Recurs litigii cu profesionisti. Procedura insolventei. Antrenarea raspunderii patrimoniale a administratorului social în baza art. 138 (1) lit. c) din Legea nr. 85/ 2006. lipsa dovezii interesului personal al pârâtului în a dispune continuarea activitati

SECTIA A II – A CIVILA, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV SI FISCAL.

RECURS LITIGII CU PROFESIONISTI. Procedura insolventei. Antrenarea raspunderii patrimoniale a administratorului social în baza art. 138 (1) lit. c) din Legea nr. 85/ 2006. lipsa dovezii interesului personal al pârâtului în a dispune continuarea activitatii debitoarei, care ar fi dus la încetarea de plati.

- Art. 138 (1) lit. c) din Legea nr. 85/ 2006

Decizia nr. 383/C/ 04. 12. 2014 a Sectiei a II-a civila, de contencios administrativ si fiscal a Curtii de Apel Oradea

Dosar 14807/83/2010/a1

Prin sentinta nr. 804/F/2014 din 25.06.2014 Tribunalul S.M., în baza art. 246 Cod procedura civila a luat act de renuntarea la judecata a actiunii în angajarea raspunderii administratorului formulata de lichidatorul judiciar al falitei SC A XXXX SRL, M. R. L. I. SPRL, împotriva pârâtului A. V.

A admis cererea formulata de lichidatorul judiciar al falitei SC A XXXX SRL, M. R. L. I. SPRL împotriva pârâtului A. M.S., în sensul ca a obligat pârâtul A. M.S. sa suporte din averea proprie pasivul falitei în sensul ca obliga pârâtul A. M.S. sa plateasca în contul averii falitei suma de 90.833,53 lei reprezentând creante înscrise în tabelul definitiv al creantelor, fara cheltuieli de judecata.

Pentru a hotarî astfel, instanta de fond a retinut urmatoarele:

Deschiderea procedurii insolventei în forma generala a debitoarei SC A XXXX SRL a fost dispusa prin Sentinta nr. 1325/F/29.06.2011 pronuntata în dosar nr. 14807/83/2010 al Tribunalului S.M.

Ulterior, prin Sentinta civila nr. 1697/F/05.10.2011 a fost deschisa procedura generala a falimentului debitoarei falite SC A XXXX SRL.

Pârâtii din prezenta pricina a avut calitatea de asociati si administratori statutari ai debitoarei.

În opinia tribunalului, fiecare dintre cei doi administratori statutari, aveau aceeasi responsabilitate în îndeplinirea obligatiilor decurgând din calitatea si activitatea de administrator.

Totusi, din probele administrate în cauza reiese ca doar pârâtul A. M.S. a efectuat, efectiv, acte de administrare a debitoarei falite.

Reclamantul – lichidatorul judiciar,a renuntat la judecata fata de pârâtul A. V., astfel ca, fata de cererea de renuntare la judecata si fata de împrejurarea ca unul dintre principiile ce guverneaza procesul civil român este cel al disponibilitatii partii, tribunalul a avut în vedere cererea formulata de reclamant.

 Expresie a principiului disponibilitatii partii este reglementarea prevazuta în art.246 Cod procedura civila (vechi), reprezentând manifestarea de vointa a reclamantului în sensul de a renunta la judecata.

În speta, reclamantul prin declaratia expresa, clara si fara echivoc, a înteles sa se desesizeze de actiunea promovata fata de pârâtul A. V., drept pentru care instanta în baza textului legal mai sus aratat a luat act de renuntarea la judecata fata de acest pârât.

Tribunalul a retinut ca reclamantul a invocat drept temei al raspunderii civile delictuale, dispozitiile art. 138 alin 1 lit. c) si d) din Legea nr. 85/2006.

