşterii de către făptuitor a acestei vârste. Or, în speţă, victima avea în realitate 13 ani, iar numai falsa reprezentare a inculpatului a fost aceea că aceasta este în vârstă de 17 ani.

Prin sentinţa penală nr. 52 din data de 26 iunie 2012 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. 15967/63/2011, în baza art. 197 alin.1 şi 3 teza I-a C.p. a fost condamnat inculpatul Ț.D. , fiul lui S şi A, născut .. în oraşul Calafat, jud. Dolj, cu domiciliul în Calafat, str. .., posesor al CI .. eliberată de SPCLEP Calafat, CNP .., cetăţenie română, studii liceale, necăsătorit, fără antecedente penale, la 10 ani  închisoare şi s-a dispus interzicerea drepturilor prev. de art. 64 teza I-a lit. a şi b C.p. pe o perioadă de 5 ani ca pedeapsă complementară.

S-a făcut aplicarea art. 71 şi 64 C.p.

A fost admisă acţiunea civilă.

S-a constatat că partea vătămată M.M.M. şi Spitalul de Neuropsihiatrie Craiova s-au constituit parte civilă în procesul penal.

În baza art. 14 C.p.p. rap. la art. 346 C.p.p. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 50.000 lei daune morale şi 20.000 lei daune materiale către partea civilă Melcea Maria Magdalena.

A fost obligat inculpatul la plata sumei de 1817,30 lei reprezentând cheltuieli de spitalizare către Spitalul Clinic de Neuropsihiatrie Craiova.

În baza art.189 C.p.p. a fost obligat inculpatul la 700 lei cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a constatat că din actele de urmărire penală administrate în cauză, coroborate cu probele administrate de instanţa de fond, tribunalul a reţinut vinovăţia inculpatului pentru săvârşirea  infracţiunii reţinută în sarcina sa, constatându-se următoarele:

În noaptea de 31.12.2010/01.01.2011 M.M. în vârstă de 13 ani şi 5 luni împreună cu alte tinere apropiate de vârste a participat la petrecerea de Revelion organizată la domiciliul familiei  V. din comuna Ciupercenii Noi.

În jurul orei 2,00, aceasta  a rugat pe gazda petrecerii să-i deschidă poarta locuinţei şi să-i permită să plece de la petrecere pentru a se întâlni cu o verişoară, însă în realitate aceasta s-a întâlnit cu inculpatul Ț.D.  .

Ieşind din curtea locuinţei gazdei V. P. aceasta l-a întâlnit pe martorul V. D. L. cu care a stat de vorbă, timp în care a sosit inculpatul ce conducea un autoturism de culoare neagră oprind în dreptul celor doi, partea vătămată după un timp scurt a urcat în acest autoturism. Această împrejurare a fost relatată de acest martor. Inculpatul Ț.D.  a condus-o pe M. M. la locuinţa bunicilor săi situată în apropiere.

De altfel, şi minora a relatat această împrejurare , arătând că s-a întâlnit  cu un bărbat pe nume L., timp în care a venit Ț.D.  cu maşina, deschizând portiera a tras-o de mână în maşină după care a plecat imediat, deplasându-se cu maşina către casa bunicilor inculpatului. Ajunsă aici, inculpatul a obligat-o să intre în locuinţa respectivă, după care, prin violenţă a obligat-o să întreţină raporturi sexuale fără voinţa acesteia, după care acesta a dus-o înapoi la petrecere.

Aceste împrejurări au fost relatate de martorii audiaţi în cauză – în afară de momentul producerii violului - moment ce nu putea fi relatat de nicio altă persoană, întrucât datorită intimităţii şi locului unde a fost produs nu putea fi relatat de vreun martor ocular. Urmare acestei situaţii partea vătămată  a fost examinată medical la data de 03.01.2011.

Din certificatul medico-legal nr. 3/A 2 din 03.01.2011 s-a reţinut că partea vătămată prezintă o deflorare completă produsă în data de 01.01.2011, iar pe corp prezintă leziuni de violenţă prin lovire  cu sau de corpuri dure ce pot data din ziua de 01.01.2011.

S-a constatat că acest act medico-legal contrazice susţinerile inculpatului precum că partea vătămată de bună voie ar fi întreţinut relaţii sexuale cu acesta, atâta timp cât pe corp au existat urme de violenţă. Nici susţinerile, precum că partea vătămată şi-ar fi produs aceste leziuni sau s-ar fi produs în alte împrejurări nu pot fi primite atâta timp cât nu s-a dovedit contrariul.

De reţinut este faptul că "pentru consumarea infracţiunii de  viol nu este necesar nici ca victima să fi fost deflorată, nici inculpatul să fi ejaculat, ci doar ca acesta să fi introdus organul sexual în cavitatea vaginală a femeii, împotriva voinţei acesteia ", situaţie consemnată şi de practica judiciară ( vezi decizia penală  nr. 498/78  a  Tribunalului Arad).

Or,  în speţa de faţă din probe cât şi din declaraţia părţii vătămate rezultă clar că raportul sexual s-a produs împotriva voinţei acesteia.

Mai mult decât atât urmare acestei stări de fapt la 07.01.2011 partea vătămată a fost internată la Spitalul de Neuropsihiatrie Craiova cu diagnosticul Reacţie depresivă anxioasă posttraumatică şi externată la 18.01.2011.

Din rezumatul foii de observaţie rezultând că a fost victima unui viol petrecut în data de 01.01.2011,  ulterior cauzei prezentând somn agitat, coşmaruri în somn, anxietate, plâns facil.

Argumentaţia folosită de inculpat prin apărător cât şi personal precum că partea vătămată este dezvoltată fizic peste vârsta de 13 ani este exagerată, din actele medicale cât şi din realitate rezultă că aceasta prezintă o dezvoltare somatică corespunzătoare vârstei.

De asemenea, se poate presupune că partea vătămată fiind la vârsta pubertăţii s-ar fi îndrăgostit de inculpat, situaţie în care acesta în vârstă de 20 ani nu putea să se folosească de  naivitatea acesteia, de faptul că nu avea un discernământ maturizat, neputându-şi da seama de situaţie şi rezultatul acceptării de a rămâne singură cu acesta.

