Stabilire domiciliu minor

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. 249/204/2014 reclamanta S A a chemat în judecată pe pârâtul L F, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună ca autoritatea părintească cu privire la minorele L K E, născută la data de 08.01.2006 precum şi L D A născută la data de 18.07.2012 să fie exercitată în comun de către ambii părinţi, stabilirea locuinţei minorelor la domiciliul mamei, stabilirea contribuţiei pârâtului la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională ale minorelor, prin obligarea pârâtului la plata unei pensii lunare de întreţinere în favoarea minorelor în funcţie de veniturile pe care le realizează, de la data introducerii prezentei acţiunii şi până la majoratul minorelor precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii reclamanta a arătata că părţile au avut o relaţie de concubinaj din care au rezultata minorele L K  E, născută la data de 08.01.2006 precum şi L D A născută la data de 18.07.2012.

A arătat că în prezent aceasta si paratul sunt despărţiţi, pârâtul locuind in Republica Franceza, iar aceasta, după ce a locuit în Franţa timp mai mulţi ani, s-a întors la sfârşitul anului 2013 în tara alături de fetitele ei, întoarcerea planificata din timp,  pârâtul susţinându-le in acest sens, venind împreuna cu acestea in România si rămânând aici pana imediat după Crăciun.

Reclamanta a arătat că de la începutul lunii ianuarie, intre aceasta si parat au apărut disensiuni legate de rămânerea fetelor in România, in sensul ca acesta a început brusc sa-i transmită ca minorele ar trebui sa locuiască alături de el, încercând  in mai multe rânduri sa o manipuleze telefonic pe minora L K E şi sa ii inducă ideea ca ar trebui sa-si dorească sa locuiască alături de tată, pârâtul refuzând orice fel de discuţie directă şi punctuală cu reclamanta în ceea ce priveşte viitorul fetelor.

In acest context, reclamanta a apelat la serviciile unui mediator pentru a încerca soluţionarea amiabila a conflictului cu pârâtul, acesta refuzând orice dialog real si continuând  sa-i transmită pe e-mail acelaşi tip de mesaje.

In ceea ce priveşte stabilirea autorităţii părinteşti cu privire la minorele L K E, născută la data de 08.01.2006 precum şi L D A născută la data de 18.07.2012, reclamanta a arătat ca este in interesul superior al acestora ca autoritatea părinteasca sa fie exercitata in comun de către ambii părinţi iar aceştia sa fie implicaţi decizional in procesul de creştere si educare al minorelor.

In ceea ce priveşte locuinţa minorele L K E, născută la data de 08.01.2006 precum şi L D A născută la data de 18.07.2012, reclamanta apreciază ca este in interesul superior al acestora ca locuinţa lor sa fie stabilita la reclamantă, aceasta fiind întotdeauna părintele care s-a îngrijit de procesul de creştere si educare al minorelor, înca de la naşterea acestora, s-a preocupat de alimentaţia, de igiena, de activităţile ludice si educative ale minorelor precum si de organizarea pentru scoală si pentru activităţile extra-scolare in cazul minorei K E.

De asemenea, reclamanta a mai arătat că a fost întotdeauna părintele pe care minorele s-au bazat din punct de vedere emoţional si afectiv, existând intre acestea o relaţie extrem de strânsa de iubire si ataşament.

 Reclamanta a mai arătat că pârâtul, din cauza obligaţiilor de serviciu, călătoreşte pentru perioade lungi de timp, astfel incat posibilităţile sale practice de a se implica in procesul de creştere si educare al minorelor au fost întotdeauna limitate, paratul nedobândind abilităţile sau dexteritatea de a se îngriji efectiv de minore.

Totodată, reclamanta a precizat faptul că dispune de resurse materiale si financiare suficiente pentru corecta creştere si educare a minorelor, precum si faptul ca este ajutata la nevoie de părinţii acesteia, in imobilul cărora locuieşte in prezent, fiind in interesul superior al minorelor ca acestea sa locuiască pe mai departe alături de reclamanta astfel cum s-a întâmplat si pana în prezent.

 Cu privire la pensia de întreţinere, reclamanta a solicitat instanţei de judecata sa stabilească contribuţia paratului la cheltuielilor de creştere, educare, învăţătura si pregătire profesionala ale minorelor, in cota legala din veniturile totale ale paratului in limita stabilita de lege precum şi obligarea acestuia la plata acestei pensii de la data depunerii prezentei cereri si pana la majoratul minorelor.

