Acţiune în revendicare. Admisibilitate

Decizie 666/A din 07.11.2014


Neurmarea procedurii administrative sau urmarea acesteia cu consecinţa nerestituirii în natură a imobilului nu deschid calea acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.

Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.

Decizia ICCJ nr. 33/2008;

Codul civil: art. 480;

Legea nr. 10/2001.

Prin acţiunea disjunsă din dosarul 5869/2004 şi înregistrată sub nr. 4487/3168/2005 (nr. nou 25/102/2005) din 11 octombrie 2005, reclamanţii G. I. A. şi G. M. E. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Primăria Sovata, SC B. SA, V. Z. şi V. G., restituirea în natură a imobilului situat în Xxx şi înscris în CF 5799, top. 3300/1, 3301/1/1, respectiv vilă în suprafaţă de 114,59 mp şi teren în suprafaţă de 498,47 mp către reclamanţi, în subsidiar restituirea prin echivalent în sumă de 120.000 euro şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 21 noiembrie 2013, numitele S. C. D. M. şi V. D. C. au depus la dosarul cauzei precizare de acţiune în contradictoriu cu Primăria Oraşului Sovata – Oraşul Sovata, SC B. SA, V. Z. şi V. G., prin care au solicitat să se constate că imobilul situat în Xxx, evidenţiat în CF 5799 top. 3300/1, 3301/1/1 a fost preluat de Statul Român fără titlu valabil, prin preluare abuzivă în temeiul Decretului 92/1950, obligarea pârâţilor la predarea către reclamante în calitate de moştenitoare a defunctului proprietar tabular, în deplină proprietate şi posesie, imobilul menţionat şi să se dispună revenirea la situaţia anterioară de carte funciară anterior naționalizării, precum şi întabularea acestui imobil pe numele reclamantelor, în cote egale.

În motivarea precizării de acţiune se arată că din actele aflate la dosarul cauzei rezultă că imobilul în discuţie a fost preluat fără titlu valabil, succesiunea preluării fiind descrisă pe larg în acţiunea introductivă de instanţă, iar potrivit art. II Decretul 92/1950  imobilul deţinut de antecesorul reclamantelor nu putea fi naţionalizat, iar numele acestuia sau imobilul în cauză nu apare în anexa la Decretul 92/1950, astfel că naţionalizarea acestui imobil a fost un act abuziv al autorităţilor administrative, care a încălcat chiar şi prevederile legale în vigoare la acea dată.

Asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat invocată de pârâta SC B. SA prin întâmpinare.

Cu privire la această excepţie, tribunalul a reţinut că prin acţiunea dedusă judecăţii antecesorii reclamantelor au solicitat restituirea în natură a imobilului, iar în subsidiar restituirea prin echivalent în sumă de 120.000 euro. Reclamantele au precizat acţiunea introductivă de instanţă formulată de antecesorii lor în sensul că solicită, alături de petitul iniţial şi să se constate că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, să fie obligate pârâtele la predarea către reclamante a imobilului şi revenirea la situaţia de CF anterioară naţionalizării.

Pârâta SC B. SA a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat în raport cu sentinţa civilă 1215/19.11.2004 a Tribunalului Mureş.

Analizând sentinţa civilă 1215 din 19.11.2004 a Tribunalului Mureş tribunalul a reţinut că în dosarul 4517/2003 în care a fost pronunţată această sentinţă, antecesorii reclamantelor au formulat în contradictoriu cu pârâta SC B. SA contestaţie împotriva deciziei nr. 930 din 08.05.2003 emisă de pârâtă, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună anularea deciziei şi în consecinţă restituirea în natură a imobilului cu cheltuieli de judecată.

Pentru existenţa autorităţii de lucru judecat este necesară îndeplinirea condiţiei triplei identităţi dintre cele două cauze analizate, constând în identitatea de părţi, obiect şi cauză.

În speţă, tribunalul a constatat că deşi există identitate între părţile iniţiale din cele două cauze, în ce priveşte obiectul şi cauza celor două speţe nu există identitate, întrucât în cauza anterioară reclamanţii au contestat decizia emisă de pârâtă şi numai ca urmare a eventualei anulări a acestei decizii restituirea în natură a imobilului, aceasta din urmă fiind o cerere accesorie cererii principale, cea de anulare a deciziei pârâtei.