De altfel, o altă probă care contracarează susţinerile inculpatului precum că a fost sunat de partea vătămată în noaptea de 31.12.2010-01.01.2011sunt convorbirile telefonice care din verificarea listingurilor a rezultat contrariul, acesta apelând-o pe partea vătămată de patru ori.

În raport de această situaţie, prima instanţă a apreciat că inculpatul Ț.D.  a săvârşit infracţiunea de viol prevăzut de art. 197 alin. 1 şi 3 din C.p.

Nu a fost reţinută în sarcina acestuia infracţiunea de lovire prev de art. 180 alin. 1 Cp, întrucât aceasta este absorbită de infracţiunea de viol prev. de art. 197 Cp.

Cu privire la lipsirea de libertate prev.de art. 189 Cp unde Parchetul a solicitat achitarea inculpatului, instanţa neputându-se pronunţa cu privire la această infracţiune întrucât nu a fost investită cu judecarea acestui gen de infracţiune.

La individualizarea pedepsei a fost avut în vedere gradul de pericol social ridicat al faptei ,dispoziţiile art. 72 Cp, inculpatul nu a recunoscut săvârşirea faptei, având în vedere vârsta tânără a acestuia nefiind cunoscut cu antecedente penale, prima instanţă aplicând o pedeapsă minimă prevăzută de legea penală şi care să fie executată prin privare de libertate, astfel încât scopul educativ preventiv să fie realizat.

De asemenea, au fost interzise drepturile prev. de art. 64 lit.a teza I-a şi lit.b Cp , pe o perioadă de 5 ani ca pedeapsă complementară.

S-a făcut aplicarea art. 71 şi 64 Cp.

S-a constatat că partea vătămată M.M.M. şi Spitalul de Neuropsihiatrie Craiova s-au constituit parte civilă în procesul penal.

M.M.M. s-a constituit parte civilă cu 50.000 lei  reprezentând daune morale şi 20.000 lei daune materiale, iar Spitalul de Neuropsihiatrie Craiova cu suma de 1817,30 lei potrivit adresei nr. 3231/18.05.2012.

Inculpatul a fost de acord să plătească daunele morale şi materiale dacă se constată vinovăţia acestuia, în speţă acesta fiind condamnat la 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de viol prev. de art. 197 alin.1-3 Cp.

Partea civilă M.M.M. a fost internată la Spitalul de Neuropsihiatrie Craiova în perioada 07.01.2011-18.01.2011 cu diagnosticul Reacţie depresiv anxioasă postraumatică. În toată această perioadă datorită afecţiunii determinată de acţiunea inculpatului suferind insomnii, coşmaruri, somn agitat, plâns facil, anxietate, tratamentul medical aplicat, situaţia incertă în care s-a aflat starea de nesiguranţă şi stres justifică acordarea daunelor morale şi materiale, inculpatul fiind de acord cu plata acestora în cuantumul solicitat.

Aşa fiind, în baza art. 14 Cp raportat la art. 346 Cpp, a fost obligat inculpatul la plata sumei de 50.000 lei daune morale şi 20.000 lei daune materiale către partea civilă M.M.M.

A fost obligat inculpatul la plata sumei de 1817,30 lei reprezentând cheltuieli de spitalizare către Spitalul Clinic de Neuropsihiatrie Craiova.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj şi inculpatul Ț.D.

Prin motivele de apel depuse în scris, ministerul public a criticat sentinţa primei instanţe pentru nelegalitate şi netemeinicie, având în vedere următoarele .

1.Hotărârea instanţei de fond este nelegală este nelegală sub aspectul interzicerii faţă de inculpat în mod automat prin efectul legii ca pedeapsă accesorie a tuturor drepturilor prev. de art. 64 C.pen. de la 1969, fără a fi avute în vedere criteriile prevăzute de art. 71 alin.3 C.pen.

2. Instanţa de fond a omis să facă aplicarea art. 7 din Legea nr. 7672008, privind prelevarea de probe biologice de la inculpat în vederea introducerii în SNDGJ în condiţiile în are acesta a fost condamnat pentru infracţiunea de viol, infracţiune prevăzută în anexa legii.

3. Instanţa de fond a omis să facă aplicarea art. 109 alin.5 C.pr.pen. anterior cu privire la articolul de lenjerie intimă predat de partea vătămată organelor de poliţie în cursul urmăririi penale, având în vedere că această restituire nu ar putea stânjeni aflarea adevărului.

Prin motivele de apel ale inculpatului, depuse în scris,  s-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei şi achitarea inculpatului, pentru infracţiunea prev. de art. 197 alin.1 şi 3 C.pen. de la 1969, întrucât fapta nu există, întrucât în realitate partea vătămată a consimţit la întreţinerea raportului sexual ce a avut loc la data de 01.01.2011. A susţinut că mijloacele de probă au fost greşit interpretate de instanţa de fond şi că, în primul rând, martorii audiaţi au confirmat că partea vătămată a obţinut numărul de telefon al inculpatului pe care l-a apelat de mai multe ori, în scopul de a-l determina pe acesta să aibă o relaţie cu ea, minţindu-l că are 17 ani, nu 13 ani cât avea în realitate. De asemenea, a susţinut că în seara de Crăciun în timp ce inculpatul se afla cu prietenul său T.M. a fost abordat de partea vătămată care l-a îmbrăţişat şi sărutat. Referitor la apelurile telefonice, a arătat că potrivit listingului de la fila 106 partea vătămată a efectuat mai multe apeluri către postul telefonic al inculpatului, motiv pentru care inculpatul, care nu mai avea credit pe cartelă, a împrumutat telefonul unui prieten şi a sunat-o pe partea vătămată de pe numărul acestuia. În cauză, nu s-a săvârşit infracţiunea de viol, întrucât actul sexual s-a realizat fără constrângerea părţii vătămate, care în realitate a consimţit la întreţinerea raportului sexual. Aşa cum rezultă din certificatul medico-legal, topografia leziunilor de violenţă nu pledează pentru un raport sexual prin constrângere. De asemenea, s-a mai invocat faptul că partea vătămată s-a urcat de bună voie în autoturismul inculpatului, iar declaraţiile acesteia cu privire la împrejurarea dacă inculpatul a ejaculat sau nu sunt contradictorii. Referitor la momentul reîntoarcerii la petrecere, a arătat că, martorii au declarat că nu avea urme de violenţă, ci avea o atitudine degajată, participând activ la eveniment, iar la sosirea unchiului său, partea vătămată i-a înmânat telefonul martorei S. L. şi i-a cerut să-i şteargă din memorie contactul cu denumire „iubi meu”. Această martora a mai declarat că partea vătămată îi declarase sentimentele de afecţiune pe care le nutrea pentru inculpat. În ceea ce priveşte vârsta părţii vătămate, a arătat că aceasta din urmă i-a comunicat că are 17 ani, inculaptul fiind în eroare cu privire la această împrejurare. Totodată, s-a mai susţinut că fotografiile din arhiva personală a părţii vătămate depuse la dosar, dar şi cele de pe un site de socializare, demonstrează că aceasta este dezvoltată fizic peste 13 ani, iar mesajele postate de site şi frecvenţa apelurilor şi sms-urilor înregistrate de postul său telefonic, denotă o dezvoltare psiho-emoţională peste cea normală vârstei de 13 ani.