In drept, reclamanta a invocat dispoziţii art. 263, 397, 400, 402, 505 si 529 C. Civ., coroborate cu prevederile art. 2 si urm. din Legea nr. 272/2004 privind protecţia si promovarea drepturilor copilului,  art. 94, 107, 194 si urm. C. Pr. Civ. , art. 451 si urm. C. Pr. Civ. iar în susţinerea cererii a depus proces verbal al şedinţei de informare privind  avantajele medierii, în copie actul de identitate al reclamantei şi certificatele de naştere ale minorelor.

Pârâtul a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională prin care a solicitat suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea cererii formulate de acesta de înapoiere a minorelor K E L şi D A L în cadrul Convenţiei de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, admiterea excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti şi respingerea cererii ca nefiind de competenţa instanţelor române, întrucât cererea este de competenţa unei instanţe străine, respectiv Tribunalul de Mare Instanţă Versailles, în situaţia respingerii excepţiilor invocate anterior, a solicitat admiterea excepţiei litispendenţei internaţionale şi suspendarea cauzei până Ia stabilirea competenţei Tribunalul de Mare Instanţă Versailles, în dosarul nr. MD16142/2014, în conformitate cu dispoziţiile art. 19 din Regulamentul CE nr. 2201/2003, în măsura respingerii excepţiilor invocate anterior, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată şi admiterea cererii reconvenţionale şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată .

Prin cererea reconvenţională formulată , pârâtul a solicitat ca autoritatea părintească cu privire la minorele L K  E, născută la data de 08.01.2006 precum şi L D A născută la data de 18.07.2012 să fie exercitată în comun de către ambii părinţi, stabilirea locuinţei minorelor L K E şi L D A la domiciliul tatălui din Franţa, şi stabilirea modalităţii de exercitare a dreptului reclamantei-pârâte de a avea legături personale cu minorele, stabilirea contribuţiei reclamantei-pârâte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a minorelor şi obligarea reclamantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată .

În motivarea cererii, pârâtul a arătat că părţile au convieţuit în bune relaţii, în Franţa , timp de 8 ani de zile, astfel cum rezultă din Certificatul de Coabitare emis de Primăria Montigny-Le-Bretonneaux, la data de 01.07.2006 iar din relaţie de concubinaj au rezultat minorele L K  E, născută la data de 08.01.2006, pe care a recunoscut-o la data de 11.01.2006 şi L D A născută la data de 18.07.2012 pe care a recunoscut-o la data de 19.07.2012.

Pârâtul a arătat că autoritatea părinteasca asupra minorelor a fost exercitată în comun şi în mod egal de către părinţi pe tot parcursul existenţei lor, iar domiciliul stabil al minorelor, de la naştere şi până în anul 2009, a fost în…., iar din 2009 până în prezent pe…., în acelaşi cartier, la o distanţă de 100 de metri de şcoala Mansart, la care este înscrisă minora K.

La data de 23 decembrie 2013 pârâtul împreună cu reclamanta şi fiicele acestora au venit în România pentru a petrece vacanţa de Crăciun la bunicii materni, care locuiesc în oraşul Breaza. Data de întoarcere în Franţa a fost stabilită la 7 ianuarie 2014, întrucât fiica acestora cea mare, K E, care este în clasa CE2 la Şcoala Primară…., astfel cum atestă Certificatul şcolar din data de 13.01.2014  îşi relua activităţile şcolare. Aceste aspect reiesind şi din Caietul de şcolarizare în care este consemnată expres solicitarea formulată atât de pârât cât şi de reclamantă cu privire la reluarea şcolii de către K la data de 07.01.2014, la o zi diferenţă de reluarea oficială a cursurilor.

 Pârâtul a menţionat faptul că familia acestuia obişnuia să-i viziteze în mod regulat pe părinţii reclamantei în timpul vacanţelor şi a avut mereu relaţii bazate pe înţelegere şi respect cu aceştia.