În ce priveşte fondul cauzei,

Tribunalul a reţinut în primul rând că reclamantele nu au depus la dosarul cauzei niciun înscris din care să rezulte calitatea de persoane îndreptăţite în ce le priveşte pe reclamante şi pe antecesorii acestora.

Pe de altă parte, tribunalul a reţinut că privitor la imobil, antecesoarea reclamantelor G. M. E., reprezentaţi de reclamanta S. C. D. M. a formulat notificare potrivit dispoziţiilor Legii 10/2001, fapt necontestat de pârâte şi care rezultă şi din adresa 1037 din 16.05.2003, adresă din care mai rezultă că documentaţia aferentă notificării a fost transmisă de pârâta B. SA către Autoritatea pentru Privatizarea şi Administrate Participaţiilor Statului. În aceste condiţii, tribunalul apreciază că în cauză reclamantele aveau posibilitatea de a obţine restituirea prin echivalent din partea acestei autorităţi, în dosarul cauzei nefiind depuse înscrisuri din care să rezulte eventualul răspuns dat de această autoritate reclamantelor.

Mai mult, reclamantele, dând dovadă de o evidentă rea credinţă, nu au depus la dosarul cauzei niciun înscris doveditor cu privire la pretenţiile deduse judecăţii, chiar şi calitatea lor procesuală fiind probată abia după ce instanţa le-a pus în vedere acest aspect.

În aceste condiţii, având în vedere dispoziţiile art. 129 alin. 1 Cod procedură civilă, precum şi pe cele ale art. 723 Cod procedură civilă, reclamantele aveau îndatorirea ca în condiţiile legii să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului, să îndeplinească actele de procedură în condiţiile şi termenele stabilite de lege sau de judecător şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările.

În cauză reclamantele nu au îndeplinit aceste obligaţii, în sensul că nu au probat niciuna din susţinerile cuprinse în acţiunea introductivă de instanţă sau completarea de acţiune.

În ce priveşte petitul subsidiar, de restituire prin echivalent, în sensul achitării către reclamante a sumei de 120.000 euro, tribunalul a reţinut că deşi pârâta B. SA nu a contestat cuantumul pretenţiilor reclamantelor, nu se poate dispune restituirea prin echivalent, pe de o parte, deoarece reclamantele nu au probat calitatea lor de persoane îndreptăţite, iar pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor 27 alin. 1 Legea 10/2001 persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate, notificarea fiind adresată instituţiei publice implicate care a efectuat privatizarea, respectiv Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, fiind astfel incidente în cauză dispoziţiile art. 12 alin. 4 din Normele Metodologice de aplicare a Legii 10/2001.

În aceste condiţii, nu se poate dispune obligarea pârâtelor la plata echivalentului valorii imobilului, chiar în eventualitatea producerii probei calităţii de persoane îndreptăţite a reclamantelor.

Faţă de toate aceste considerente, tribunalul  s-a pronunţat în sensul arătat.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantele S. C. D. M. şi V. D. C., în calitate de moştenitoare ale reclamanţilor G. I. V. şi D. G. M. E., solicitând desfiinţarea în parte a hotărârii atacate şi admiterea cererii de chemare în judecată.

În opinia apelantelor, instanţa de fond a făcut o apreciere greşită privitor la înscrisurile doveditoare depuse în sprijinul petitelor cu care instanţa de judecată a fost investită.

În acest sens, apelantele au arătat că dosarul nr. 5869/2004, având ca obiect restituire imobil în natură şi constatarea nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare a fost disjuns, formându-se două dosare :unul având 887/1371/2010 aflat pe rolul Tribunalului Comercial Mureş, având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC B. SA şi familia V. şi dosarul nr. 25/102/2005, având ca obiect restituire în natură imobil.

Acest din urmă dosar a fost suspendat până la soluţionarea dosarului aflat pe rolul Tribunalului Comercial Mureş.

 Apelanţii au formulat cerere de repunere pe rol a prezentei cauze, fiind stabilit termen de judecată la 20 februarie 2014.

La termenul de judecată din 6 martie 2014, cererea de amânare a cauzei formulată de reclamante a fost respinsă, cum de altfel au fost respinse şi cererile în probaţiune, precum şi cererea de renunţare la judecată.