Potrivit art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei, „la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecatorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoana juridica, ajuns în stare de insolventa, sa fie suportata de membrii organelor de supraveghere din cadrul societatii sau de conducere, precum si de orice alta persoana care a cauzat starea de insolventa a debitorului, prin una dintre urmatoarele fapte:

c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activitati care ducea, în mod vadit, persoana juridica la încetarea de plati;

d) au tinut o contabilitate fictiva, au facut sa dispara unele documente contabile sau nu au tinut contabilitatea în conformitate cu legea;”

În privinta dispozitiilor din Codul civil ce reglementeaza raspunderea civila delictuala, s-a retinut ca, în baza art. 6 din Codul civil adoptat prin Legea nr. 287/2009, aplicabile prezentului litigiu sunt prevederile Codului civil de la 1864, în vigoare la data savârsirii faptelor.

Potrivit art. 998 Cod civil din 1864, „Orice fapta a omului, care cauzeaza altuia prejudiciu, obliga pe acela din a carui greseala s-a ocazionat, a-l repara”.

Potrivit art. 999 Cod civil de la 1864, „Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar si de acela ce a cauzat prin neglijenta sau prin imprudenta sa”.

Dupa întocmirea raportului asupra cauzelor si împrejurarilor care au dus la aparitia starii de insolventa a debitoarei, pârâtul A. M.S. a pus la dispozitia reclamantului anumite documente, respectiv Certificatul de înregistrare al debitoarei, Actul constitutiv, Bilant la 31.12.2008, 31.12.2009, 30.06.2009, 30.06.2010, 31.12.2010, Balante de verificare la 30.06.2009, 31.12.2009, 30.06.2008, 30.11.2010, 31.12.2010. Cu ocazia predarii acestor documente a fost încheiat procesul verbal de predare primire nr. 835/22.07.2011. Pâna la data de 28.07.2011, pârâtul s-a angajat la predarea catre reclamant si a celorlalte documente solicitate. Pârâtul nu a predat documentele la data stabilita ceea ce a determinat ca reclamantul sa solicite clarificari prin adresa nr. 1036/21.09.2011.

Dupa deschiderea procedurii falimentului debitoarei SC A XXXX SRL prin Sentinta nr. 1697/F/05.10.2011, respectiv la data de 12.12.2011 reclamantului i-au mai fost comunicate documente financiar contabile ale debitoarei.

Din datele continute în actele financiar contabile mentionate reiese ca societatea a functionat în pierdere. Astfel, daca în anul 2008 activul net contabil al debitoarei era de 69.766 lei, în anul 2010 a ajuns la 7.580 lei, iar la 31.05.2011 la valori negative, respectiv -746 lei.

Ca atare, tribunalul a retinut ca opereaza prezumtia instituita de art. 138 alin. 1 lit. c) în sensul ca, pârâtul a dispus continuarea activitatii societatii debitoare, în folosul sau, chiar daca, în mod vadit, continuarea activitatii ducea persoana juridica la încetare de plati.

În masura în care, pârâtul, a realizat ca activitatea debitoarei duce la încetare de plati, avea obligatia sa solicite deschiderea procedurii insolventei în baza art. 27 din Legea nr. 85/2006. Lipsa de reactie a pârâtului, este interpretata în sensul continuarii activitatii debitoarei în folosul celui care avea drept de dispozitie, respectiv în folosul pârâtei. Aceasta cu atât mai mult cu cât, la data de 08.04.2011, anterior deschiderii procedurii generale a insolventei, din patrimoniul debitoarei a fost înstrainat catre asociatul administrator A. V. un spatiu comercial situat în S.M., P-ta S., cu suma de 91.000, sens în care a fost emisa factura nr. 0310/08.04.2011 (fila 66). Tribunalul a retinut ca, pe de o parte, din pretul de 91.000 lei, cumparatorul asociat ar fi platit o suma de 31.200 lei potrivit chitantei nr. 0447/31.10.2011 (fila 67), suma care însa nu se regaseste înregistrata în contabilitatea debitoarei, iar pe de alta parte, nu a fost platita efectiv suma de 91.000 lei (sau parte din aceasta suma), deoarece a fost compensata aceasta suma cu „… o parte din banii pe care asociatul A. V. i-a adus în contul firmei SC A XXXX SRL.”, potrivit Contractului de compensare din 08.04.2011 (fila 135). Pe lânga împrejurarea ca pozitia reprezentantilor statutari ai debitoarei fata de plata pretului de 91.000 lei, este oscilanta, respectiv plata partiala a sumei sau compensarea, tribunalul are în vedere ca nu s-a facut dovada sumei (alta decât cea adusa ca aport la constituirea societatii) aduse de asociatul cumparator A. V. în contul debitoarei.

