Revizuire pentru contrarietate de hotărâri. Instanţa competentă -Art. 322 pct. 7 Cod de procedură civilă -Art. 323 alin. 2 Cod de procedură civilă

SECŢIA A II – A CIVILĂ, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL.

Materie: RECURS CONTENCIOS ADMINISTRATIV.

Revizuire pentru contrarietate de hotărâri. Instanţa competentă

-Art. 322 pct. 7 Cod de procedură civilă

-Art. 323 alin. 2 Cod de procedură civilă

În conformitate cu prevederile art. 322 punctul 7 Cod procedură civilă: „revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:

7. dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate”.

Articolul 323 alin. 2 din acelaşi cod prevede:

„ În cazul art. 322 pct. 7, cererea de revizuire se va îndrepta la instanţa mai mare în grad faţă de instanţa sau instanţele care au pronunţat hotărârile potrivnice…”.

Cum în speţă, hotărârile considerate de revizuienţi ca fiind potrivnice, respectiv Decizia nr.3699/CA/16.10.2013-R şi Decizia nr. 4131/14.11.2012, au fost pronunţate de Curtea de Apel Oradea, instanţa, în temeiul prevederilor art. 137 Cod procedură civilă, cu raportare la prevederile art. 322 pct.7 şi 323 alin. 2 Cod procedură civilă, a admis excepţia de necompetenţă materială a Curţii de Apel O., invocată de revizuienţi şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de revizuire în favoarea I.C.C.J, instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a pronunţat hotărârile potrivnice.

Decizia nr. 1457/CA/19.05.2014 a Curţii de Apel Oradea - Secţia a II - a civilă, de contencios administrativ şi fiscal

Dosar 105/111/CA/2012**

Prin decizia nr.3699/CA/16.10.2013 Curtea de Apel O. a respins ca nefondat recursul formulat de recurenţii-reclamanţi D.S.P., M.F., D.M.L.F.F., C.A., M.G., toţi cu domiciliul procedural ales în B., str. Anghel Saligny, nr. 8, et. II, sector 5.

A admis ca fondate recursurile declarate de recurenţii-pârâţi Universitatea din O., cu sediul în O., str. xxxxxxxxxxxxx, nr. x, jud. B., C.S., cu domiciliul procedural ales la locul de muncă xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx, A.C., domiciliat în O., str. xxxxx xxxxxxx, nr. xxxx, xxxxxx xx, jud. B. şi Ministerul Educaţiei Naţionale, cu sediul în B., str. xxx. xxxxxxxxx, nr. xx-xx, sector x împotriva Sentinţei nr. 3331/CA din 25.04.2013 pronunţată de Tribunalul B., pe care a modificat-o în parte în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamanţi sub aspectul tuturor capetelor de cerere formulate, precum şi a cererii de chemare în garanţie formulată de pârâta Universitatea O. în contradictoriu cu chematul în garanţie I.M., domiciliat în B., xxxxx xxxxxxx, nr. xxx, bl. xx, sc. x, ap. xx, sector x.

A admis cererea de intervenţie în interesul pârâtei Universitatea O. formulată de pârâtul Ministerul Educaţiei Naţionale.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

A respins cererea reclamanţilor de acordare a cheltuielilor de judecată în fond şi în recurs.

A obligat recurenţii-reclamanţi la plata sumei de 2,15 lei în favoarea Universităţii O. reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

Pentru a pronunţa astfel, instanţa a avut în vedere următoarele :

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de recurentul M.E.N., aceasta a fost în mod corect respinsă de instanţa de fond, în contextul în care, astfel cum recunoaşte inclusiv pârâtul prin întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe, acesta a fost chemat în judecată de reclamanţi exclusiv pentru obligarea sa în solidar la plata despăgubirilor solicitate de reclamanţi. De altfel şi din modul de redactare al acţiunii, rezultă în mod clar pretenţiile pe care reclamanţii au înţeles să le formuleze faţă de acest pârât, respectiv obligarea sa în solidar cu ceilalţi pârâţi la plata daunelor cuvenite pentru repararea prejudiciului material si moral suferit.

Or, în lipsa unei cereri de anulare a unui act administrativ emis de acest pârât, nu se poate vorbi de o eventuală plângere prealabilă pe care reclamanţii ar fi trebuit să o formuleze anterior sesizării instanţei.

Dată fiind calitatea de pârât a M.E.N. exclusiv cu privire la capătul de cerere prin care reclamanţii solicită acordarea de despăgubiri, instanţa de recurs a apreciat admisibilă cererea de intervenţie formulată de acest pârât în favoarea Universităţii O., în contextul în care prin aceasta sunt formulate apărări prin care se tinde la menţinerea actelor administrative emise de pârâtă.

Analizând în continuare criticile aduse de recurenţii-pârâţi, respectiv intervenient, soluţiei instanţei de fond de anulare a actelor administrative prin care s-a dispus anularea diplomelor de licenţă ale reclamanţilor, instanţa de recurs a apreciat că este greşită concluzia primei instanţe în sensul că nu se poate reţine nici o culpă în sarcina reclamanţilor pentru obţinerea cu întârziere a scrisorii de acceptare la studii.

Astfel, potrivit art. 10 din HG nr. 288/2003, înscrierea la studii în România a cetăţenilor din alte tari se aprobă numai de Ministerul Învăţământului, care: echivalează studiile efectuate în străinătate de către candidaţi; precizează condiţiile financiare în care se efectuează studiile; repartizează solicitanţii pe instituţii de învăţământ, în funcţie de cifrele de şcolarizare stabilite în prealabil; asigură, cu sprijinul Ministerului Sănătăţii, efectuarea de către candidaţi a unui control medical pentru acces în colectivitatea studenţească, în conformitate cu practica internaţională în materie.

