Contestaţie în anulare

Contestaţia în anulare nu poate fi exercitată pentru necompetenţă materială şi teritorială absolută dacă această excepţie nu a fost invocată conform art. 159 ind. 1 cod de procedură civilă.

Decizia civilă nr.24/13.01.2014 a Curţii de Apel Galaţi

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi sub nr. 9813/121/2012, reclamanta MF a chemat în judecată pe pârâta SC M.E.L.C.  S.C.M.,  solicitând constatarea nulităţii absolute a deciziei de încetare a raporturilor de muncă, obligarea unităţii angajatoare la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamanta de la data de 1 decembrie 2012 până la rămânerea irevocabilă a hotărârii, obligarea pârâtei la plata salariilor restante pentru perioada 3 decembrie 2009 – 1 decembrie 2012, plata sporului de vechime în cuantum de 20% din salariul de bază pentru perioada 3 decembrie 2009 până la data rămânerii irevocabile a hotărârii şi obligarea unităţii angajatoare să vireze sumele cu titlu de contribuţii de asigurări sociale, impozit şi celelalte obligaţii fiscale.

A solicitat şi cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 745/18.03.2013 Tribunalul  Galaţi a admis contestaţia formulată de contestatoarea MF, în contradictoriu cu intimata SC M.E.L.C.  S.C.M., şi pe cale de consecinţă:

A constatat nulitatea deciziei nr. 36/30.10.2012 emisă de intimată.

A obligat intimata să plătească contestatoarei o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatoarea începând cu data de 1.12.2012 şi până la rămânerea irevocabilă a hotărârii.

A disjuns capetele de cerere privind plata salariilor restante pentru perioada 3.12.2009-1.12.2012; plata sporului de vechime de 20% pentru perioada 3.12.2009 până la rămânerea irevocabilă a hotărârii; obligarea intimatei de a vira contribuţiile şi impozitele datorate pentru contestatoare, la bugetul statului.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs intimata SC M.E.L.C. S.C.M. criticând soluţia instanţei de fond ca nelegală şi netemeinică.

Prin decizia civilă 1675/17.09.2013 Curtea de Apel Galaţi a respins ca nefondat recursul.

 Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor invocate, dar şi sub toate aspectele de ordine publică, conform art.304 indice 1 Cod procedură civilă, Curtea a reţinut următoarele:

Este adevărat că instanţa de fond nu şi-a verificat competenţa la prima zi de înfăţişare, din oficiu şi nu a consemnat în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate, însă că în cauză nu s-a invocat excepţia necompetenţei materiale în condiţiile art.159 şi art.1591 C.proc.civ., la prima zi de înfăţişare, astfel că acest motiv nu mai poate fi invocat pe calea recursului chiar dacă necompetenţa este de ordine publică.

În cauză se contestă o decizie de încetare a raporturilor de muncă emisă de intimata SC M.E.L.C.  S.C.M. în conformitate cu art.O alin 2 lit.b din Convenţia individuală de muncă şi art.65 alin.1 din Statutul Societăţii privind obligaţia membrului cooperator de a realiza norma de muncă.

Contestatoarea susţine că această decizie este nulă pentru că nu respectă minimele condiţii de valabilitate prevăzute de Codul Muncii, iar intimata consideră că legislaţia muncii nu e aplicabilă raporturilor dintre părţi dat fiind că există o reglementare specială, respectiv Legea 1/2005 ce reglementează  cadrul general de organizare şi funcţionare a cooperaţiei.

Problema de drept ce trebuie dezlegată în cauză este aceea de a stabili dacă între părţi este aplicabil Codul Muncii în măsura în care raporturile dintre ei  sunt reglementate de o Lege specială  nr. 1/2005, privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei.

Conform art.1 din Codul Muncii „(1) Prezentul cod reglementează domeniul raporturilor de muncă, modul în care se efectuează controlul aplicării reglementărilor din domeniul raporturilor de muncă, precum şi jurisdicţia muncii. (2) Prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii.”