Coroborând starea de fapt anterior retinuta cu dispozitiile legale amintite judecatorul sindic a constatat ca faptele pârâtului de a dispune, în interes personal, continuarea activitatii care ducea, în mod vadit, la încetare de plati, se încadreaza în categoria faptelor ilicite prevazute de lit. c) a art. 138 din Legea nr. 85/2006, anterior citat.

Referitor la fapta prevazuta de art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006, tribunalul a retinut ca omisiunea tinerii în buna regula a evidentei contabile reprezinta, din punct de vedere al dreptului civil, o fapta ilicita. Proba contrarie, a existentei acestor evidente si a organizarii contabilitatii în conformitate cu legislatia specifica, incumba exclusiv pârâtilor din moment ce, potrivit prevederilor art. 10 alin. 1 din Legea 82/1991, raspunderea pentru organizarea si conducerea contabilitatii revine administratorului statutar.

Legea 82/1991 impune, pentru tinerea legala a contabilitatii, întocmirea registrelor prevazute la art. 20, a situatiilor financiare, a balantelor de verificare. În contabilitate se impun a fi înregistrate toate operatiunile comerciale ale societatii, întrucât informarea contabila trebuie sa aiba calitatea de a reda imaginea fidela a patrimoniului, situatia financiara si rezultatele obtinute. Totodata, tinerea contabilitatii în conformitate cu legea trebuie sa ofere o analiza fidela a evolutiei activitatii societatii pe toata durata exercitiului financiar si a situatiei sale la încheierea acestuia.

Lichidatorului judiciar nu i s-au predat toate evidentele contabile ale debitoarei, respectiv nu i-au fost predate toate documentele justificative ce stau la baza înregistrarii în actele contabile ale creantelor de recuperat, nici actele justificative pentru activele imobilizate. Tribunalul a retinut ca la data de 30.05.2011, creantele de recuperat ale debitoarei au înregistrat valoarea de 102.617 lei, suma care ar fi fost suficienta pentru acoperirea pasivului debitoarei. Or nedepunerea tuturor documentelor cerute de legiuitor si nepredarea contabilitatii catre lichidatorul judiciar creeaza prezumtia ca acestea lipsesc, sau ca nu sunt întocmite conform legii.

Lipsa evidentelor societatii contribuie în mod direct la producerea starii de insolventa. Omisiunea tinerii legale a contabilitatii creeaza imposibilitatea obiectiva a urmaririi debitelor scadente si realizarea, în termenul de prescriptie, a creantelor.

Înregistrarea corecta în contabilitate a operatiunilor efectuate reprezinta si pentru creditori o garantie ca operatiunile au fost legale, ca acestea pot fi verificate, iar creditorii îsi vor putea recupera creantele din bunurile înregistrate în contabilitate.

Drept urmare, doar tinerea unei evidente corecte poate asigura functionarea normala a oricarei afaceri.

Pentru considerentele expuse, tribunalul a constatat ca, în privinta pârâtului A. M.S. sunt îndeplinite conditiile prevazute de art. 138 lit. c) si d) din Legea nr. 85/2006, respectiv art. 998 si art. 999 Cod civil (vechiul cod civil) prind angajarea raspunderii patrimoniale a acestuia. În temeiul art. 11 lit. g) din Legea nr. 85/2006 si a textelor de lege amintite, judecatorul sindic a admis actiunea lichidatorului si în temeiul art. 246 Cod procedura civila a luat act de renuntarea la judecata fata de pârâtul A. V.