A mai arăta că în urma unor neînţelegeri dintre acesta şi reclamantă, a fost „rugat” ferm de aceasta sa părăsesc locuinţa bunicilor materni. Însă la insistenţele acestuia, a rămas şi a petrecut ziua de Crăciun cu familia sa şi cu familia reclamantei, după care s-a reîntors în Franţa, la data de 26.12.2013. Reclamanta împreună cu minorele ar fi trebuit să revină în Franţa la data de 07.01.2014, cu zborul Tarom RO 381, cu plecare de pe aeroportul Otopeni Ia ora 09:15 AM şi aterizare pe aeroportul Charles de Gauile Paris la ora 11:35 AM. Biletele pentru acest zbor de retur fuseseră achiziţionate încă din data de 13.12.2013.

La data stabilită 07.01.2014, ora 11:35, pârâtul le-a aşteptat pe fiicele sale şi pe reclamantă la Aeroportul Charles de Gauile din Paris, însă a constatat cu foarte mare surprindere faptul că acestea nu s-au îmbarcat niciodată în cadrul zborului RO 381. Prin discuţia telefonică avută cu reclamanta la acel moment, aceasta i-a comunicat faptul că a decis în mod unilateral să nu se mai întoarcă în Franţa, ca urmează sa locuiască în România şi să le înscrie pe minore la o şcoală de aici.

A precizat faptul că acesta şi reclamanta nu au discutat niciodată posibilitatea stabilirii definitive a mamei şi minorelor în România şi cu atât mai puţin nu i-a dat niciodată acordul ca minorele sa rămână o perioadă mai lungă în România. Dimpotrivă, la începutul lunii ianuarie 2014 ambele minore ar fi trebuit să reia activităţile şcolare, culturale şi sportive în Franţa.Practic, nicio întâmplare sau discuţie din viaţa liniştită de familie pe care am avut-o în Franţa nu a prefigurat hotărârea reclamantei de a se stabili în România împreună cu minorele, iar pârâtul, în calitate de tată devotat, a suferit un adevărat şoc emoţional în momentul în care a realizat că reclamanta intenţionează să nu se mai întoarcă acasă şi sa îndepărteze fetele din viaţa pârâtului.

De asemenea, pârâtul a afirmat că minorele au fost supuse, prin acţiunile reclamantei din toată această perioadă, unui stres emoţional puternic, în convorbirile telefonice cu minora K,  acesta povestindu-i ce mult îi lipseşte casa din Franţa, unde s-a născut şi a crescut, şcoala unde a avut rezultate excepţionale, învăţătoarea pe care o adoră, cele mai bune prietene ale sale.

La data de 16.01.2014, o dată ulterioară introducerii acţiunii de fond de către reclamantă, care face obiectul prezentului dosar pârâtul a primit, prin intermediul poştei, invitaţia nr. 18/06.01.2014, la şedinţa de informare cu privire la avantajele medierii formulată de Biroul de mediator Silviu Nedelcu, prin care mi s-a solicitat acceptarea medierii având ca obiect „stabilirea locuinţei copiilor minori„ la o dată pe care urma să o stabilească ulterior, telefonic. Menţionează faptul că documentul nu i-a fost adresat într-o limbă pe care să o cunoască, respectiv în limba franceză, aşa încât nu a înţeles pe deplin conţinutul acestuia. Pârâtul a transmis mediatorului un punct de vedere anterior recepţionării prin poştă a invitaţiei, prin care şi-a exprimat rezervele legate de desfăşurarea medierii în România, de vreme ce nu a fost stabilită o dată certă a şedinţei, intenţia reală a reclamantei fiind nicidecum soluţionarea amiabilă a conflictului de familie, ci direct acţionarea în justiţie.

La data de 07.01.2014 pârâtul a sesizat Poliţia Naţională din Roissy-En-France cu privire la reţinerea ilegală a fiicelor sale pe teritoriul României iar la data de 10.01.2014 pârâtul a formulat în contradictoriu cu reclamanta o cerere de chemare în judecată, prin care solicita instanţei de tutelă din cadrul Tribunalului de Mare Instanţă Versailles  să dispună înapoierea imediată a minorelor la domiciliul obişnuit pe teritoriul Franţei, stabilirea locuinţei minorelor la domiciliul pârâtului şi stabilirea unui drept de vizitare şi de găzduire în favoarea reclamantei, exclusiv pe teritoriul francez, interdicţia de a părăsi teritoriul francez de către minore fără acordul ambilor părinţi, cu înscrierea acesteia în interdicţii în paşapoartele franceze şi române ale minorelor. Cererea de chemare în judecată fiind înregistrată la Tribunalului de Mare Instanţă Versailles  sub nr.MD16142/10.01.2014,  la data de 20.01.2014 s-a dispus comunicarea cererii de chemare în judecată către reclamantă prin aplicarea dispoziţiilor art.4.3 şi 9.2 din Regulamentul CE nr.13934/2007, primul termen de judecată fiind stabilit la data de 03.04.2014.

