Instituţia prescripţiei dreptului material la acţiune reglementată de Decretul Lege nr. 167/1958 şi Noul Cod civil.

Legea aplicabilă în speţă în raport de data la care s-a născut raportul juridic dedus judecăţii.

•Decretul lege nr. 167/1958: art. 16 alin. 2 şi art. 18;

•Codul civil: art. 2539 alin.2;

•Legea nr. 71/2011: art. 201.

Normele cuprinse în art. 2539 din Noul Cod civil, nu sunt aplicabile raportului juridic dedus judecăţii născut anterior intrării în vigoare a Noului Cod civil, iar potrivit normelor tranzitorii cuprinse în art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil, prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Conform art. 18 din Decretul lege nr. 167/1958, instanţa poate invoca din oficiu această excepţie, ceea ce îi conferă caracterul unei excepţii de ordine publică.

Potrivit art. 16 alin. 2 din acelaşi act normativ, prescripția nu este întreruptă dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost anulată,  prin urmare, acțiunea în contencios formulată la 1.03.2012, soluţionată prin Sentinţa 2051/5.06.2012 în sensul anulării ca netimbrată a cererii, sentinţă nerecurată de reclamantă care a înţeles să formuleze o nouă acţiune la data de 25.06.2012,  nu a avut ca efect întreruperea termenului de prescripţie.

Deliberând asupra recursului de faţă, constată că prin Sentinţa nr. 422 din 6.2.2013 pronunţată de Tribunalul Harghita s-a admis acţiunea în contencios administrativ formulată de SC T. SRL împotriva pârâtului Municipiul Gheorgheni, dispunându-se, în consecință, anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 29477 din 1 septembrie 2011 şi a Deciziilor de impunere nr. 24031 din 26 mai 2011 şi nr. 29941 din 14 septembrie 2011, toate emise de Serviciul Financiar-ITL, în ceea ce privește taxa pentru folosirea terenului public. Prin aceeași sentință, pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei suma de 4,3 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că prin Decizia de impunere nr. 24031/26.05.2011 s-a stabilit, în sarcina reclamantei, obligaţia de plată, între altele, a unei taxe pentru folosirea terenului public de 119.620 lei, cu accesorii de 72.226 lei, iar în conformitate cu Decizia nr. 29477 din 1 septembrie 2011, de soluţionare a contestaţiei formulate de reclamantă, s-a emis Decizia de impunere nr. 29941 din 14 septembrie 2011, în care s-a menţinut obligaţia de plată a taxei pentru folosirea terenului public, respectiv 119.620 lei şi 78.111 lei accesorii.

S-a observat că în întâmpinarea depusă, pârâtul se declară de acord cu reducerea cuantumului taxei la 78.540 lei, cu accesorii de 70.528,91 lei, pentru faptul că lucrările de reabilitare a reţelelor secundare din cartierele Florilor Nord şi Sud sunt încorporate în domeniul public, iar suma care ar rămâne de plată este aferentă lucrărilor de edificare a magistralei de interconectare a centralelor termice, care ar fi în proprietatea reclamantei, aşa cum se reţine în Sentinţa civilă nr. 4294/2010 a Tribunalului Harghita.

Tribunalul a constatat sentinţa respectivă a fost casată prin Decizia nr. 2232/R/22.11.2011 pronunţată de Curtea de Apel Târgu-Mureş, în care s-a reţinut că asemenea lucrări nu pot fi decât în proprietatea publică a unităţii administrativ teritoriale, astfel că, între cele două lucrări (cele pentru care pârâtul este de acord cu admiterea acţiunii şi cele pentru care nu este de acord) nu există, din acest punct de vedere, nicio diferenţă, acţiunea fiind întemeiată în privinţa ambelor componente ale taxei.

Împotriva sus-menţionatei sentinţe a declarat recurs pârâtul Municipiul Gheorgheni, solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate şi respingerea în parte a acțiunii în anulare a actelor administrativ-fiscale contestate.

În susţinerea recursului s-a arătat că s-au efectuat lucrări de construcţii pe domeniul public în urma cărora a fost folosit terenul public pentru dislocarea, respectiv depozitarea temporară a pământului dislocat. S-a opinat că instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii, respectiv clauzele contractului de închiriere nr. 119/30.12.2009 şi nr. 10347/30.12.2009, făcând abstracţie de faptul că investiţia a fost efectuată în totalitate pe cheltuiala reclamantei şi de faptul că nu s-a invocat în cauză accesiunea imobiliară.

Prin concluziile formulate în scris în data de 30.7.2013 (f. 17), cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată din oficiu de instanță, pârâtul a menționat că a invocat această excepție prin întâmpinarea formulată în fața primei instanțe și o apreciază în continuare întemeiată, în condițiile în care contestația a fost formulată cu depășirea termenului de 6 luni prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004.

Reclamanta-intimată și-a exprimat poziția cu privire la excepția menționată prin Completarea la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției, subliniind că sunt aplicabile în speță dispozițiile art. 2539 alin. 2 Cod civil, din moment ce între data comunicării Sentinței civile nr. 2051/5.6.2012 al Tribunalului Harghita, comunicată în data de 18.6.2012, și data promovării celei de-a doua acțiuni, respectiv 25.6.2012, au trecut mai puțin de 6 luni, iar a doua acțiune a fost admisă de instanța de judecată.