Împotriva acestei sentinte, în termen si legal timbrat, a formulat recurs pârâtul A. M.S., solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentintei atacate, în sensul respingerii ca neîntemeiata a actiunii în atragerea raspunderii administratorului, astfel cum a fost ea modificata.

În primul rând critica greseala primei instante în conditiile în care a stirbit din puterea disponibilitatii reclamantei de a-si sustine actiunea conform propriilor interese, în conditiile în care a luat act doar de renuntarea la judecata fata de celalalt administrator, însa a nesocotit flagrant doleanta acesteia de a solutiona prezenta cauza doar prin retinerea incidentei prevederilor art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006.

Raportat la retinerea incidentei prevederilor de la lit. c, arata ca raspunderea patrimoniala se antreneaza daca persoanele prevazute de lege, prin unul sau mia multe dintre faptele descrise, au contribuit la producerea prejudiciului fiind inserat implicit principiul potrivit caruia nicio raspundere nu poate fi angajata în lipsa identificarii în mod cumulativ a elementelor raspunderii civile delictuale.

În aceste conditii, prima instanta ar fi trebuit sa analizeze întrunirea cumulativa a conditiilor reglementate de art. 998-999 Cod civil si a existentei faptei prevazute de art. 138 lit. c din Legea nr. 85/2006, însa probatoriul administrat în cauza nu face dovada ca recurentul, administrator al debitoarei a dispus în interes personal continuarea vreunei activitati ori ca a derulat activitati comerciale riscante ce au atras insolventa societatii.

De altfel, întreaga probatiune efectuata de reclamanta s-a limitat doar pe dovedirea motivului prevazut de lit. d, aceasta neaducând în discutie si implicit spre analiza existenta vreunei fapte în masura sa sustina incidenta motivului prevazut la lit. c.

Simpla invocare a dispozitiilor art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006 nu conduce automat la atragerea raspunderii administratorului, în situatia în care nu s-a facut sau nu sa putut face dovada întrunirii cumulative a conditiilor pentru atragerea la raspundere civila delictuala.

Critica faptul ca, pornind de la analiza unor acte contabile, prima instanta a retinut nelegal ca în speta „opereaza prezumtia instituita de art. 138 alin. 1 lit. c, în sensul ca, pârâtul a dispus continuarea activitatii societatii debitoare în folosul sau, chiar daca, în mod vadit continuarea activitatii ducea persoana juridica la încetare de plati”, folosindu-se tot în mod nelegal, de o prezumtie, retinând ca „lipsa de reactie a pârâtului este interpretata în sensul continuarii activitatii debitoarei în folosul celui ce avea drept de dispozitie, respectiv în folosul pârâtei”.

A retine, asa cum în mod gresit a retinut prima instanta, ca art. 138 lit. c instituie o prezumtie de vinovatie ar însemna o îndepartare nejustificata si evident nelegala de la litera si spiritul art. 1169 Cod civil care instituie sarcina probei asupra celui care invoca o anume stare de fapt, prezumtiile legale fiind expres si limitativ prevazute de lege.

Nici argumentul retinut în hotarârea atacata, conform caruia recurentul a înstrainat un spatiu comercial nu se poate substitui unei probatiuni în masura sa dovedeasca faptul ca recurentul ar fi dispus în interes personal continuarea unei activitati ori ca ar fi derulat activitati comerciale riscante în scopul realizarii unui folos de natura personala.

Subliniaza ca reclamanta nu a precizat si dovedit care au fost actele si operatiunile dispuse de recurent în administrarea societatii din care sa rezulte interesul personal în sensul procurarii de foloase sub acoperirea societatii si în dauna creditorilor.