La data de 22 ianuarie 2014, pârâtul a sesizat Autoritatea centrala franceză desemnată pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiilor stabilite prin Convenţia asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, adoptată la Haga, la 25 octombrie 1980, respectiv Biroul de Cooperare Civilă şi Comercială Internaţională (BECCÎ) din cadrul Direcţiei de Afaceri Civile a Ministerului de Justiţie francez, cu o cerere de înapoiere a fiicelor sale pe teritoriul francez, în cadrul Convenţiei de la Haga, pe rolul acestei instituţii formându-se dosarul nr. 2000724/22.01.2014.

La data de 5.02.2014, pârâtul a fost încunoştinţat de către BECCI că Autoritatea centrală română, respectiv Ministerul de Justiţie, a fost avizată cu privire la cererea de înapoiere în cadrul Convenţiei de la Haga privind răpirea internaţională, iar ia rândul ei, această Autoritate a transmis o notificare scrisă către Săvescu Adriana cu solicitarea de a înapoia de bunăvoie minorele în Franţa. Totodată, Autoritatea centrală română a informat Judecătoria Câmpina asupra cererii de înapoiere formulată de către pârât şi a menţionat că instanţa este obligată sa suspende judecarea cauzei, în temeiul articolului 16 din Convenţia de la Haga.

Pârâtul a primit cererea de chemare în judecată şi înscrisurile anexate acesteia la data de 01 martie 2014, astfel cum rezultă din menţiunea efectuată de oficiul poştal din Montigny-Le-Bretonneaux pe plicul de comunicare şi, pe cale de consecinţă, termenul de 25 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 201, alin. (1) coroborate cu art. 209, alin. (4) NCPC NCPC în care pârâtul poate formula întâmpinare şi cerere reconvenţională a început să curgă de la această dată.

Cererea pârâtului de înapoiere a minorelor Karine Elena Lett şi Diana Alexia Lett se afla în curs de soluţionare, astfel încât suspendarea prezentei cauzei se impune în lumina dispoziţiilor articolului 16 din Convenţia de la Haga din 1980, ratificată de România pn'n Legea nr. 100/1992

Dispoziţiile art. 3 din Convenţia de la Haga din 1980, care fac parte din dreptul român intern, definesc termenul deplasarea sau neînapoierea ilicită a unui copil:

a) când are loc prin violarea unui drept privind încredinţarea, atribuit unei persoane, unei instituţii sau oricărui alt organism acţionând fie separat, fie împreună, prin legea stalului în care copilul îşi are reşedinţa obişnuită, imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale şi

b) dacă la vremea deplasării sau neînapoierii acest drept era exercitat în mod efectiv, acţionându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitat, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit.

In continuare, Convenţia prevede cu privire la dreptul de încredinţare vizat de litera a) a articolului 3 [,..] acesta poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat.

Totodată, dispoziţiile art. 5 din Convenţie se referă la dreptul privind încredinţarea

a)[...] include dreptul cu privire la îngrijirile cuvenite persoanei copilului şi, îndeosebi, acela de a hotărî asupra locului reşedinţei sale

Într-o manieră similară, Regulamentul CE nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, cunoscut sub denumirea de Regulamentul Bruxelles II bis, defineşte noţiunea de deplasare sau reţinere ilicită a unui copii în cadrul art. 2, pct. 11

Deplasarea sau reţinerea unui copil în condiţiile în care: a) a avui loc o încălcare adusă încredinţării dobândită prin hotărâre judecătorească, în temeiul legii sau printr-un acord în vigoare în temeiul legislaţiei statului membru în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită imediat înaintea deplasării sau reţineri sale şi b) sub rezerva ca încredinţarea să fi fost exercitată efectiv, singur sau împreună, în momentul deplasării sau reţinerii, sau ar fi fost exercitată dacă nu ar fi survenit aceste evenimente. încredinţarea se consideră ca fiind exercitată împreună atunci când unul dintre titularii răspunderii părinteşti nu poate, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti sau ca efect al legii, să decidă asupra locuim de reşedinţă a copilului fără consimţământul celuilalt titular al răspunderii părinteşti.