Conform art.33 din Legea nr. 1/2005 „(1) Între societatea cooperativă şi membrul cooperator pot exista următoarele categorii de raporturi:

a) patrimoniale, concretizate prin obligaţia membrului cooperator de a depune părţile sociale şi/sau aporturi în natură;

b) de muncă, în cazul membrilor cooperatori asociaţi la muncă şi capital, în temeiul contractului individual de muncă sau al convenţiei individuale de muncă, după caz, încheiat/încheiată cu societatea cooperativă al cărei membru este;

c) comerciale cooperatiste pentru livrările de produse şi prestările de servicii efectuate de membrul cooperator pentru societatea cooperativă în calitate de agent economic independent.

(2) Veniturile din activităţile independente se impozitează în baza reglementărilor fiscale stabilite pentru impozitul pe venit.

(3) Pentru societăţile cooperative, raporturile de muncă ale membrilor cooperatori se pot reglementa prin lege specială.”

Legea aplicabilă în cauză este Codul Muncii întrucât Legea nr. 1/2005 nu conţine dispoziţii specifice derogatorii. Cum în legea specială nu este prevăzută forma şi elementele obligatorii pe care trebuie să le cuprindă decizia de desfacere a convenţiei individuale de muncă, devine aplicabil dreptul  general în materie, Codul muncii.

Faptul că Legea specială  nr. 1/2005 nu prevede vreo formă pe care ar trebui să o aibă decizia de încetare a convenţiei, aceasta nu înseamnă că actul poate fi emis în orice formă, ci devin aplicabile dispoziţiile Codului muncii.

Art. 33 din Legea nr.1/2005 defineşte raporturile dintre părţi ca fiind de muncă în cazul membrilor cooperatori asociaţi la muncă şi capital, în temeiul contractului individual de muncă sau al convenţiei individuale de muncă, după caz, încheiat/încheiată cu societatea cooperativă al cărei membru este.

Drept urmare, în mod corect, instanţa de fond a reţinut ca fiind aplicabil Codul Muncii  şi întrucât,  în speţă,  în conţinutul deciziei nu se regăsesc menţiunile obligatorii prevăzute de textul de lege, art.252 Codul Muncii, corect a admis contestaţia şi a anulat decizia de încetare a raporturilor de muncă emisă de intimată.

Cum în cauză se reţine că a operat o concediere nelegală, în mod automat, devine aplicabil art. 80 Codul Muncii:

 (1) În cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanţa va dispune anularea ei şi va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.

 (2) La solicitarea salariatului instanţa care a dispus anularea concedierii va repune părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere.

 (3) În cazul în care salariatul nu solicită repunerea în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, contractul individual de muncă va înceta de drept la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti.”

La aplicarea acestor dispoziţii intimata va avea în vedere că intimata-contestatoare are stabilit un salariu în convenţia individuală de muncă de 600 de lei.

Nu este reţinută teza ridicată de recurentă conform căreia instanţa de judecată şi-a depăşit competenţa şi atribuţiile judecătoreşti.

 Odată stabilită legea aplicabilă, cauza fiind calificată ca fiind un litigiu de muncă, aspect cu care recurenta nu este de acord, competent a judeca cauza este Tribunalul. Litigiile de muncă se judecă de Tribunale, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe, conform art.2 pct.1 lit.c  din C.pr.civilă.

Cu privire la depăşirea atribuţiilor judecătoreşti Curtea nu reţine această critică invocată de recurentă întrucât judecătorul a identificat norma aplicabilă în cauză, respectiv art. 1 Codul Muncii şi nu a legiferat o dispoziţie nouă, iar raportul a fost definit chiar de legiuitor ca fiind de muncă în art.33 Legea nr. 1/2005.

Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare SC M.E.L.C. S.C.M. A motivat că soluţia a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă. A arătat că litigiul îl constituie contestaţia unui membru cooperator, iar raportul de muncă al acestuia are un caracter specific. Părţile au încheiat o convenţie cu clauză compromisorie, prin care se convine ca litigiul să fie supus spre soluţionare Curţii de Arbitraj de pe lângă UCECOM.