Curtea verificând hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, precum şi a probelor administrate în apel, raportat şi la criticile invocate de Ministerul Public şi de inculpatul T.D., a constatat că în cauză se impune reformarea sentinţei penale atacate pentru motivele ce se vor arăta în continuare.

Interpretând eronat materialul probator administrat în cauză instanţa de fond a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de condamnare a inculpatului Ț.D.  în ce priveşte infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 1 şi 3 Cod penal de la 1969 comisă asupra părţii vătămate M.M.

Reanalizarea în ansamblu a probelor cauzei a condus la concluzia că soluţia adoptată de instanţa de fond, sub aspectul reţinerii că în cauză a fost înlăturată prezumţia de nevinovăţie a inculpatului, a fost greşită.

Efectuând  propriul demers analitic cu privire la întrunirea cerinţelor tragerii la răspundere penală a inculpatului pentru fapta ce a făcut obiectul judecăţii în raport cu situaţia de fapt ce se impune a fi reţinută, Curtea expune:

Pentru a pronunţa o soluţie de achitare, condamnare sau încetare a procesului penal, instanţa trebuie sa verifice, prin operaţiunea de administrare în cadrul cercetării judecătoreşti, în condiţiile celor patru principii fundamentale, caracteristice fazei de judecată - oralitate, publicitate, nemijlocire si contradictorialitate - toate probele care au servit drept temei de trimitere în judecată a unui inculpat. În urma operaţiunii de administrare a probelor, în aceste condiţii, instanţa poate evalua si aprecia care dintre acestea exprima adevărul şi le va putea reţine, motivat, ca suport al hotărârii judecătoreşti de condamnare sau achitare.

Evaluarea completă şi justă a probelor trebuie să se întemeieze pe o analiză minuţioasă a materialului probator şi apoi pe o sinteză raţională a evaluărilor făcute prin examinarea probelor în ansamblul lor. Analiza probelor impune examinarea fiecărui element probator în parte, pentru a elimina tot ce nu are legătură cu cauza, tot ce este vag şi nesigur.

Din perspectiva unor asemenea cerinţe, privind aprecierea probelor ce au caracter obligatoriu şi au menirea de a asigura constatarea probelor şi a împrejurărilor de fapt, în mod corect şi complet de a afla adevărul în cauză, în raport cu măsura în care probele din prezenta cauză conturează încrederea că sunt în concordanţă cu adevărul, dar şi cu obligaţia în sarcina organelor jurisdicţionale de a dovedi temeinicia împrejurării ce formează obiectul probatoriului, Curtea concluzionează, că  în urma operaţiunii de sinteză, nu s-a conturat certitudinea cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de către inculpat.

Astfel, din examinarea materialului probator administrat în cauză, în toate fazele procesuale, rezultă că s-au stabilit, în mod cert, următoarele aspecte :

-Faptul ca în noaptea de 31.12.2010/01.01.2011, partea vătămată M.M. a participat la petrecere de revelion organizată la domiciliul familiei Velea din comuna Ciupercenii Noi, împrejurare confirmată de martorii audiaţi în cauză, după cum se va arăta în cele  ce urmează;

-Că în jurul orei 02,00, minora a părăsit locuinţa familiei V. şi s-a urcat în autoturismul inculpatului Ț.D. , fapt confirmat de martorii audiaţi în cauză, după cum se va arăta în cele de urmează, care au observat momentul în care partea vătămată s-a întâlnit cu inculpatul în faţa porţii;

-Că cei doi s-au deplasat la locuinţa bunicilor inculpatului, din aceeaşi localitate unde a avut loc raportul sexual, după care partea vătămată a fost condusă de inculpat înapoi la domiciliul familiei V.

În Codul de procedură penală român, prezumţia de nevinovăţie este înscrisă între regulile de bază ale procesului penal, în art. 4 Cod procedură penală, statuându-se ca „orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă”.

Prin adoptarea prezumţiei de nevinovăţie ca principiu de bază, distinct de celelalte drepturi care garantează şi ele libertatea persoanei, dreptul la apărare, respectarea demnităţii umane, s-au produs o serie de restructurări ale procesului penal şi a concepţiei organelor judiciare, care trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:

- vinovăţia se stabileşte în cadrul unui proces, cu respectarea garanţiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei;

- sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapa a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii şi definitive pentru următoarea fază a procesului;

- la adoptarea unei hotărâri de condamnare până la rămânerea definitivă inculpatul are statutul de persoană nevinovată; la adoptarea unei hotărâri de condamnare prezumţia de nevinovăţie este răsturnată cu efecte „erga omnes”;

- hotărârea de condamnare trebuie sa se bazeze pe probe certe de vinovăţie, iar în caz de îndoială, ce nu poate fi înlătură prin probe, trebuie să se pronunţe o soluţie de achitare.