Reclamanta a încălcat dreptul de încredinţare asupra minorelor prin refuzul său de înapoiere în Franţa, respectiv prin reţinerea ilicită a minorelor pe teritoriul României începând cu data de 07.01.2014, fără consimţământul pârâtului. Acesta este un caz clasic de răpire internaţională de copii, când deplasarea copiilor în străinătate a fost legală - în vacanţă, însă copiii nu sunt înapoiaţi în statul de origine la sfârşitul perioadei de sejur.

Urmare a acestor acţiuni ilicite pârâtul s-a adresat, la data de 22.01.2014 autorităţii centrale franceze însărcinate să satisfacă obligaţiile impuse de Convenţia privind răpirea internaţională de copii, cu o cerere privind înapoierea fiicelor sale în cadrul Convenţiei de la Haga din 1980,  pe rolul departamentului specializat din cadrul Ministerului de Justiţie francez respectiv Biroului de Cooperare Civilă şi Comercială Internaţională (BECCI). formându-se dosarul nr. 2000724/2014.

Cererea de înapoiere fiind supusă unei proceduri specifice prevăzute de Convenţia de la Haga din 1980, în care autorităţile centrale din statele membre ale Convenţiei trebuie să coopereze între ele şi să promoveze o colaborare între autorităţile competente în statele respective, pentru a asigura imediata înapoiere a copiilor, conform art. 7 din Convenţie.

Autoritatea centrală română cu atribuţii în aplicarea dispoziţiilor Convenţiei de la Haga din 1980 este Direcţia Drept Internaţional şi Tratate din cadrul Ministerului de Justiţie, care primeşte cererea de înapoiere a minorului deplasat sau reţinut ilicit pe teritoriul României şi desfăşoară toate demersurile necesare localizării copilului şi încercării de soluţionare a cererii pe cale amiabilă cu persoana răpitoare, în cazul în care minorul nu este înapoiat de bunăvoie, Ministerul Justiţiei din România sesizează instanţa judecătorească competentă conform Legii nr. 369/2004 - Tribunalul Bucureşti - în vederea soluţionării cauzei având ca obiect înapoierea copilului deplasat sau reţinut ilicit pe teritoriul României.

Pârâtul a arătată că în prezent cererea de înapoiere formulată, află în curs de soluţionare şi până la finalizarea acestei proceduri speciale, instanţa sesizată în prezenta cauză este obligată să nu se pronunţe cu privire la dreptul privind încredinţarea, astfel cum este definit de art. 5 al Convenţiei de la Haga din 1980, implicit asupra cererii de stabilire a domiciliului minorelor.În acest sens, art. 16 din Convenţie dispune: după ce vor fi fost informate despre deplasarea ilicită a unui copil sau despre neînapoierea sa în înţelesul art. 3, autorităţile judiciare sau administrative ale statului contractant unde copilul a fost deplasat şan reţinut nu vor putea statua asupra fondului dreptului privind încredinţarea, până când nu se va fi stabilit ca nu se află întrunite condiţiile prezentei convenţii pentru înapoierea copilului. [...]

Pârâtul a mai arătat că instanţa competentă să soluţioneze o cerere privind exercitarea autorităţii părinteşti şi stabilirea locuinţei minorelor este Tribunalul de Mare Instanţă Versailles, astfel încât se impune admiterea excepţiei de necompetenţă generală a instanţelor judecătoreşti române şi respingerea prezentei cereri ca nefiind de competenţa instanţelor române. Procesul nefiind de competenţa instanţelor judecătoreşti române atunci când este de competenţa unei instanţe străine, în cazul litigiului cu element de extraneitate, sau de competenţa unui alt organ de jurisdicţie sau cu activitate jurisdicţională.

Dispoziţiile art. 120, alin. (2), pct. î din Noul Cod de procedură civilă statuează: necompetenţă este de ordine publică în cazul încălcării competenţei generale, când procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti.