Tot pentru a reglementa înscrierea cetăţenilor străini la studii în România a fost emis Ordinul nr. 3266/1998, care prevede că înscrierea de elevi, studenţi, doctoranzi din alte ţări, în regim cu taxă, se face direct la şcolile, liceele şi universităţile solicitate de aceştia, prin prezentarea documentelor prevăzute de reglementările în vigoare. Se prevede că rectorul solicită oficiului specializat al M.E.N. aprobarea de recunoaştere şi echivalare a documentelor şcolare prezentate de candidat, iar după primirea aprobării scrise poate emite dispoziţia de înmatriculare a studentului respectiv.

Prin Precizările emise în aplicarea acestui Ordin, se prevede că, de regulă, cetăţenii din alte state sunt înscrişi în învăţământul liceal, universitar şi postuniversitar după absolvirea anului pregătitor, în cadrul căruia îşi însuşesc cunoştinţele necesare de limba română, precum şi cunoştinţe specifice în corelare cu profilul viitoarei pregătiri (anatomie, fizică, chimie, desen tehnic etc).

Sunt exceptate de la obligaţia de a prezenta, la înscriere, certificatul de absolvire a anului pregătitor persoanele care au promovat testul de limba română organizat anual cu o comisie interuniversitară.

Pornind de la aceste prevederi legale, instanţa de fond a concluzionat că obligaţia de a solicita obţinerea scrisorii de acceptare la studii în România îi revenea pârâtei Universitatea O.

Este adevărat că din cuprinsul diplomelor de licenţa ale reclamanţilor rezultă că înmatricularea a patru reclamanţi a avut loc începând cu anul universitar 2003-2004, respectiv anul 2004 în cazul reclamantului D.M.F.F., însă nu se poate face abstracţie de faptul că cererile de înscriere în anul I au fost formulate abia în data de 16.01.2004, moment la care erau în vigoare prevederile Ordinului nr. 4501/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice privind înscrierea la studii a cetăţenilor străini, a cetăţenilor străini de origine etnică română şi a cetăţenilor români cu domiciliul în străinătate la instituţiile de învăţământ superior particular acreditate din România, emis în data de 16.06.2003 şi publicat în Monitorul Oficial nr. 761 din 30 octombrie 2003.

Potrivit prevederilor acestui Ordin, înscrierea cetăţenilor străini la studii în instituţiile prevăzute la art. 1 alin. (1) se face numai la facultăţile şi specializările acreditate, cu respectarea reglementărilor aplicabile cetăţenilor străini, pe baza dosarelor de studii depuse de fiecare candidat.

Dosarele de studii prevăzute la alin. (1) şi (2) trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, următoarele documente:

a) diploma de bacalaureat - traducere legalizată în limba română sau într-o limbă de circulaţie internaţională -, vizată spre autentificare de ambasada României din ţara emitentă, condiţie valabilă pentru candidaţii proveniţi din statele care nu sunt parte la Convenţia de la Haga, adoptată la 5 octombrie 1961, precum şi pentru candidaţii proveniţi din statele cu care România a încheiat acorduri bilaterale de asistenţă juridică;

b) certificatul de absolvire a anului pregătitor, certificatul de competenţă lingvistică sau, după caz, acte de studii atestând absolvirea a cel puţin 4 ani de studii la o şcoală cu predare în limba română;

 c) certificatul de naştere, în copie legalizată;

d) paşaportul, în copie legalizată.

(4) Dispoziţia definitivă de înmatriculare a cetăţenilor străini se poate emite de către conducerea universităţii numai după primirea aprobării scrise din partea Ministerului Educaţiei şi Cercetării - Direcţia generală pentru integrare europeană şi relaţii internaţionale.

Totodată, frecventând o formă de învăţământ la zi, reclamanţii ar fi trebuit să facă demersurile necesare pentru obţinerea vizei de lungă şedere pentru studii, solicitarea trebuind să fie însoţită, potrivit art. 45 din OUG nr. 194/2002 de următoarele documente:

a) scrisoarea de acceptare la studii din partea Ministerului Educaţiei şi Cercetării;

b) dovada achitării taxei de studii;

c) dovada mijloacelor de întreţinere, în cuantum de 250 euro lunar, pentru întreaga perioadă înscrisă în viză, cu excepţia străinilor bursieri ai statului român şi a situaţiilor când, pe bază de reciprocitate, s-a stabilit altfel;

d) certificat de cazier judiciar sau alt document cu aceeaşi valoare juridică.

Prin urmare, nu s-a putut reţine că reclamanţii nu ar fi avut cunoştinţă despre obligaţia ce le revenea în legătură cu obţinerea scrisorii de acceptare la studii din partea M.E.N..

Este adevărat că pe seama a patru reclamanţi au fost obţinute scrisori de acceptare la studii în luna septembrie 2005, iar pentru reclamantul C.A. aceasta a fost emisă la data de 05.12.2009, însă instanţa de recurs apreciază că nu se poate face abstracţie de faptul că aceste scrisori de acceptare au fost emise pentru înscrierea reclamanţilor în anul universitar 2005/2006, în vreme ce diplomele de licenţă sunt eliberate pentru studii urmate în perioada 2003-2009, cu excepţia reclamantului D.M.F.F., pe a cărui diplomă apare anul înmatriculării ca fiind 2004.

Obţinerea cu întârziere a scrisorii de acceptare la studii în România a celor cinci studenţi italieni nu este însă singura neregularitate constatată de Ministerul Educaţiei Naţionale prin concluziile rapoartelor de control care au stat la baza emiterii actelor ulterioare de anulare a diplomelor de licenţa ale reclamanţilor, acestora imputându-li-se şi lipsa la înscriere a certificatului de competenţa lingvistică, respectiv faptul că decizia de înmatriculare nr. 1195/17.10.2003 prin care patru reclamanţi au fost declaraţi înmatriculaţi la Universitatea din O., Facultatea de Medicină şi Farmacie, anul I, an universitar 2003-2004, poartă doar semnătura decanului Facultăţii de Medicină si Farmacie, nu şi semnătura rectorului Universităţii.