Toate aceste cerinţe sunt argumente pentru transformarea concepţiei asupra prezumţiei de nevinovăţie, dintr-o simplă regulă garanţie a unor drepturi fundamentale, într-un drept distinct al fiecărei persoane, de a fi tratată ca inocentă, de toata lumea până la stabilirea vinovăţiei printr-o hotărâre penala definitiva.

Conform art. 99 alin. 2 Cod procedură penală, „inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia”.

În mod constant, inculpatul a negat săvârşirea faptei de viol, declarând că, deşi este adevărat că, în noaptea respectivă s-a întâlnit cu partea vătămată, la insistenţele acesteia, precum şi faptul că a întreţinut, la locuinţa bunicilor săi un act sexual, acesta a fost consimţit liber consimţit de minoră. Totodată, acesta a negat că ar fi cunoscut împrejurarea că partea vătămată avea vârsta sub 15 ani, afirmând din contră că aceasta îi spusese că are aproape 17 ani.

Pe parcursul procesului penal au fost audiate persoanele care au participat la petrecerea de revelion, care au confirmat susţinerile inculpatului în sensul că, în noaptea respectivă minora l-a apelat în mod repetat pe telefonul mobil, iar în jurul orei 2,30 a primit un apel telefonic de la acesta şi a cerut permisiunea gazdei de a părăsi imobilul, sub pretextul de a se întâlni cu verişoara sa.

Astfel, martora V. A.A.-M. (fila nr.67 verso d.u.p.) a declarat că : „ În seara respectivă(…), după ce am mâncat dansat, am văzut-o pe M. că încerca insistent să apeleze pe cineva, însă nu reuşea şi era nervoasă. Eu am întrebat-o pe cine încearcă să sune şi ea mi-a spus că pe Ț.D. . Am întrebat-o de ce îl sună şi ea mi-a spus că este prietenul ei.” Mai departe (fila nr. 69 d.u.p.) aceeaşi martoră relatează că : „ În jurul orei 2,30, a sunat telefonul M. şi când a răspuns, s-a bucurat şi mi-a spus, în timp ce ieşea din cameră că este Ț.D.  (…) A venit bucuroasă în cameră şi i-a zis lui V.P. să-i deschidă poarta pentru că trebuie să meargă să se întâlnească cu verişoara ei. Iniţial, P. nu a vrut să o lase, dar M. a insistat şi a convins-o.” În acelaşi sens este şi depoziţia martorei V.R.D. ( fila nr.61 d.u.p.), care a relatat că :” La un moment dat, când vorbea la telefon i s-a descărcat şi de necaz a dat cu el pe masă. După aceasta a întrebat-o pe bunica unde poate să meargă să-şi încarce telefonul şi bunica i-a spus să meargă în bucătărie. După câteva minute a venit în cameră, se comporta normal şi i-a zis bunicii mele să-i deschidă poarta că vine verişoara ei să o ia. Am luat cheia şi am mers să-i deschid poarta M., însoţită de A. M. şi-a luat geaca şi telefonul şi a ieşit în curte.”

Această ultimă împrejurare este confirmată şi de martora V.P. (fila nr.56 verso d.u.p.) care relatează că : „În jurul orei 2,30 am văzut că M. i s-a descărcat telefonul în timp ce vorbea (…) După câteva minute a venit la mine şi mi-a spus să-i deschid poarta pentru că vine verişoara ei să o ia. Pe moment am ezitat însă în cele din urmă i-am dat drumul la insistenţele ei.”

Aceleaşi aspecte sunt relatate şi de martorele R.M.M. (filele 65 verso- 66 d.u.p.), N.M.G. (filele nr.71 -72 d.u.p.) şi S.L.M. (filele nr.75-76 d.u.p.).

Aceste martore şi-au menţinut declaraţiile sub acest aspect cu ocazia audierii în cursul cercetării judecătoreşti de la instanţa de fond şi în cursul judecăţii în apel.

Relativ la momentul întâlnirii cu inculpatul, în faţa porţii locuinţei familiei V., partea vătămată M.M. ( fila nr. 19 d.u.p.) a făcut declaraţii în sensul că a fost că a fost trasă de inculpatul Ț.D.  să urce în autoturismul acestuia : „ Eu am mers la portiera dreaptă şi m-am aplecat să-l întreb ce vrea să-mi spună. D. mi-a răspuns că o să văd eu după care mi-a prins braţul stâng şi m-a tras spre el. Eu fiind puţin aplecată, m-am dezechilibrat şi pentru a nu cădea am stat pe scaunul din dreapta faţă. Imediat, D. mi-a spus că dacă mă opun sau strig după ajutor mă va omorî şi în acelaşi timp a pus siguranţa la toate uşile. De asemenea, în acelaşi timp mă ţinea strâns de încheietura mâinii stângi”.

Declaraţia acesteia rămâne însă izolată, ea neputând fi coroborată cu alte probe administrate în cauză, în condiţiile în care ceilalţi martori care au observat direct acest moment, fiind prezenţi la întâlnirea cu inculpatul, nu confirmă susţinerile acesteia.

Astfel, martorul V.D.L. ( fila nr. 49 verso - 50 d.u.p., fila nr. 79 d.f., fila nr. 55 d.apel) susţine împrejurarea că partea vătămată s-a urcat de bună voie în autoturismul inculpatului, acesta afirmând următoarele : „ Când am ajuns în apropierea porţii, am văzut-o în lumina farurilor pe M.M., care era îmbrăcată în giacă şi vorbea la telefon.(…) Am întrebat-o ce face şi mi-a spus că îşi aşteaptă prietenul. (…) Am văzut-o pe M. mergând la portiera dreaptă a acestui autoturism pe care a deschis-o singură şi s-a urcat direct în autoturism pe locul din dreapta faţă, fără a mai conversa înainte cu ocupantul autoturismului. Întăresc faptul că M. s-a urcat de bună voie în acel autoturism şi nu am văzut pe nimeni să o tragă în interior, deşi puteam să văd acest lucru fiind foarte aproape şi având farurile aprinse.” Martorul şi-a menţinut declaraţiile inclusiv în faţa instanţei de apel (fila nr.55 d.apel).