De altfel, asa cum constant s-a aratat în jurisprudenta, fapta administratorului de a fi dispus continuarea unei activitati neprofitabile a debitoarei în lipsa dovedirii interesului personal poate fi apreciaza cel mult ca management defectuos care nefiind enumerat între faptele ilicite cauzatoare de insolventa prevazuta expres si limitativ de art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 nu poate conduce la atragerea raspunderii patrimoniale si la obligarea acestuia la suportarea pasivului.

În drept au fost invocate dispozitiile art. 299 si urmatoarele, precum si textele de lege invocate în motivarea recursului.

Prin întâmpinarea înregistrata la data de 21.10.2014, lichidatorul judiciar al debitoarei a invocat exceptia de netimbrare a recursului si în subsidiar, respingerea recursului ca neîntemeiat.

Prin motivele de recurs a invocat exceptia netimbrarii recursului raportat la prevederile art. 6 lit. c si art. 11 din Legea nr. 146/119, având în vedere si faptul ca recurentul nu a anexat cererii de recurs dovada achitarii taxei de timbru, asa cum impun normele legale.

Pe fondul cauzei, solicita ca pe baza reaprecierii probatoriului administrat sa se dispuna respingerea recursului ca fiind vadit neîntemeiat.

Arata ca raspunderea administratorilor fata de societate se circumscrie sferei raspunderii contractuale determinata de limitele mandatului conferit acestora, mandat care include si obligatiile legale instituite în Legea nr. 31/1990 iar raspunderea administratorilor fata de terti apare ca fiind întotdeauna o raspundere extracontractuala, o raspundere delictuala, asadar, acesta fiind contextul în care judecatorul sindic trebuia sa circumscrie faptele sferei dispozitiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006.

Totodata, legiuitorul a instituit doar cerinta contributiei la ajungerea debitorului în insolventa fapt care releva vointa legiuitorului de a da valoare cauzala si acelor fapte care desi nu au determinat direct starea de insolventa, au contribuit la producerea ei.

Sensul dispozitiei legale, potrivit careia judecatorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoana juridica, ajuns în star de insolventa, sa fie suportata de membrii organelor de conducere în ipoteza savârsirii faptelor enumerate limitativ, trebuie corelat cu dispozitiile art. 2 din Legea insolventei, care statueaza ca scopul legii este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolventa.

Determinarea raportului cauza specific implica identificarea acelor fapte care fie au declansat punerea în miscare a acestor cauze, fie ca au favorizat desfasurarea lor nestingherita, fie nu au împiedicat aceasta desfasurare, desi interventia ar fi fost posibila si eficienta împiedicând aparitia consecintelor nedorite, între care insolventa debitoarei care a fost si cauza prejudiciului constând în pasivul falitei.

Sustine ca raportul cauzal nu trebuie sa fie întotdeauna unul direct putând fi si unul imediat, în sensul ca fapte imputata a permis unor factori exteriori sa actioneze si sa produca prejudiciul, înscrisurile aflate la dosarul cauzei, confirmând cu caracter de certitudine omisiunea respectarii normelor legale referitoare la iminenta insolventei si efectul acestei stari de fapt asupra patrimoniului debitoarei, respectiv intrarea în insolventa.

Deoarece faptele indicate de art. 138 au caracter alternativ, nu ar relevanta incidenta art. 138 lit. d, constatarea savârsirii faptei prevazute de arat. 138 alin. 1 lit. c fiind suficienta pentru atragerea raspunderii integrale a persoanei vinovate.

În concluzie, solicita respingerea recursului.

În drept au fost invocate dispozitiile art. 72 din Legea nr. 31/1990, art. 137 Cod comercial, art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006 si Legea nr. 146/1997.