În opinia instanţei de recurs, toate aceste neregularităţi justifică concluzia Rapoartelor Corpului de control al Ministrului nr. 145/CCM/2011 şi 69/CCM/2011, în sensul că se impune anularea diplomelor de licenţa ale reclamanţilor, deoarece au fost obţinute prin mijloace frauduloase. Mai mult, reclamanţii nu au înţeles să atace odată cu actele administrative de anulare a diplomelor de licenţa şi cele două rapoarte de control, faţă de pârâtul M.E.N. pretenţiile reclamanţilor limitându-se la acordarea de despăgubiri.

Revenind la certificatul de competenţă lingvistică, prima instanţă a apreciat deosebit de relevante răspunsurile date de reclamanţi la interogatoriu, aceştia afirmând că au susţinut examenul care atestă nivelul de cunoaştere al limbii române înainte de a se înscrie la studii.

Aceasta afirmaţie a reclamanţilor nu este însă susţinută de nici un mijloc de probă. Dimpotrivă certificatele de competenţa lingvistică au fost obţinute de aceştia pe parcursul anilor 2008-2009, deci după cinci ani în care se presupune că reclamanţii au urmat cursurile la zi ale unei facultăţi de medicină, specializarea medicină dentară, cu predare în limba română. Punctajul acordat de comisia de examinare a fost cel minim de 10 puncte, cu excepţia unuia dintre reclamanţi care a obţinut 11 puncte. Or, acest nivel de cunoaştere al limbii române generează serioase suspiciuni în legătură cu modul în care reclamanţii au reuşit să-şi însuşească cunoştinţele de specialitate pe care le presupune frecventarea cursurilor unei facultăţi de medicină, suspiciuni care sunt cu atât mai mult întemeiate cu cât în cazul reclamanţilor neregularităţi privind şcolarizarea în România au existat încă de la momentul înmatriculării în anul I. 

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 coroborat cu art. 304 punct. 9 Cod procedură civilă, au fost admise recursurile declarate de recurenţii-pârâţi Universitatea din O., C.S., A.C., şi Ministerul Educaţiei Naţionale; va fi modificată în parte Sentinţa nr. 3331/CA din 25.04.2013 pronunţată de Tribunalul B., în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamanţi sub aspectul tuturor capetelor de cerere formulate, precum şi a cererii de chemare în garanţie formulată de pârâta Universitatea O. în contradictoriu cu chematul în garanţie I.M.. 

Ca o consecinţă a respingerii acţiunii, a fost admisă cererea de intervenţie în interesul pârâtei Universitatea O., formulată de pârâtul Ministerul Educaţiei Naţionale.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

Urmare a respingerii acţiunii, a fost respinsă şi cererea reclamanţilor de acordare a cheltuielilor de judecată în fond şi în recurs.

În consecinţă, nu se mai impune analizarea criticilor recurenţilor pârâţi A.C. şi C.S. referitoare la lipsa oricărui temei pentru obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamanţilor.

Admiterea recursurilor pârâţilor şi respingerea cererii reclamanţilor de anulare a actelor administrative prin care diplomele de licenţă ale acestora au fost anulate, atrage ca o consecinţă firească respingerea recursului declarat de recurenţii-reclamanţi, nemaisubzistând nici un temei pentru cererea acestora de acordarea a despăgubirilor aferente pretinsului prejudiciu material şi moral suferit de aceştia.

 Si cererea de completare şi precizare a recursului prin care recurenţii au solicitat acordarea integrală a onorariului avocaţial solicitat pentru judecata în fond a cauzei apare ca fiind rămasă fără obiect în contextul respingerii acţiunii în integralitatea ei. De altfel, o atare cerere de completare şi precizare a recursului nici nu poate fi primită, fiind formulată cu încălcarea prevederilor art. 303 Cod procedură civilă.

Împotriva acestei decizii au formulat cerere de revizuire revizuienţii D.S.P., M.F., D.M.F.F., C.A. şi M.G. solicitând anularea deciziei atacate.

Revizuienţii au urmat cursurile Facultăţii de Medicina si Farmacie ale Universităţii din O. in perioada 2003-2009 ( D.S.P., M.F., M.G. si C.A.), si, respectiv, 2004-2010 ( D.M.F.F.).

La momentul înscrierii la cursurile Universităţii O., le-a fost menţionata o lista de documente cu care trebuia sa se prezinte la sediul instituţiei pentru înmatriculare, documente pe care le-au prezentat in totalitatea lor, dovada fiind înmatricularea in anul universitar respectiv si susţinerea examenelor aferente acestuia.

După finalizarea celor 6 ani de studii, fiecare a susţinut si promovat examenul de licenţa, in urma căruia s-au eliberat diplomele de licenţă.

La scurt timp după eliberarea diplomelor de licenţă si după verificarea implicita a legalităţii situaţiei, au fost încunoştiinţaţi că în urma unui control efectuat de Corpul de Control al Ministerului Educaţiei si Cercetării, s-a constatat ca la momentul înmatriculării nu exista Scrisoare de Accept, aceasta fiind prezentata ulterior si, ca atare s-a considerat ca înmatricularea nu s-a făcut in mod legal, fiind emisa in acest sens Adresa MECTS 32843/19.09.2011, prin care se solicita Universităţii O. sa ne anuleze diplomele.

In data de 14.09.2011, Senatul Universităţii O. a supus la vot propunerea de anulare a diplomelor, care a fost admisa, fiind emisa in acest sens Decizia Senatului Universităţii nr. 170a/14.09.2011.

Ca urmare a adoptării acestei Decizii, Rectorul Universităţii in persoana D-lui Prof. C.A. a adoptat propriile Decizii de anulare a diplomelor fiecăruia dintre ei, motivate in drept de aplicarea Art. 146 din Legea nr. 1/2011, a învăţământului.