Împrejurarea relatată de acest martor, în sensul că minora s-a urcat de bună voie în maşina inculpatului este confirmată şi de martorele V.A. A.-M. (fila nr. 68 verso, fila nr.134 d.apel) şi N.M.G. (fila nr. 71 verso d.u.p.),  acestea precizând totodată că, maşina a pornit fără demaraj, deplasându-se fără viteză, contrar celor susţinute de partea vătămată (declaraţia de la fila nr.14 verso d.u.p.).

De asemenea, toţi aceşti martori au susţinut că nu au auzit ţipete sau strigăte de ajutor, la acel moment.

Cât priveşte cele petrecute ulterior acestui moment, este de necontestat împrejurarea că inculpatul a condus-o pe partea vătămată la locuinţa bunicilor săi din comuna Ciupercenii Noi, jud. Dolj, declaraţiile părţilor, dar şi ale martorului V.D.L. convergând în acest sens.

Din acest punct declaraţiile inculpatului şi ale părţii vătămate, relativ la modul în care a avut loc actul sexual, sunt total antagonice.

Astfel, inculpatul a susţinut că, ajungând într-o cameră din locuinţă, partea vătămată i-a făcut avansuri cu caracter sexual, încercând să-l dezbrace de haine, pe când partea vătămată susţine că, dimpotrivă, inculpatul a obligat-o, prin exercitare de violenţe fizice şi morale să intre în casă, unde împotriva voinţei sale, prin constrângere, a întreţinut raport sexual cu ea.

Fiind vorba de o presupusă infracţiune legată de viaţa intimă a persoanei, de obicei, ca şi în cazul de faţă, cunoaşterea aspectelor intime de către terţi (martori oculari) este exclusă, fapt ce nu trebuie însă împiedice însă justa soluţionare a cauzei, pe baza probelor administrate cu privire la împrejurări anterioare sau posterioare acestui moment. Astfel, când o parte din aceste fapte şi împrejurări se coroborează  cu declaraţia părţii vătămate, iar cealaltă parte cu cele ale inculpatului, pe lângă aprecierea cantitativă a acestora, se impune şi aprecierea pertinenţei lor. Aceasta întrucât, există situaţia infracţiunilor care, prin modul de săvârşire şi specificul lor, nu sunt susceptibile de a beneficia de prezenţa unor martori oculari, iar depoziţiile testimoniale pot fi date doar pro causa. Într-un asemenea context, instanţa trebuie să constate care din probele administrate sunt nu numai utile şi relevante, dar şi pertinente, pentru a stabili în mod corect atât situaţia de fapt, cât şi gradul de vinovăţie al persoanelor implicate în evenimentul ce face obiectul judecăţii.

Plecând de la împrejurarea necontestată nici chiar de inculpat că, la locuinţa bunicilor inculpatului, acesta a întreţinut act sexual cu partea vătămată minoră, instanţa de apel va analiza două aspecte esenţiale pentru existenţa infracţiunii ce face obiectul acuzării : primul şi cel mai important, dacă actul sexual a avut loc prin constrângerea părţii vătămate, iar al doilea, dacă inculpatul a realizat acest lucru, în ciuda faptului că avea cunoştinţă că partea vătămată era minoră cu vârsta sub 15 ani.

Aceasta deoarece potrivit art. 197 alin.1 Cod penal de la 1969 constituie infracţiunea de viol actul sexual de orice natură cu o persoană diferită sau de acelaşi sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, iar potrivit alin. 3 din acelaşi articol, infracţiunea prezintă un grad sporit de pericol social, în situaţia în care victima nu împlinise vârsta de 15 ani.

Conform art. 218 alin.1 Cod penal în vigoare, violul este definit ca fiind raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoană, săvârşit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau profitând de această stare, infracţiunea fiind mai gravă dacă victima nu a împlinit vârsta de 16 ani.

Modificarea textului de lege, prin Noul Cod penal, cu privire la actele sexuale incriminate (noua reglementare transpunând în parte definiţia actelor concepţia privind sfera actelor sexuale exprimată prin Recursul în interesul legii nr. 3/2005 a ÎCCJ) nu produce efecte în cauză, existând aceleaşi condiţii de incriminare, din economia acestor dispoziţii legale rezultând că, sub aspectul laturii obiective, săvârşirea infracţiunii de viol cunoaşte două momente succesive :

Primul moment este cel al înfrângerii sau anihilării prin constrângere explicită a rezistenţei victimei, dacă violul a fost săvârşit sub constrângere (ipoteză susţinută în cauză), iar cel de al doilea moment îl constituie însăşi săvârşirea raportului sexual, faptă care a fost pregătită prin activitatea desfăşurată în primul moment.

Cât priveşte forma agravată a infracţiunii, aceasta presupune ca făptuitorul să fi cunoscut la momentul săvârşirii infracţiunii că victima nu a împlinit vârsta limită prevăzută de textul incriminator. Sub acest aspect, trebuie subliniat că această împrejurare trebuie să reiasă cu certitudine din probele administrate în cauză, deoarece eroarea cu privire la vârsta reală a victimei conduce la înlăturarea agravantei.

Împrejurarea cunoaşterii vârstei victimei trebuie analizată însă nu numai prin raportare la infracţiunea de viol, ci şi la infracţiunea de act sexual cu un minor, având în vedere că atât reprezentantul parchetului, cât şi apărătorul părţii civile au formulat cereri de schimbare a încadrării juridice în acest sens. Ca şi în cazul formai agravate a violului, este esenţial să se dovedească că făptuitorul cunoştea vârsta victimei, eroarea cu privire la această împrejurare fiind de natură să înlăture caracterul penal al faptei.