Din această perspectivă, în opinia apelanţilor, sunt incidente dispoziţiile art. 129 alin. 4 şi 5 Cod procedură civilă, care impun trimiterea cauzei spre rejudecare.

Apelanţii mai susţin, prin memoriul de apel, împrejurarea că, raportat la lipsa opoziţiei pârâtei SC B. SA  faţă de petitul privind plata despăgubirilor, instanţa putea proceda la judecarea acestei solicitări şi la admiterea acestei cereri subsidiare.

În fine, se consideră că prin modul în care a redactat dispozitivul, prima instanţă nu s-a pronunţat asupra petitelor vizând constatarea preluării fără titlu valabil a imobilului; obligarea pârâţilor la predarea către reclamante a imobilului; revenirea la situaţia anterioară de carte funciară; întabularea imobilului în litigiu pe numele reclamantelor.

Toate aceste argumente conduc, în opinia apelantelor, la soluţia de admitere a căii de atac şi trimitere a cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

În subsidiar, reclamantele apelante au solicitat rejudecarea cauzei,  constatarea temeiniciei precizării de acţiune depusă la termenul din 21 noiembrie 2013 şi admiterea acesteia astfel cum a fost formulată.

Pârâta SC B. SA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat.

În esenţă, intimata pârâtă a arătat că hotărârea pronunţată de tribunal este ferită de critici, în sensul în care, potrivit dispoziţiilor art. 129 Cod procedură civilă, părţile au îndatorirea să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului, să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi exercite drepturile procedurale conform dispoziţiilor art. 723 alin. 1 Cod procedură civilă, precum şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările.

Din această perspectivă sunt temeinice constatările instanţei de fond potrivit cărora reclamantele se află în culpă, în sensul în care nu au probat niciuna din susţinerile cuprinse în acţiunea introductivă.

Pârâta a reiterat excepţia autorităţii de lucru judecat invocată în faţa instanţei de fond. La termenul de judecată din 5 noiembrie 2014, reprezentanta pârâtei intimate a declarat că nu mai susţine această excepţie.

Pe fondul cauzei, pârâta a invocat, în esenţă, împrejurarea că a soluţionat în favoarea antecesorilor reclamantelor, în procedura administrativă, prin decizia nr. 930/2003, cererea de restituire a aceluiaşi imobil. Decizia emisă de pârâtă a fost supusă controlului judecătoresc, în sensul în care instanţele au respins acest demers judiciar.

Examinând hotărârea atacată, Curtea a reţinut următoarele :

Prin încheierea şedinţei publice din 1 octombrie 2014, instanţa a pus în discuţia părţilor cererea de recalificare a căii de atac, formulată de pârâta intimată prin întâmpinare.

Răspunzând acestei cereri, reprezentata reclamanţilor apelanţi a subliniat că prezenta acţiune, astfel cum a fost formulată şi precizată, este o acţiune de drept comun şi nu una întemeiată pe dispoziţiile Legii 10/2001.

Instanţa a apreciat, având în vedere susţinerile părţii, conţinutul acţiunii şi a precizării de acţiune, că aceasta este o acţiune de drept comun şi nu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile Legii 10/2001. Din acest considerent calea de atac a rămas apelul şi nu recursul, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 26 din Legea 10/2001, modificat prin art. XII din Legea 202/2010.

Având în vedere precizările părţilor şi dispoziţiile instanţei cuprinse în încheierea şedinţei publice din 1 octombrie 2014, la termenul de judecată din 5 noiembrie 2014, reprezentanta pârâtei a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii formulate de reclamante prin prisma deciziei nr. 33/2008 pronunţată de ÎCCJ în soluţionarea recursului în interesul legii.

Potrivit încheierii şedinţei publice din 5 noiembrie 2014 şi având în vedere calitatea de intimată a pârâtei, instanţa a analizat această excepţie prin prisma unei apărări de fond, reţinând următoarele :

Prin Decizia 33/2008 ÎCCJ a stabilit, cu valoare interpretativă obligatorie: “Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.”

În considerentele acestei decizii ÎCCJ a reţinut că neurmarea procedurii administrative sau urmarea acesteia cu consecinţa nerestituirii în natură a imobilului nu deschid calea acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. apreciind altfel, s-ar încălca principiul  de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalibus derogant şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

Prin Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007 ÎCCJ a stabilit de asemenea în soluţionarea unui recurs în interesesul legii că: "Prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special."