Curtea de apel nu era competentă în soluţionarea cauzei. Art. 137 prevede ordinea în care se soluţionează excepţiile, dar excepţiile absolute pot fi invocate oricând în cursul procesului şi pot forma uneori şi obiect al căilor extraordinare de atac.

În drept, a invocat art. 317 al. 2 Cod de procedură civilă.

Intimata nu a formulat întâmpinare.

Analizând contestaţia în anulare, Curtea constată:

În dezbateri, intimata a invocat excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare. Intimata nu a formulat întâmpinare în cauză, sancţiunea care intervine în acest caz fiind decăderea din dreptul de a propune probe şi de a invoca excepţii. Art. 136 Cod de procedură civilă, care reglementează această sancţiune, prevede şi o excepţie: excepţiile de procedură de ordine publică pot fi invocate în cursul procesului, chiar dacă nu au fost invocate prin întâmpinare. Excepţia inadmisibilităţii este de ordine publică şi poate fi invocată în tot cursul procesului, până la închiderea dezbaterilor.

Pentru respectarea contradictorialităţii, această excepţie a fost pusă în discuţia părţilor în şedinţă, iar pentru respectarea dreptului la apărare, Curtea a dispus, la cererea contestatoarei, amânarea pronunţării pentru a se formula concluzii scrise.

Curtea reţine că excepţia inadmisibilităţii nu este întemeiată, întrucât partea invocă un motiv susceptibil de a fi încadrat în unul din cazurile pentru care  se poate formula o contestaţie în anulare, art. 317 al. 1 pct. 2. Nu sunt incidente nici cele două cazuri de inadmisibilitate prevăzute de art. 317 al. 2 cod de procedură civilă. Celelalte apărări privesc fondul contestaţiei.

Necompetenţa materială a instanţei a fost invocată şi în recurs, iar din considerentele deciziei rezultă că, faţă de dispoziţiile art. 159 ind. 1 al.2 Cod de procedură civilă, necompetenţa materială nu poate fi invocată direct în recurs.

Potrivit art. 159 ind. 1 al. 2 Cod de procedură civilă, necompetenţa materială şi teritorială poate fi invocată numai până la prima zi de înfăţişare, în faţa primei instanţe. Dacă nu s-a procedat altfel, nu mai poate fi invocată direct în apel sau recurs.

Art. 317 alin. 1 pct. 2 Cod de procedură civilă prevede posibilitatea atacării cu contestaţie în anulare a hotărârilor date cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, tocmai în situaţia în care acest motiv nu a putut fi invocat pe calea apelului sau recursului.

Interpretarea acestui text trebuie corelată cu art. 159 ind. 1 Cod de procedură civilă, în funcţie de scopul urmărit de legiuitor prin modificarea adusă art. 159 ind. 1 Cod de procedură civilă prin Legea nr. 202/2010. Contestaţia în anulare nu poate fi exercitată pentru necompetenţă materială şi teritorială absolută dacă această excepţie nu a fost invocată conform art. 159 ind. 1 Cod de procedură civilă.

Interpretarea contrară ar presupune să i se permită părţii să obţină pe calea unei căi de atac extraordinare de retractare ceea ce nu mai poate obţine, din culpa ei, constând în neinvocarea în termen a excepţiei necompetenţei, pe calea căilor de atac de reformare.

Prin urmare, întrucât partea nu a invocat în termen excepţia în faţa primei instanţe, a invocat-o în recurs, dar a fost respinsă, nu poate relua aceeaşi excepţie prin contestaţia în anulare.

Prin decizia atacată a fost calificată natura litigiului dintre părţi, ca fiind un litigiu de muncă (având la bază un contract individual de muncă ), determinat de modalitatea de încetare a raporturilor de muncă, situaţie care se răsfrânge şi în ceea ce priveşte competenţa instanţei.

Întrucât motivul invocat nu este întemeiat, în baza art. 320 Cod de procedură civilă, Curtea a respins ca nefondată contestaţia.

În baza art. 274 Cod de procedură civilă, contestatoarea, ca parte căzută în pretenţii, a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuată de intimată, reprezentând onorariu avocat, conform chitanţei …/08.01.2014.

Domenii speta

Spete similare