Examinând actele şi lucrările dosarului din perspectiva criticilor de recurs formulate şi a dispoziţiilor art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea a găsit întemeiat recursul pentru considerentele care urmează.

Curtea a reţinut, în prealabil, că se impune analizarea cu prioritate a motivului de ordine publică invocat din oficiu în ședința publică din 21.6.2013, vizând excepția prescripției dreptului material la acțiune, incident care face de prisos analiza motivelor de recurs aduse în discuție de recurenta-pârâtă, în condițiile în care acestea din urmă privesc fondul cauzei.

Curtea a constatat că, în fapt, prin Decizia de impunere nr. 24031/26.05.2011 s-a stabilit, în sarcina reclamantei, obligaţia de plată, între altele, a unei taxe pentru folosirea terenului public de 119.620 lei, cu accesorii de 72.226 lei, obligaţie care a fost modificată prin Decizia nr. 29477/1.9.2011, de soluţionare a contestaţiei formulate de reclamantă şi în baza căreia s-a emis Decizia de impunere nr. 29941/14.9.2011, în care s-a menţinut obligaţia de plată a taxei pentru folosirea terenului public, respectiv 119.620 lei şi 78.111 lei accesorii.

Curtea de apel a constatat că Decizia nr. 29477 din 1.9.2011, prin care pârâtul a soluţionat contestaţia împotriva Deciziei de impunere nr. 24031/26.5.2011, a fost comunicată reclamantei la data de 20.9.2011.

Împotriva Deciziei de mai sus reclamanta a promovat o acțiune în contencios administrativ în data de 1.3.2012, în cadrul Dosarului nr. 636/96/2012, soluționată prin Sentința civilă nr. 2051/5.6.2012 al Tribunalului Harghita, în sensul anulării ca netimbrate a cererii de chemare în judecată.

Sentința de anulare a acțiunii nu a fost recurată de reclamantă, aceasta înțelegând să formuleze o nouă acțiune, înregistrată în dosarul de față în data de 25.6.2012.

În drept, Curtea a avut în vedere prevederile art. 218 alin. 2 Cod de procedură fiscală, potrivit cărora deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii. În același timp, conform dispoziţiilor art. 11 alin. 1 din Legea 554/2004, cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă, iar alin. 5 al aceluiaşi articol din textul de lege califică termenul de 6 luni ca fiind unul de prescripţie.

Din normele citate rezultă că soluţiile date în contestaţia reglementată de art. 205 şi următoarele Cod procedură fiscală se pot ataca în instanţa de contencios administrativ în interiorul unui termen de prescripţie de 6 luni, termen care, raportat la data formulării celei de-a doua acțiuni de către reclamantă, a fost depășit.

Reclamanta invocă în apărare incidența în cauză cazului de întrerupere a prescripției extinctive prevăzut de art. 2539 alin. 2 Cod civil,  reținute a fi pertinente și de prima instanță, potrivit constatărilor de la termenul de judecată din 23.1.2013, potrivit căruia „Prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenţie în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă”.

Normele invocate de reclamantă nu sunt însă aplicabile cauzei, câtă vreme raportul juridic dedus judecății s-a născut anterior intrării în vigoare a Noului Cod civil, iar potrivit normelor tranzitorii cuprinse în art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil, „prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil, sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit”.

În consecință, un raport juridic născut sub imperiul legii vechi este supus dispozițiilor Decretului nr. 167/1958. Sub regimul acestui act normativ, trebuie observat că, pe de o parte, conform art. 18 se instituie posibilitatea invocării excepţiei din oficiu de către instanţa de judecată, oricând în cursul judecării cauzei, ceea ce-i conferă caracterul unei excepţii de ordine publică, chiar dacă potrivit art. 2512 alin. 2 din Noul Cod civil, instanța de judecată nu mai are această facultate. Pe de altă parte, potrivit art. 16 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958 „Prescripția nu este întreruptă  () dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost anulată (...)”, astfel că acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantă la 1.3.2012 nu a avut ca efect întreruperea termenului imperativ legal analizat.

Față de cele de mai sus Curtea a reținut ca fiind întemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar față de caracterul dirimant al excepției examinate a reținut că este de prisos analizarea celorlalte motive de recurs invocate. În consecință, în temeiul art. 302 alin. 1-3 Cod procedură civilă, Curtea de apel a admis recursul declarat de pârâtul Municipiul Gheorgheni, urmând a se dispune modificarea în tot a sentinței atacate, în sensul că a fost respinsă, ca prescrisă, acţiunea formulată de reclamanta SC T. SRL, având ca obiect anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 29477 din 1 septembrie 2011 şi a Deciziilor de impunere nr. 24031 din 26 mai 2011 şi nr. 29941 din 14 septembrie 2011, toate emise de Serviciul Financiar-ITL.

Domenii speta

Spete similare