După îndeplinirea procedurii prealabile prevăzuta de Legea 554/2004 a Contenciosului Administrativ si Fiscal, respectiv după formularea unor plângeri prealabile la care au primit răspuns negativ au promovat o acţiune in contencios administrativ si fiscal, împotriva paraţilor menţionaţi, acţiune care a făcut obiectul dosarului 105/111/2012, dosar care s-a aflat pe rolul Tribunalului B.

În cadrul acestui dosar, au solicitat anularea unor acte administrative emise de paratul C.A., in calitate de rector al Universităţii din O., acte administrative adoptate ca urmare a Hotărârii Senatului Academic, in luna noiembrie 2011, şi prin care s-a decis anularea diplomelor de licenţă, pentru motive care insa nu ne erau imputabile noua, solicitând totodată suspendarea efectelor actului administrativ atacat si repararea prejudiciului cauzat prin adoptarea respectivelor decizii.

Au contestat astfel in instanţa atât decizia rectorului de anulare a diplomelor cât şi hotărârea Senatului Universităţii O. adoptată în acest sens, solicitând prin acţiune anularea ambelor acte administrative unilaterale, cu consecinţa menţinerii valabilităţii diplomelor de licenţă.

Cererea a făcut obiectul Dosarului 105/111/2012 care s-a aflat pe rolul Tribunalului B. - Secţia de Contencios Administrativ si Fiscal.

Într-un prim ciclu procesual, s-a admis cererea de suspendare a efectelor actului administrativ atacat, respectiv suspendarea efectelor de anulare a diplomelor pana la soluţionarea definitiva a dosarului, ceea ce însemna ca cei în cauză puteau profesa în toată această perioadă, fiindu-ne admisa cererea si sub acest aspect, fiind pronunţată in acest sens Sentinţa 1460/CA/15.03.2012 a Tribunalului B. - Secţia de Contencios Administrativ si Fiscal.

Împotriva Sentinţei prin care s-a admis cererea de suspendare a efectelor anularii diplomelor, au făcut recurs atât Ministerul Educaţiei si Învăţământului cât si Universitatea O.

Recursul paraţilor a fost respins definitiv si irevocabil de Curtea de Apel O.

Ulterior, Tribunalul B. a soluţionat acţiunea pe fondul cauzei, admiţând cererea .

In data de 16.10.2013 , aceeaşi instanţa a Curţii de Apel O. a pronunţat o a doua Sentinţa cu nr.3699/CA/2013-R, contradictorie insa cu prima, prin care, a admis de aceasta data recursurile declarate de Universitatea O., Ministerul Educaţiei, rectorul si secretarul ştiinţific si a desfiinţat prima sentinţă a instanţei de fond, respingând acţiunea si menţinând anularea diplomelor de licenţă.

Aceasta ultima sentinţă a rămas irevocabilă, rezultând în mod evident faptul ca la momentul respectiv diplomele de licenţa sunt anulate.

Astfel, instanţa de recurs a Curţii de Apel O., a analizat în pronunţarea Deciziei 4131/CA/2012 din 14.11.2012, motivele de recurs invocate de intimatele Universitatea O. si respectiv Ministerul Educaţiei, respectiv art. 146 din Legea învăţământului nr. 1/2011, ca si temei de drept invocat de parate pentru emiterea actelor administrative contestate - art. 146 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011.

De asemeni, in Decizia 4131/CA/2012 din 14.11.2012, instanţa de recurs a avut in vedere si celelalte temeiuri de drept invocate de către cele doua intimate, respectiv Universitatea O. si, Ministerul Educaţiei, Legea 288/1993, privind şcolarizarea in România a cetăţenilor din alte ţări, art. 2 din Ordinul 4501/2003 pentru aprobarea metodologiilor pentru înscrierea la studii a cetăţenilor străini, art. 45 alin. 1 si 2 din Ordonanţa de Urgenta a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul juridic al studenţilor străini in România, analizând recursul acestora si prin prisma acestor din urma considerente si respingând recursurile acestora.

Ulterior, aceeaşi instanţa a Curţii de Apel O., a analizat recursurile formulate de aceiaşi intimaţi, împotriva Sentinţei nr. 3331/CA/2013 din 25.04.2013 a Tribunalului B., prin care se admisese acţiunea formulata si se anulaseră deciziile rectorului, emise in baza hotărârilor Senatului universitar al Universităţii O., insa de aceasta data, raportându-se la aceleaşi temeiuri de drept invocate de paraţi, a admis prin Decizia nr. 3699/ CA/2013 -R, recursurile formulate de către aceştia, a modificat in tot sentinţa recurată, in sensul ca a respins acţiunea si prin urmare, au rămas valabile deciziile de anulare a diplomelor.

Astfel, reluând analiza fondului cauzei, dezbătută in recurs, pe seama aceloraşi temeiuri de drept ca si cele invocate in recursurile formulate anterior împotriva deciziei Tribunalului prin care fusese admisa cererea de suspendare a efectelor de anulare a diplomelor, aceeaşi instanţa a Curţii de Apel O. , a concluzionat de aceasta data intr-un mod diametral opus, contrazicând efectiv susţinerile din sentinţa anterioară.

Conform jurisprudenţei constante a CEDO, incertitudinea jurisprudenţiala este de natura a reduce încrederea justiţiabililor in justiţie si contravine principiului securităţii raporturilor juridice ca element esenţial al preeminentei dreptului.

1. Noţiunea de proces echitabil presupune ca dezlegările irevocabile date problemelor de drept in litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluţionate, au caracter obligatoriu in litigiile ulterioare, deoarece s-ar încălca principiul securităţii raporturilor juridice, cu consecinţa generării incertitudinii jurisprudenţiale si a reducerii încrederii justiţiabililor in sistemul judiciar.

De lege ferenda, solicita sa se aibă in vedere problema practicii neunitare a instanţelor de judecata care este soluţionata conform art. 512 - 514 din noul Cod de procedura civila.