În susţinerea ipotezei violului, versiunea părţii vătămate au invocat concluziile certificatului medico-legal, dar şi declaraţia rudelor acesteia, referitor la faptul că au perceput direct urmele specifice infracţiunii de viol pe corpul victimei şi informaţiile relatate de aceasta din urmă în legătură cu circumstanţele concrete în care s-a comis fapta.

Referitor la actele medico-legale, se constată că, într-adevăr acestea au confirmat că minora la data examinării a prezentat leziuni de violenţă pe pleoapa superioară a ochiului stâng, lateral, respectiv o echimoză violecee-verziue de circa 0,7/0,4 cm, precum şi o echimoză lateral de comisura laterală a ochiului de circa 0,4/0,3 cm, posibil produse la data de 01.01.2011 prin lovire cu sau de corpuri dure. Concluziile medicului legist nu confirmă însă de plano ipoteza săvârşirii unei infracţiuni de viol, decât în condiţiile în care este stabilită cu certitudine împrejurarea că leziunile respective au fost cauzate de inculpat, pentru înfrângerea rezistenţei victimei, cu atât mai mult cu cât leziunile traumatice menţionate, stabilite prin mijloace de probă ştiinţifice nu sunt specifice încercării de întreţinere a unui act sexual normal în condiţiile opoziţiei fizice a victimei şi anihilării rezistenţei acesteia de către agresorul inculpat. Astfel, certificatul medico-legal nr. 3/A2/03.01.2011 concluzionează, sub acest aspect că topografia leziunilor nu pledează pentru un raport sexual prin constrângere fizică.

Sub acest aspect, nu pot fi ignorate împrejurările relatate de ceilalţi martori audiaţi în cauză, referitor la cele constatate după reîntoarcerea minorei la petrecerea ce avea loc la (locuinţa familiei Velea.

Astfel, martorii V.P. (fila nr.57  d.u.p. - filele nr.128 d.apel),  V.R.D. ( filele 61- 62 d.u.p.- fila nr. 130 d.apel), R.M.M. (fila nr. 66 d.u.p. – fila nr. 138 d.apel), V.A.A.-M. (filele 68-69 d.u.p.- fila nr.135 d.apel, N.M.G. (filele 72-73 d.u.p. – fila nr.136 d.apel), S. L. M. (filele nr. 75-76 d.u.p. - fila nr. 172-173 d.apel) şi T.A.I. (fila 78 d.u.p.) au susţinut, în mod constant, inclusiv în faţa instanţei de apel că, la întoarcere, partea vătămată M. M. părea veselă, avea doar părul ciufulit, hainele erau intacte, nu plângea şi nu părea speriată, însă ceea ce este deosebit de important este că aceşti martori, spre deosebire de rudele părţii vătămate, nu au constatat urme de violenţă pe faţa părţii vătămate. Aceiaşi martori au susţinut că, deşi la întoarcere partea vătămată avea ţinuta în dezordine, aceasta avea o atitudine degajată şi participa în mod activ la eveniment, contrar susţinerilor martorului Tudor Cristian care afirmă că a găsit-o pe nepoata sa „singură într-un colţ” şi observând că „avea părul răvăşit şi în jurul ochiului stâng era roşie”.

Împrejurarea exercitării constrângerii asupra părţii vătămate este pusă la îndoială şi de următorul aspect relatat de martora V.A.A.-M. (fila nr. 68 verso) şi S.L.M. (fila nr. 75 verso d.u.p.), în sensul că, apelând-o pe aceasta pe telefonul mobil, după ce plecase cu inculpatul, aceasta a răspuns că este „ acasă la ălă” (n.r.la inculpat), după care a închis telefonul, conduită care exclude ipoteza acuzării, că aceasta a fost supusă constrângerilor inculpatului, din moment ce a putut răspunde la telefon şi cere ajutorul persoanei care o apelase.

Cât priveşte declaraţia unchiului minorei, a soţiei acestuia şi a mamei minorei şi se constată că, acesta nu a perceput în mod direct activitatea infracţională, luând cunoştinţă despre presupusa agresiune sexuală a inculpatului numai în urma celor povestite de către victimă.

Este adevărat că, aceştia martori declară în amănunt toate împrejurările arătate şi de către partea vătămată în declaraţiile sale, arătând în plus că a văzut-o pe minoră cu urme de lovituri în zona feţei, depoziţiile acestora având însă forţa probantă necesară numai în urma coroborării şi cu celelalte probe administrate în cauză. Or, aşa cum s-a arătat mai sus, ceilalţi martori au infirmat susţinerile că imediat după întâlnirea cu inculpatul, minora prezenta leziuni de violenţă.

De altfel, aceşti martori au sesizat starea de nelinişte de care a fost cuprinsă partea vătămată la apariţia unchiului ei, alertat de mama acesteia în legătură cu plecarea minorei împreună cu inculpatul, relatând că aceasta i-a solicitat martorei S.L. M.  să-i şteargă din memoria telefonului contactul denumit „iubi meu”. În acest sens, este de reţinut din declaraţia martorei V.R D (fila nr. 61 verso) următorul pasaj : „ La scurt timp,  a venit unchiul M, T  C iar M  când l-a văzut s-a speriat şi se comporta de parcă se simţea vinovată de ceva. A mers repede spre unchiul ei şi când a privit spre noi am văzut că era panicată de apariţia unchiului şi avea ochii înlăcrimaţi”. Aceeaşi percepţia asupra stării emoţionale a părţii vătămate a avut-o şi martora R M  M (fila nr.66 verso) : „Când l-a văzut pe unchiul ei, M  a mers spre uşă şi parcă se simţea vinovată de un lucru şi părea că se teme de unchiul ei. Am văzut că avea ochii puţin înlăcrimaţi şi era neliniştită la vederea unchiului.”