Astfel, cererea reclamantei face parte din categoria cererilor având ca obiect răspunderea părintească, care nu se defineşte conform dreptului intern, ci este reglementată în mod autonom de către Regulamentul CE nr. 2201/2003 (Regulamentul Bruxelles II bis). aplicabil în virtutea efectului direct al dreptului comunitar

Act.1: Prezentul Regulament se aplică, oricare ar fi natura instanţei, materiilor civile privind (b) atribuirea, exercitarea, delegarea, retragerea totală sau parţială a răspunderii părinteşti [...] care cuprinde în special încredinţarea şi dreptul la vizită.

Art. 2, pct. 9: încredinţare înseamnă drepturile şi obligaţiile privind îngrijirea persoanei unui copil, în special dreptul de a decide asupra locului său de reşedinţă

În considerarea faptului că cererea privind exercitarea autorităţii părinteşti şi stabilirea locuinţei minorelor nu poate fi analizată în afara contextului reţinerii ilicite a copiilor de către reclamantă, competenţa revine Tribunalului de Mare Instanţă din Versailles, întrucât sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile articolului 10 din Regulamentul Bruxelles II bis, care reglementează competenţa judecătorească specială în cazuri de răpire a copilului: în caz de deplasare sau de reţinere ilicită a unui copil, instanţele judecătoreşti din statul membru în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită imediat înaintea deplasării sale sau a reţinerii sale ilicite rămân competente până la momentul în care copilul dobândeşte o reşedinţă obişnuita într-un alt stat membru şi dacă (a) orice persoană, instituţie sau alt organism căreia/ căruia i-a fost încredinţat copilul consimte la deplasarea sau reţinerea acestuia sau (b) copilul a locuit în acest alt stat membru o perioadă de cel puţin un un după ce persoana, instituţia sau orice organism căreia/ căruia i s-a încredinţat copilul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de locul în care se afla copilul, dacă copilul s-a integrat în noul său mediu şi dacă a fost îndeplinită cel puţin una dintre următoarele condiţii: (i) în termen de un an de când cel căruia i s-a încredinţat copilul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţa de locul unde se află copilul, nu s-a depus nicio cerere de înapoiere la autorităţile competente ale statului membru în care copilul a fost deplasat sau reţinut; (ii) a fost retrasă o cerere de înapoiere înaintată de cel căruia i s-a încredinţat copilul şi nu s-a depus nicio cerere nouă în termenul stabilit la punctul (i); (iii) o cauză soluţionată de o instanţă judecătorească din stalul membru în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită imediat înaintea deplasării sau reţinerii sale ilicite a fost închisă în conformitate cu art. 11, alin. 7; (iv) o hotărâre de încredinţare care nu implică înapoierea copilului a fost pronunţată de instanţa judecătorească din stalul membru în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită imediat înaintea deplasării sau reţinerii sale ilicite.

In speţă, fiind excluse de la aplicare excepţiile stabilite prin literele a) sau b) ale articolului 10, în sensul ca nu a existat acordul pârâtului în vederea reţinerii minorelor pe teritoriul României, nu a trecut mai mult de un an de la momentul reţinerii fără sa fi fost introdusă o cerere de înapoiere, respectiv nu s-a constatat eşecul procedurii de înapoiere efectuate pe cale judiciară.

Tribunalul de Mare Instanţă Versailles este instanţa competentă de la reşedinţa obişnuită a minorelor care au avut domiciliul, imediat înainte de reţinerea lor ilicită pe teritoriul României, în Franţa, astfel încât are deplină jurisdicţie în soluţionarea unei cereri de exercitare a autorităţii părinteşti şi de stabilire a locuinţei minorelor, impunându-se admiterea excepţiei de necompetenţă generală a instanţelor române şi respingerea cererii de chemare în judecată ca ne fiind de competenţa instanţelor române.

 Prima instanţă sesizată cu o cerere privind exercitarea autorităţii părinteşti şi stabilirea locuinţei minorelor este Tribunalul de Mare Instanţă Versailles, astfel încât instanţa sesizată în al doilea rând, respectiv Judecătoria Câmpina,va suspenda procedura până la stabilirea competenţei primei instanţe sesizate.

Cererea de chemare în judecată a reclamantei a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Câmpina la o dată ulterioară, respectiv la data de 15.01.2014.