Prin aceeaşi decizie se arată că Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Totodată, se apreciază că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.

În consecinţă, trebuie reţinut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 din Codul civil.

Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula “electa una via” şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenta CEDO (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ş.a.).”

În situaţia reclmantelor, acestea au derulat ambele proceduri, respectiv atât cea administrativă cât şi  prezenta procedură de drept comun.

Prin decizia 33/2008, ÎCCJ a analizat si convenţionalitatea dispoziţiilor Legii 10/2001 privită ca remediu special şi derogator de la dreptul comun, constatând următoarele: “Unele instanţe au considerat că respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun şi intentată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ar echivala cu privarea reclamantului de accesul la justiţie, prin încălcarea art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Acest punct de vedere nu poate fi absolutizat.

Art. 6 din Convenţie garantează fiecărei persoane "dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile (cauzele Ad't Mouhoub contra Franţei, Waite at Kenedy contra Germaniei, Prince Hans-Adam II de Lichtenstein contra Germaniei).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.

Totodată, a arătat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, şi anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanţa sa.

În România, legiuitorul a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.

Faptul că acest act normativ - Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină.”

“În consecinţă, întrucât persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiţie.”

În urma examinării hotărârilor pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin decizia 33/2008 ÎCCJ a mai reţinut: “instanţa europeană a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă.

 Ca urmare, oricare dintre aceştia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

Problema care se pune este dacă prioritatea Convenţiei poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale.

Desigur, la această problemă nu se poate da un răspuns în sensul că există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.

Aşa cum s-a mai arătat, instanţele care au admis acţiunile în revendicare au apelat exclusiv la compararea titlurilor, dând preferinţă titlului mai vechi, făcând totală abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale.

 Dar nici nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect -, dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului etc.”

Din acesată perspectivă instanţa de recurs a constatat că reclamantele nu se pot prevala în momentul de faţă  de “un BUN” sau o “speranţă legitimă” în sensul Convenţiei având în vedere soluţiile pronunţate în demersurile judiciare anterioare. (dosarul 887/1371/2010 -casare cu rejudecare dosar 1517/1371/2007- sentinţa 1445 din 17.10.2011 definitivă prin decizia 41/A din 28.05.2012 a Curţii de Apel Târgu-Mureş pronunţată în dosar 887/1371/2010* şi irevocabilă prin decizia din 13.02.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect anularea contractului de vânzare cumpărare a imobilului; sentinţa civilă 1215 din 19.11.2004 a Tribunalului Mureş pronunţată în dosarul 4517/2003 având ca obiect contestaţie împotriva deciziei 930 din 08.05.2003 emisă de pârâta).

Curtea a constatat că, deşi reclamantele nu au indicat expres vreun temei de drept, acţiunea acestora este în mod evident o acţiune întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, art 480 c.civ., mai cu seamă că procedurile administrative şi judiciare reglementate de Legea 10/2001 au fost urmate şi epuizate de autorii reclamantelor şi de acestea (sentinţa civilă 1215 din 19.11.2004 a Tribunalului Mureş pronunţată în dosarul 4517/2003 având ca obiect contestaţie împotriva deciziei 930 din 08.05.2003 emisă de pârâta).

Cu referire la petitul privind restituirea sumei de 120.000 Euro reprezentând contravaloarea bunului imobil revendicat, Curtea a reţinut că  argumentele aduse de Tribunal sunt întemeiate în ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 12 alin. 4 din HG 614/2001(în vigoare la data soluţionării notificării) mai cu seamă că prin hotărâri judecătoreşti irevocabile titlul statului şi al subdobânditorului au fost consolidate.

Cu alte cuvinte, reclamantelor le este aplicabil, sub aspectul despăgubirilor, principiul „electa una via”.

În fine, critica apelantelor vizând nepronunţarea instanţei de fond asupra petitelor cuprinse în precizarea de acţiune nu pot fi primite întrucât soluţia de respingere a acţiunii a avut în vedere, aşa cum rezultă explicit din considerentele hotărârii, şi aceste precizări.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea a respins apelul declarat de reclamante.