Conform acestor texte de lege, instanţele sesizate cu probleme de drept care nu au primit o dezlegare unitara in practica vor sesiza Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, la cererea pârtilor sau din oficiu, in vederea pronunţării unei hotărâri asupra problemei respective, urmând ca aceasta să fie obligatorie pentru instanţele ce vor fi sesizate ulterior cu aceeaşi problemă.

De lege lata, o reglementare expresa a problemei practicii neunitare este data prin art. 261 - 265 din Regulamentul de ordine interioara al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea CSM 387/2005, dar aceasta reglementare nu face decât sa impună consultări trimestriale obligatorii pentru toţi judecătorii din circumscripţia unei curţi de apel, fără a impune tranşarea problemei respective.

Aşadar, consideră că in situaţia de faţă operează instituţia puterii de lucru judecat si jurisprudenţa CEDO in materie.

În esenţă, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti semnifica faptul ca o cerere nu poate fi judecata in mod definitiv decât o singura data (bis de eadem re ne sit actio), iar hotărârea este prezumata a exprima adevărul si nu trebuie sa fie contrazisa de o alta hotărâre (res judicata pro veritate habetur).

După cum se poate observa efectul de „lucru judecat" al unei hotărâri judecătoreşti are doua accepţiuni:

•Stricto sensu semnifica autoritatea de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibila judecarea unui nou litigiu intre aceleaşi parti, pentru acelaşi obiect, cu aceeaşi cauza (exclusivitatea);

•Lato sensu semnifica puterea de lucru judecat (res judicata), care presupune ca hotărârea beneficiază de o prezumţie irefragabilă ca exprima adevărul si ca nu trebuie contrazisa de o alta hotărâre (obligativitatea).

"Autoritatea de lucru judecat" si "puterea de lucru judecat" nu sunt sinonime. Autoritatea de lucru judecat este o parte a puterii de lucru judecat. Cu alte cuvinte, existenta unei hotărâri judecătoreşti poate fi invocata in cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, sau cu putere de lucru judecat, când se invoca obligativitatea sa, fără ca in cel de-al doilea proces sa fie aceleaşi părţi, să se discute acelaşi obiect si aceeaşi cauza.

Altfel spus, pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile privind soluţionarea unei probleme juridice nu este necesară existenta triplei identităţi de părţi, cauza si obiect, ci este necesara doar probarea identităţii intre problema soluţionata irevocabil si problema dedusa judecaţii, instanţa de judecata fiind ţinuta sa pronunţe aceeaşi soluţie, deoarece, in caz contrar s-ar ajunge la situaţia încălcării componenţei res judicata a puterii de lucru judecat.

Aplicarea neunitara a legii este una dintre principalele cauze ale discreditării sistemului judiciar, generând discriminări nejustificate si, evident, sentimente de injustiţie in rândul justiţiabililor. Or, „după cum subliniază si jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, judecătorii trebuie nu numai sa îndeplinească criterii obiective de imparţialitate, ci sa fie si percepuţi ca fiind imparţiali; miza este încrederea pe care instanţele trebuie sa o inspire justiţiabililor dintr-o societate democratica".

Înlăturarea acestei practici neunitare trebuie sa constituie un deziderat al societăţii noastre deoarece percepţia, mai mult sau mai puţin întemeiata, dar tot mai pregnanta in rândul populaţiei, este aceea de haos.

Excepţia puterii lucrului judecat a fost consacrata si de practica judiciara de la cel mai înalt grad de control judiciar.

Astfel, in conformitate cu Decizia 631/10 martie 1973 a Tribunalului Suprem, Secţia Civila „pentru ca sa existe identitate de obiect intre doua acţiuni, nu este nevoie ca obiectul sa fie formulat in ambele acţiuni in acelaşi mod, ci este suficient ca din cuprinsul acestor acţiuni sa rezulte ca scopul final urmărit de reclamant este acelaşi in ambele acţiuni si, chiar daca in primul litigiu s-a discutat numai pe cale incidenţa un drept invocat de o parte, soluţia data de instanţa are putere de lucru judecat intr-o acţiune in care se încearcă valorificarea aceluiaşi drept".

Mai mult, Decizia 496/08 martie 1975 a Tribunalului Suprem, Secţia Civila, lămureşte caracterul obligatoriu al dezlegărilor ramase definitive:

"Principiul puterii lucrului judecat împiedica nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauza si fiind purtat intre aceleaşi părţi, ci si contrazicerea intre doua hotărâri judecătoreşti, adică infirmarea constatărilor făcute intr-o hotărâre judecătoreasca definitiva printr-o alta hotărâre judecătoreasca posterioara, data in alt proces".

In jurisprudenţa mai recenta a instanţei supreme (decizia nr. 735/22.02.2008, pronunţata de ICCJ - Secţia Comerciala in dosarul nr. 4679/44/2006) s-a arătat ca „din verificarea deciziei Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie nr. 3556 din 10 noiembrie 2006 se constata ca obiectul acţiunii in anulare in primul litigiu ca si criticile din recurs antamează aceleaşi probleme de drept, care au primit deja o rezolvare prin chiar decizia menţionata.

Drept urmare, fata de cele ce preced, Înalta Curte constatând ca decizia nr. 3556/10 noiembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie are putere de lucru judecat in raport cu obiectul acţiunii in anulare de faţă, configurat de art. 364 Cod Civil, a admis excepţia invocata de intimata."

Foarte important este faptul ca puterea de lucru judecat nu este limitata la dispozitivul hotărârii, ci ea se întinde si asupra considerentelor hotărârii, care constituie susţinerea necesara a dispozitivului, făcând corp comun cu acesta. In acest sens s-a pronunţat doctrina prin autori de prestigiu si practica judiciara.

Aşadar, de vreme ce aceeaşi problema dedusa judecaţii intr-un litigiu dintre aceleaşi părţi a fost soluţionata irevocabil pe cale incidentala sau pe fond intr-un anumit sens, rezulta ca acest aspect reţinut de instanţe, care a stat la baza soluţiilor din dispozitivul hotărârilor, a dobândit putere de lucru judecat si, in mod corect, trebuie avut in vedere de instanţa sesizata ulterior.