Faptul că aceste martore nu au mai relatat în faza judecăţii cu lux de amănunte cele petrecute în seara respectiv, după întoarcerea părţii vătămate la petrecere, nu sunt de natură să pună la îndoială sinceritatea celor declarate la scurt timp după sesizarea organelor de cercetare penală, între declaraţiile succesive ale martorelor neexistând contradicţii importante, de substanţă, fiind nejustificat, de altfel, să alegi dintre elementele de fapt furnizate numai ceea e este în defavoarea inculpatului. Acele inadvertenţe între depoziţiile succesive ale acestor persoane pot fi justificate de trecerea unui anumit interval de timp, care în mod natural, are efectul de a estompa amintirile acestora, cu atât mai mult cu care aceştia la momentul respectiv au fost mai puţin interesaţi de cele întâmplate.

În plus, martora N M G  a declarat, inclusiv cu ocazia audierii în faza apelului, faptul că, după ce s-a întors la petrecere M M  i-a mărturisit că „ a făcut o prostie”, fără a-i furniza alte amănunte.

De asemenea, susţinerile martorilor, rude cu partea vătămată, în sensul că strigat după ajutor atunci când inculpatul a exercitat violenţe în scopul de a convinge să intre în casă, sunt contrazise inclusiv de declaraţiile părţii vătămate, care nu a făcu declaraţii în acest sens, dar şi de declaraţiile martorilor Ţ I  şi Ţ V , care au afirmat că, nu au auzit zgomote sau ţipete din camera nepotului lor, Ț.D. .

Referitor la cea de a doua problemă  cu relevanţă pe planul răspunderii penale a inculpatului, fie sub aspectul reţinerii formei agravate a infracţiunii de viol pretins săvârşite asupra unui minor care nu a împlinit 15 ani, fie sub aspectul reţinerii infracţiunii de act sexual cu un minor, respectiv la împrejurarea cunoaşterii vârstei reale a părţii vătămate, se constată că, nici sub acest aspect, o atare concluzie nu poate fi afirmată cu certitudine.

Astfel, inculpatul a negat constant că ştia vârsta reală a victimei de 13 ani, susţinerile sale fiind confirmate de martora S L M  (fila nr. 76 verso, fila nr.172 d.apel) că M M  i-a spus cu câteva zile înainte de Crăciun că l-a minţit pe inculpatul Ț.D.  că are 17 ani pentru a-l convinge să-i fie prieten. În acelaşi sens este şi depoziţia martorei V  A A – M  (fila nr. 69 d.u.p., fila nr. 135 d.apel) care a arătat că a aflat de la R ( martora V R  D) că „în timpul Crăciunului M  i-a spus că vrea să-i spună lui Ţ că are 17 ani pentru a o băga în seamă, altfel nu se uită la ea”, aspect confirmat de martoră ( fila nr. 62 d.u.p.).

Nu pot fi primite susţinerile  apărătorilor părţii vătămate, în sensul că împrejurarea că partea vătămată prezenta o dezvoltare somatică corespunzătoare vârstei şi că bunicii inculpatului locuiau la o distanţă relativ mică faţă de locuinţa părţii vătămate, sunt suficiente pentru a reţine o concluzie contrară.

Curtea constată că o susţinere similară s-a reţinut ca fiind pertinentă, printr-o decizie de speţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nr.1148/30 martie 2009, însă spre deosebire de situaţia din acea cauză, în care s-a constatat pe lângă împrejurarea că dezvoltarea minorei era corespunzătoare vârstei biologice, că inculpatul se afla în strânse relaţii cu familia victimei, în cauza de faţă atât partea vătămată, cât şi inculpatul nu aveau domiciliul stabil pe raza localităţii, nefiind dovedite nici existenţa unor legături mai apropiate între familiile părţilor.

Împrejurarea că inculpatul a corespondat cu partea vătămată prin intermediul sms-urilor sau a avut discuţii telefonice cu aceasta, nu poate fi pusă la îndoială, la dosarul cauzei existând procesul verbal din data de 13.04.2011 privind verificarea listingurilor apelurilor telefonice aferente posturilor telefonice utilizate de inculpat şi partea vătămată, însă această împrejurare nu poate ea însăşi să facă dovada cunoaşterii vârstei victimei de către inculpat, o atare concluzie n-ar fi fundamentată decât pe o simplă prezumţie lipsită de suport probator.

Sub ambele aspecte esenţiale pentru stabilirea vinovăţiei inculpatului, instanţa de apel a dispus supunerea inculpatului procedurii privind detectarea comportamentului simulat, apreciind că, deşi nu este o probă de sine stătătoare poate totuşi să contribuie la stabilirea unei atitudini a inculpatului în raport de fapta de care este acuzat. Expertiza privind detecţia psihologică, efectuată la data de 15.03.2013, a concluzionat că, la întrebările relevante adresate conform dispoziţiei instanţei (1.Dacă în noaptea de 31.12.2010/01.01.2011 a obligat-o în vreun fel pe M M să facă sex cu el, împotriva voinţei ei? 2. Dacă în noaptea de 31.12.2010/01.01.2011 a lovit-o în vreun fel pe M M  pentru a o determina să facă sex cu el? 3. Dacă cunoştea în noaptea respectivă că  M M avea 13 ani ?) inculpatul nu a prezentat nu a prezentat modificări ale stresului emoţional caracteristice comportamentului simulat, ceea ce constituie încă un motiv de îndoială care împiedică formarea convingerii instanţei că inculpatul a săvârşit fapta.

Cât priveşte argumentele susţinute de apărătorii părţii vătămate, în sensul că aceasta a fost internată în spital ca urmare a traumelor suferite, Curtea constată că, deşi acestea sunt confirmate de actele medicale depuse în acest sens la dosarul cauzei, nu se poate ignora constatarea medicului legist de la momentul examinării clinice efectuată în vederea emiterii certificatului medic-legal nr. 3/A2/03.01.2011, în sensul că, partea vătămată nu prezenta manifesta tulburări psihice clinice, iar pe de altă parte, aceasta probă nu este suficientă pentru dovedirea faptei.

Prin urmare, interpretarea corectă a materialului probator nu relevă concluzia incontestabilă că inculpatul a întreţinut raport sexual cu partea vătămată, fără consimţământul acesteia, prin constrângere, cunoscând că aceasta din urmă avea 13 ani, existând un dubiu care-i profită acestuia.