Examinând, în conformitate cu prevederile art. 3041 Cod procedura civila, legalitatea si temeinicia hotarârii atacate prin prisma criticilor aduse acesteia de catre recurent, cât si din oficiu, sub aspectul motivelor de ordine publica, instanta de recurs a retinut urmatoarele:

În fapt, lichidatorul judiciar al debitoarei a formulat o cerere de antrenare a raspunderii pârâtilor A. V. si A. M.S. pentru pasivul debitoarei în suma de 92.759,53 lei, în baza art. 138 lit. c) si d) din Legea 85/2006.

Ulterior, la data de 20.03.2014, actiunea initiala a fost modificata în sensul ca, s-a renuntat la judecata fata de pârâtul A. V., sustinându-se cererea doar fata de pârâtul A. M.S. si numai pentru fapta prevazuta la art. 138 lit. c din Legea 85/2006.

Ceea ce se impune a se sublinia în primul rând este faptul ca, desi prin actiunea modificata, lichidatorul judiciar a solicitat antrenarea raspunderii numai fata de pârâtul A. M.S. si doar în baza dispozitiilor art. 138 lit. c din Legea 85/2006, instanta de fond s-a pronuntat în ceea ce-l priveste pe acesta si pentru fapta prevazuta la lit. d, or, din acest punct de vedere, curtea va constata ca hotarârea este nelegala pentru ca judecatorul sindic s-a pronuntat pe un temei juridic care nu s-a mai sustinut de catre reclamant, încalcând principiul disponibilitatii partilor care guverneaza procesul civil si care decurge si din prevederile art. 129 alin. 6 Cod procedura civila.

Asadar, curtea a apreciat ca apararile recurentului sub aspectul celor de mai sus sunt pertinente.

Criticile legate însa de faptul ca nu sunt îndeplinite în cauza conditiile raspunderii civile delictuale pentru fapta prevazuta la art. 138 lit. d), sunt superflue si nu au mai fost analizate, câta vreme, astfel cum s-a mai aratat, temeiul juridic amintit nu a mai fost sustinut de catre lichidator.

În ceea ce priveste fapta ilicita reglementata la lit. c), instanta de recurs a considerat ca aceasta nu poate fi retinuta în sarcina pârâtului, cum corect a afirmat recurentul.

Din economia prevederilor art. 138 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 85/2006, rezulta ca pentru antrenarea raspunderii materiale a fostilor administratori pentru pasivul societatilor fata de care se afla în derulare procedura insolventei, este necesara îndeplinirea a doua conditii, respectiv aceea a continuarii activitatii societatii chiar si în ipoteza în care aceasta duce în mod vadit la încetarea de plati si cea de-a doua conditie a existentei unui interes personal.

Simpla continuare a activitatii societatii chiar si în ipoteza în care se evidentiaza ca aceasta va determina intrarea în insolventa nu poate fi interpretata ca fiind suficienta pentru aplicarea prevederilor art.138 alin.1 lit. c) din Legea nr.85/2006, fiind necesar a se face si dovada interesului personal al intimatei pârâte în a dispune continuarea activitatii debitoarei, care conform sustinerilor reclamantului ducea în mod vadit la încetarea de plati. Or, un atare interes nu a fost nici afirmat si nici dovedit de catre lichidatorul judiciar.

În acest context, gresit instanta de fond a admis actiunea lichidatorului si în raport cu art. 138 lit. c).

Într-adevar, prezumtiile sunt mijloace de proba care pot duce la clarificarea unor fapte juridice, însa, în cauza, raportat la faptele dovedite prin probele administrate nu se poate prezuma ca pârâtul recurent a dispus în interes personal continuarea unei activitati care ducea în mod vadit persoana juridica la încetare de plati.

Deoarece criticile recurentului sunt întemeiate din perspectiva celor expuse, instanta în baza art. 304 punctul 6 si 9 si potrivit art. 312 Cod procedura civila, a admis ca fondat recursul si a modificat în parte sentinta, în sensul ca a respins cererea lichidatorului fata de pârâtul A. M.S.

Domenii speta

Spete similare