1.2. Jurisprudenţa CEDO si rolul judecătorului naţional

Argumentele prezentate la acest punct sunt valabile in mod egal pentru ambele situaţii semnalate mai sus, anume soluţionarea aceleiaşi probleme pe cale incidentala intr-un litigiu cu aceleaşi părţi, cat si soluţionarea unei probleme identice intr-un litigiu cu alte părţi.

Jurisprudenţa CEDO din ultima perioada statuează, cu valoare de norma supraconstituţională, imposibilitatea pronunţării in cauze identice a unor soluţii contradictorii si diametral opuse, utilizând noţiuni foarte apropiate de precedentul judiciar.

De remarcat ca însăşi hotărârile CEDO sunt precedente judiciare care obliga instanţele naţionale la pronunţarea unor hotărâri in consens cu practica CEDO in respectiva problema de drept. De asemenea, trebuie remarcat ca hotărârile CEDO citate mai jos se refera in mod direct sau indirect la precedentul judiciar ca element de asigurare a interpretării si aplicării unitare a legii.

In prealabil, trebuie precizat ca, in conformitate cu art. 20 din Constituţie, dispoziţiile privind drepturile si libertăţile cetăţenilor trebuie sa fie interpretate in concordanta cu pactele si celelalte tratate la care România este parte. Cum România este parte la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, hotărârile CEDO sunt obligatorii pentru instanţele romaneşti.

Înalta Curte de Casaţie si Justiţie a valorificat excelent jurisprudenta CEDO, arătând ca judecătorului naţional ii revine rolul de a aprecia, pe de o parte, in sensul art. 20 din Constituţie cu privire Ia eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (in speţa fiind vorba despre CEDO), iar pe de alta parte, in sensul art. 148 alin. (2) din Constituţie cu privire la compatibilitatea si concordanta normelor din dreptul intern cu reglementările si jurisprudenta comunitare.

Judecătorul naţional este un prim judecător al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului si are obligaţia de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurandu-i preeminenta fata de orice alta prevedere contrara in legislaţia naţionala, fara sa fie nevoie sa aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor" (hotărârea CEDO pronunţata in cauza Dumitru Popescu împotriva României, publicata in M.O. 830/05.12.2007).

Prin hotărârea pronunţata in cauzele conexate C-388/06 si C-385/06, Curtea de Justiţie de la Luxembrug a reţinut (in materia dreptului administrativ) cu privire la rolul ce revine judecătorului naţional in calitate de prim judecător comunitar ca „este de competenta instanţei naţionale sa asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând in măsura necesara un act normativ naţional precum legea generala, privind dreptul administrativ, care i s-ar putea opune. Instanţa naţionala poate pune in aplicare principiile comunitare ale securităţii juridice si protecţiei încrederii in aprecierea comportamentului atât al beneficiarilor fondurilor pierdute, cat si al autorităţilor administrative, cu condiţia ca interesul Comunităţii sa fie pe deplin luat in considerare".

Aceste susţineri sunt sprijinite si de Hotărârea din 06.12.2007 a Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Beian împotriva României) prin care a fost constatata încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului.

Prin Hotărârea pronunţata in cauza Beian contra României, CEDO a condamnat Statul Roman pe motiv ca sistemul judiciar romanesc nu asigura stabilitatea circuitului juridic prin faptul ca permite pronunţarea in cauze identice a unor soluţii contradictorii si diametral opuse.

De asemenea, in cauza Pilot Service contra României, CEDO a statuat ca obligaţia de a executa o hotărâre nu se limitează la dispozitiv, deoarece art. 6.1 din Convenţie nu face nici o diferenţiere intre cauzele prin care s-a admis acţiunea si cele prin care s-a respins acţiunea, hotărârea trebuind sa fie respectata si aplicata indiferent de rezultatul procesului.

Mai mult de atât, in cauza Zazanis si alţii contra Greciei, CEDO a statuat ca obligaţia de a executa o hotărâre nu se limitează la dispozitivul acesteia, iar autorităţile nu pot repune in discuţie problema soluţionata prin hotărârea definitiva.

In plus fata de cele menţionate anterior, in cauza Amuraritei contra României, CEDO a stabilit ca dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6.1 trebuie interpretat prin prisma preeminentei dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor semnatare ale Convenţiei, principiu enunţat in preambulul Convenţiei.

Unul dintre elementele fundamentale ale principiului preeminentei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care presupune, printre altele, ca soluţiile definitive date de instanţele judecătoreşti sa nu mai poată fi contestate.

Pentru respectarea acestui principiu statele trebuie sa depună diligente pentru a putea fi identificate procedurile judiciare conexe si sa interzică redeschiderea unor proceduri judiciare referitoare la aceeaşi problema.

Aşadar, instanţele sesizate ulterior nu ar fi trebuit sa mai repună in discuţie constatările jurisdicţiilor anterioare.

In concluzie, CEDO a stabilit ca instanţele sunt obligate sa tina cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea in discuţie a situaţiei soluţionate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a art. 6.1 din Convenţie.

Aşa cum s-a subliniat si prin sentinţa comerciala nr. 559/27.05.2009, pronunţata de Tribunalul B. - Secţia Comerciala, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat in mai multe rânduri (cauzele Driha contra României, Paduraru contra României, Beian contra României, Statos Pintio contra Portugaliei, Baranowski contra Poloniei, Sovtransanto Holding contra Ucrainei), impune concluzia ca principiul securităţii juridice constituie unul dintre elementele fundamentale ale societăţii, iar incertitudinea jurisprudenţiala este de natura sa reducă încrederea justiţiabililor in sistemul judiciar si contravine acestui principiu.

În drept s-a invocat art. 322, alineat 7 Cod de Procedura Civila.

Intimatul C.S. prin întâmpinare a solicitat respingerea cererii de revizuire.