Dincolo de susţinerile inculpatului, în sensul că iniţiativa întreţinerii raportului sexual a aparţinut părţii vătămate ( care nu sunt credibile în condiţiile în care actele medico-legale au relevat că aceasta era virgină la acea dată), se constată că, administrarea completă a probatoriului nu a putut dovedi fără nici un dubiu că inculpatul a constrâns-o pe minoră cu scopul de a avea act sexual cu aceasta sau că un asemenea act a avut loc deşi inculpatul cunoştea că aceasta avea vârsta de 13 ani. Eventualele demersuri ale inculpatului în scopul de a o convinge să aibă raport sexual cu el, cu excepţia celor incriminate de textul legal, ies din sfera ilicitului penal, neputând fi sancţionate ca atare. 

Astfel, deşi evident, inculpatul s-a folosit de împrejurarea că partea vătămată avea o anumită afinitate pentru el, fapt ce rezultă din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, în special ale martorilor T.M., T.A.N., acest lucru nu poate căpăta, la acest moment, semnificaţie penală. Sub acest aspect, este de precizat, deşi această problemă nu a fost pusă în discuţie nici de parchet, nici de apărătorii părţilor, că în prezent Codul penal incriminează actul sexual cu un minor săvârşit în condiţiile în care majorul a profitat de autoritatea sau influenţa sa asupra victimei (art.220 alin.3 Cod penal) însă  la momentul săvârşirii faptei, acest text de lege nu era în vigoare. Întrucât legea penală nu retroactivează, cu excepţia legii penale mai favorabile, iar potrivit art. 1 din Codul penal care consacră în mod expres principiul legalităţii incriminării, prevăzând în aliniatul 2 că „Nicio persoană nu poate fi sancţonată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârşită”, răspunderea penală a inculpatului nu poate fi atrasă în cauză.

Totodată, constatând că această variantă a infracţiunii prevăzută de actualul Cod penal, a preluat cu modificări (în ceea ce priveşte vârsta victimei), varianta tip a infracţiunii prevăzută anterior de art. 198 alin.2 Cod penal de la 1969, problema răspunderii penale a inculpatului trebuie analizată şi din această perspectivă, deşi nici aceasta nu a făcut obiectul dezbaterilor sau concluziilor scrise depuse la dosar.

În esenţă, Curtea consideră că, vinovăţia inculpatului nu poate fi antrenată nici pentru această formă a infracţiunii (prevăzută de art. 198 alin.2 Cod penal de la 1969) deoarece textul prevede ca şi în cazul formei tip, cerinţa întreţinerii unui act sexual cu un minor cu vârsta cuprinsă între 15 – 18 ani, precum şi a  cunoaşterii de către făptuitor a acestei vârstei victime. Or, în speţă, aşa cum s-a reţinut mai sus, victima avea în realitate 13 ani, iar numai falsa reprezentare a inculpatului a fost aceea că aceasta este în vârstă de 17 ani.

În raport de cele expuse anterior, Curtea constată că, instanţa de fond, în lipsa unei analize temeinice, amănunţite, profunde a fiecărei probe şi a probelor în ansamblu, a făcut o interpretare greşită a acestor probe, şi a dat relevanţă exagerată declaraţiilor părţii vătămate şi în special a martorului T.C., reţinând pe baza unor constatări vagi, discutabile, pe presupuneri şi prezumţii, că fapta a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă, contrar exigenţelor prevăzute de art. 103 alin.2 Cod procedură penală

În acest context, Curtea reaminteşte că prezumţia de nevinovăţie, în legătură cu regimul probator, trebuie înţeleasă ca o regulă de reglementare a sarcinii probaţiunii, ca o reală garanţie împotriva erorilor judiciare. Dintr-o asemenea perspectivă se impune ca organul de urmărire penală, pentru a trage concluzii cu privire la vinovăţia inculpatului, să strângă probele din care să-şi poată forma convingerea că acesta este vinovat, iar instanţa de judecată să nu poată confirma vinovăţia inculpatului decât după ce a constatat cu certitudine, din probele administrate că acesta este vinovat de comiterea infracţiunii de care este judecat. Ca o cerinţă a principiului prezumţiei de nevinovăţie, care nu poate fi răsturnată decât prin probe certe de vinovăţie se înscrise şi regula, potrivit căreia îndoiala profită inculpatului (in dubio pro reo). Or, în prezenta cauză, probele administrate în mod complet – cu privire la vinovăţia inculpatului Ț.D.  sunt nesigure şi contradictorii, creează o puternică şi raţională îndoială cu privire la veridicitatea acuzaţiilor, împrejurare în care instanţa nu poate trage altă concluzie în îndoială decât aceea afirmată de prezumţia de nevinovăţie. Această regulă operează pe deplin în speţa de faţă, întrucât organul jurisdicţional a depus eforturile necesare pentru a ajunge la certitudine, însă îndoiala a persistat, neexistând aşadar certitudine.

Or, prezumţia de nevinovăţie nu poate fi înlăturată decât prin certitudinea dovedită a vinovăţiei inculpatului. Dacă această certitudine nu există, prezumţia de nevinovăţie funcţionează şi este completată prin principiul că orice îndoială este în favoarea inculpatului.

Prin urmare, în raport de toate aceste consideraţii, instanţa de apel apreciază că se impune achitarea inculpatului, în baza art. 17 alin.2 raportat la art. 16 alin.1 lit.b) teza I Cod procedură penală, calea de atac exercitată de acesta fiind întemeiată.

Ca urmare a soluţiei adoptate sub aspectul laturii penale şi în raport de temeiul acesteia, se impune desfiinţarea hotărârii atacate şi sub aspectul modalităţii de soluţionare a acţiunii civile, urmând a se lăsa nesoluţionată acţiunea civilă exercitată de partea civilă M.M., dar şi cea formulată de partea civilă Spitalul Clinic de Neuropsihiatrie Craiova, conform art. 25 alin.5 Cod procedură penală.

Domenii speta

Spete similare