Apreciază cererea de revizuire netemeinică şi nelegală.

a)pentru a fi incidenţă instituţia autorităţii de lucru judecat trebuie să existe pe lângă identitate de părţi şi identitate de obiect. Or, în dosarul constituit separat conform normelor de procedură - nr. 105/111/2012 - s-a judecat suspendarea actului administrativ atacat, iar celălalt dosar nr. 105/111/2012* a avut ca obiect anularea actului administrativ şi acordarea de compensaţii.

b)Pentru a soluţiona dosarul de suspendare instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004 analizând dacă există un caz justificat, dacă există pericol în ce priveşte producerea unei pagube iminente. în acest dosar instanţa nu a analizat fondul cauzei, ci a analizat aparenţa dreptului invocat pentru a putea decide asupra incidenţei dispoziţiilor legale privind suspendarea.

c)Pe de altă parte, pentru a soluţiona dosarul privind fondul cauzei, s-au administrat probele, cauza suferind amânări succesive pentru a se administra probatoriul (interogatorii, înscrisuri). Temeiul de drept al acţiunii în anularea actului administrativ - art. 8 din Legea nr. 554 din 2004 - este diferit de cel al acţiunii în suspendarea aceluiaşi act - deci nu poate fi vorba de două decizii contradictorii.

d)Cu atât mai mult nu poate constitui motiv de revizuire „contradicţia" dintre hotărârea dată de instanţa de fond şi cea dată de instanţa de recurs.

Intimata UNIVERSITATEA DIN O. prin întâmpinare a invocat excepţia tardivităţii acţiunii, excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire şi pe cale de consecinţă să respingerea cererii ca inadmisibilă. Pe fond solicita respingerea cererii ca neîntemeiată şi menţinerea ca temeinică şi legală a deciziei pronunţată de Curtea de Apel O.

Cu privire la excepţia tardivităţii formulării cererii de revizuire, învederează că de la data ultimei hotărâri, a cărei revizuire se solicită, şi anume decizia nr. 3299/CA/2013-R pronunţată în şedinţa publică din data de 16.10.2013 de către Curtea de Apel O. şi pana la introducerea cererii revizuienţilor înregistrată la Registratura instanţei la data de 3 martie 2014 a trecut o luna, fost depăşit termenul legal de depunere a cererii de revizuire de o lună prevăzut de art. 324 alin. (1) pct. 1 Cod de procedură civilă.

Asupra excepţiei inadmisibilităţii cererii de revizuire arată că în prezenta cauza nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute cumulativ de art. 322 pct. 7 din Cod de procedură civilă pentru admisibilitatea cererii; pentru existenţa motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct.7 este necesar să existe identitate de părţi, de cauză si de obiect cu alte cuvinte condiţiile caracteristice autorităţii de lucru judecat. Potrivit art. 1201 Cod civil, „este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză si este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor, în aceeaşi calitate".

În speţă nu există această identitate de obiect si nici contrarietate între dispozitive.

Ca urmare nu există triplă identitate de părţi, obiect şi cauză şi nici contrarietate între dispozitivele deciziilor date de Curtea de Apel O. cum greşit susţin revizuienţii.

Fiind vorba de hotărâri prin care s-au soluţionat acţiuni cu obiecte diferite: suspendare act administrativ şi anularea act administrativ, în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile pentru existenţa motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 Cod de procedură civilă.

Or, în speţă, deşi între cele două cauze există identitate de părţi, nu este dată identitatea de obiect ( suspendare si anulare) si nici de cauză, astfel încât nu sunt îndeplinite cumulativ cerinţele art. 1201 Cod civil Si art. 322 pct. 7 Cod procedură civilă.

Analiza textelor de lege relevă cu certitudine că cererea de revizuire nu este admisibilă atunci când contrarietatea există între o hotărâre prin care s-a admis cererea de suspendare a actului administrativ atacat si o hotărâre pronunţată pe calea dreptului comun, întrucât hotărârea pronunţată în temeiul art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004 nu are putere de lucru judecat în procesul asupra fondului; nu reprezintă hotărâri definitive potrivnice în sensul art. 322 pct. 7 Cod procedură civilă.

În interpretarea textului legal citat, obiect al revizuirii îl poate constitui numai hotărâre prin care instanţa a rezolvat fondul pretenţiei deduse judecăţii, iar prin Decizia nr. 4131/CA/2012-R instanţa de recurs nu a rezolvat fondul pretenţie judecăţi. Având în vedere că revizuirea este o cale extraordinară de atac, acesta poate fi exercitată numai pentru motivele limitativ prevăzute în art. 322 Cod procedură civilă, solicită să se constate că motivul invocat prin cererea de revizuire nu se încadrează în condiţiile prevăzute de art. 322 pct. 7 Cod de procedură civilă şi pe cale de consecinţă să se dispună admiterea excepţia inadmisibilităţii cereri de revizuire.

Pe fondul cauzei solicita respingerea cererii ca neîntemeiata.

Prin Decizia nr. 4131/CA/2012-R pronunţată în Dosarul nr. 105/111/2012, a Curţii de Apel O., instanţa s-a pronunţat asupra recursurilor formulat de recurenţi - pârâţi împotriva Sentinţei nr. 1460/CA/2012, pronunţată în dosarul nr. 105/111/2012 a Tribunalului având ca obiect suspendare act administrativ, prin care instanţa de recurs a dispus menţinerea în totalitate a dispoziţiile sentinţei recurate, respective: "....suspendarea executării actelor administrative atacate până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii în fond, iar prin Decizia nr. 3299/CA/2013-R, pronunţată în Dosarul nr.105/ 111/ CA/ 2013 - R a Curţii de Apel O., instanţa de recurs a admis recursurile declarate de recurenţii-pârâţi împotriva Sentinţei civile nr. 333 l/C A/2013 pronunţată în dosarul nr. 105/111/2012 a Tribunalului B., având ca obiect anulare act administrativ, pe care a modificat-o în parte în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamanţi sub aspectul tuturor capetelor de cerere formulate...;

Împotriva Deciziei nr. 1460/CA/2012-R revizuenţii au formulat cerere de revizuire întemeiată în drept pe prevederile art.322 pct. 7 din Cod de procedură civilă.

Articolului 322 pct. 7 Cod procedură civilă prevede condiţiile care trebuie îndeplinite pentru invocarea acestui motiv „Dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate" pentru existenţa motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct.7 este necesar să existe identitate de părţi, de cauză şi de obiect cu alte cuvinte condiţiile caracteristice autorităţii de lucru judecat. Potrivit art. 1201 Cod civil, „este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză si este între aceleaşi părţi, făcută de ele si în contra lor, în aceeaşi calitate".

În prezenta cauza, nu sunt îndeplinite cerinţa triplei identităţi între cele două hotărâri, instanţa nu au soluţionat aceleaşi cereri (anulare act administrativ şi suspendare act administrativ), dar au fost pronunţate în aceeaşi cauză.

Motivul de revizuire întemeiat pe art. 322 pct. 7 Cod procedură civilă, invocat în prezenta cauză, presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa unor hotărâri definitive contradictorii, pronunţate în aceeaşi pricină, dar în dosare diferite. Pentru că această cale extraordinară de atac are drept scop principal remedierea erorilor determinate de nesocotirea principiului autorităţii de lucru judecat, finalitate ce nu poate fi nesocotită.

Cele două hotărâri confruntate nu cuprind dispoziţii potrivnice, au fost pronunţate asupra unor cereri diferite, în stadii succesive ale contenciosului administrativ şi în condiţii de contradictorialitate diferite.

În ceea ce priveşte, însă, inadmisibilitatea cererii de revizuire arată că pentru ca motivul de revizuire întemeiat pe art. 322 pct. 7 Cod de procedură civilă să determine retractarea celei de-a doua hotărâri judecătoreşti despre care se susţine că ar fi încălcat autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri definitive anterioare, trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ mai multe condiţii: să existe hotărâri judecătoreşti definitive, acestea să fie potrivnice (respectiv dispozitivul lor să cuprindă măsuri care nu se pot aduce la îndeplinire), să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, iar în cel de-al doilea proces să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, ori dacă aceasta a fost ridicată, să nu fi format obiect de dezbatere.

În aceste condiţii, cum admisibilitatea revizuirii se apreciază inclusiv sub aspectul încadrării criticilor în motivele prevăzute de art.322 Cod procedură civilă, nefiind deci suficientă indicarea numai a temeiului de drept. Solicită instanţei să dispună respingerea cererii de revizuire ca neîntemeiată faţă de dispoziţiile legale precizate.

În speţă, nu este îndeplinită nici condiţia referitoare la neinvocarea excepţiei autorităţii de lucru judecat, respectiv a nediscutării acesteia în cel de-al doilea proces.

În drept a invocat disp. art. 103, art.322 pct. 7 art.,art. 324, art. 326 şi următoarele din Cod procedură civilă.

 Intimatul Ministerul Educaţiei Naţionale prin întâmpinare a invocat inadmisibilitatea cererii de revizuire, raportat la temeiul legal invocat, respectiv art. 322 alin. (5) şi (7) Cod procedură civilă.

Înscrisurile de care revizuienţii se prevalează nu sunt relevante în prezenta cauză, nu au nici un fel de legătura cu speţa dedusă judecăţii şi prin urmare nu pot fi reţinute ca înscrisuri doveditoare în sensul prevăzut de art. 322(5) Cod procedură civilă. De asemenea revizuienţii nu justifică în nici un fel invocarea art. 322(7) Cod procedură civilă, nu fac dovada existenţei nici unei hotărâri definitive potrivnice date de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate.

Deciziile instanţelor menţionate de către revizuienţi în argumentare cererii nu se referă la "aceeaşi pricină". Prin Decizia nr.4131/CA/2012 din 14.11.2012 Curtea de Apel O. pronunţă o hotărâre raportat la o cerere de suspendare în timp ce prin Decizia 3699/CA/2013 Curtea de Apel O. se pronunţă în sensul respingerii cererii de anulare a actului administrativ ca neîntemeiată. Nu sunt astfel îndeplinite condiţiile cerute de legiuitor, nu ne aflăm situaţia existenţei unei identităţi de cauze.

Susţinerile reclamanţilor sunt de fapt susţineri de fond, fără nici o legătură cu motivele unei cereri de revizuire.

Având în vedere cele expuse solicită respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă.

În drept a invocat disp. art. 115, 326 (3)Cod de procedură civilă.

Examinând, cu prioritate, în temeiul prevederilor art. 137 Cod procedură civilă, excepţia de necompetenţă materială a Curţii de Apel O., invocată de revizuienţii D.S.P., M.F., D.M.F.F., C.A. şi M.G., instanţa a apreciat-o ca fiind întemeiată, pentru următoarele considerente:

În conformitate cu prevederile art. 322 punctul 7 Cod procedură civilă: „revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:

7. dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate”.

Articolul 323 alin. 2 din acelaşi cod prevede:

„ În cazul art. 322 pct. 7, cererea de revizuire se va îndrepta la instanţa mai mare în grad faţă de instanţa sau instanţele care au pronunţat hotărârile potrivnice…”.

Cum în speţă, hotărârile considerate de revizuienţi ca fiind potrivnice, respectiv Decizia nr.3699/CA/16.10.2013-R şi Decizia nr. 4131/14.11.2012, au fost pronunţate de Curtea de Apel Oradea, instanţa, în temeiul prevederilor art. 137 Cod procedură civilă, cu raportare la prevederile art. 322 pct.7 şi 323 alin. 2 Cod procedură civilă, a admis excepţia de necompetenţă materială a Curţii de Apel O., invocată de revizuienţi şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de revizuire în favoarea I.C.C.J, instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a pronunţat hotărârile potrivnice.

Domenii speta

Spete similare