Dispoziţiile art. 19 din Regulamentul Bruxelles II bis reglementează problema litispendenţei şi a acţiunilor conexe: (2) în cazul în care acţiuni referitoare la răspunderea părintească privind un copil, având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză, se introduc în faţa instanţelor judecătoreşti din state membre diferite, instanţa sesizată în al doilea rând suspendă din oficiu procedura până când se stabileşte competenţa primei instanţe sesizate. (3) în cazul în care se stabileşte competenţa primei instanţe sesizate, instanţa sesizată în al doilea rând îşi declină competenţa în favoarea acesteia. In acest caz, partea care a introdus acţiunea la instanţa sesizată în al doilea rând poate intenta respectiva acţiune la prima instanţă sesizată.

 In consecinţă, dacă pe rolul instanţelor din state membre diferite se află proceduri judiciare paralele, trebuie procedat conform dispoziţiilor Regulamentului nr. 2201/2001 enunţate anterior. Instanţa sesizată ulterior, în cauză, instanţa română, este obligată să suspende din oficiu procedura, până când se stabileşte competenţa primei instanţe sesizate, urmând ca instanţa sesizată ulterior să îşi decline competenţa în favoarea primei instanţe sesizate. Numai dacă prima instanţă sesizată s-a declarat necompetentă, instanţa sesizată ulterior are dreptul să continue procedura.

O încălcare a acestor prevederi ar avea ca efect pronunţarea unor hotărâri ireconciliabile, contradictorii, cu privire la aceeaşi problemă, precum şi nerecunoaşterea şi executarea primei hotărâri pronunţate, devenind astfel incidente dispoziţiile art. 23 din Regulamentul Bruxelles II bis.

In acest context, se impune admiterea excepţiei de litispendenţă internaţională şi suspendarea judecării cauzei până la stabilirea competenţei de către Tribunalul de Mare Instanţă Versailles, în dosarul nr. MD16142/2014.

Respectarea interesului superior al minorelor K E L şi D A L impune ca locuinţa acestora să fie stabilită la domiciliul tatălui din Franţa, iar mama urmează să îşi exercite în mod neîngrădit dreptul de a avea legături personale cu minorele.

Dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului prevăd principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autoritate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti.

 Legea nr. 257/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 272/2004, introduce un nou alineat (5) la articolul 2, cu următorul cuprins: în determinarea interesului superior al copilului se au în vedere cel puţin următoarele: a) nevoile de dezvoltare fizică, psihologică, de educaţie şi sănătate, de securitate şi stabilitate şi apartenenţă la o familie; b) opinia copilului, în funcţie de vârsta şi gradul de maturitate; c) istoricul copilului, având în vedere, în mod special, situaţiile de abuz, neglijare, exploatare sau orice altă formă de violenţă asupra copilului, precum şi potenţialele situaţii de risc care pot interveni în viitor; d) capacitatea părinţilor sau a persoanelor care urmează să se ocupe dc creşterea şi îngrijirea copilului de a răspunde nevoilor concrete ale acestuia; e) menţinerea relaţiilor personale cu persoanele faţă de care copilul a dezvoltat relaţii de ataşament.

Pornind de la dispoziţiile legale invocate anterior şi având în vedere prevalenta principiului interesului superior al copilului în orice măsura care îl vizează, în speţă, se impune ca locuinţa minorelor K E L şi D A L să fie stabilită la domiciliul pârâtului din Franţa, locul unde acestea s-au născut şi au crescut.

Până la data de 07.01.2014, când reclamanta-pârâtă a decis reţinerea ilegală a minorelor pe teritoriul României, familia acestora ducând o viaţă liniştită şi fericită pe teritoriul Franţei, unde fiicele lor au văzut lumina zilei, au crescut şi au trăit alături de părinţii lor, „gardienii" neobosiţi ai fericirii şi bunăstării copiilor.

Prin decizia unilaterală a reclamantei-pârâte de a nu se mai întoarce acasă,  în Franţa, şi de a reţine minorele în România, departe de tatăl lor, mama a determinat în viaţa acestora un dezechilibru major şi semnificativ, atât prin schimbarea mediului optim de viaţă asigurat copiilor exclusiv de către pârât, cât mai ales prin imposibilitatea acesteia, în lipsa oricăror mijloace financiare, de a susţine cheltuielile generate, de creşterea şi educarea optima minorelor şi de, a le asigura un cămin la nivelul celor cu care fuseseră obişnuite in Franţa.

Reclamanta fiind autoarea unei acţiuni ilicite de reţinere a minorelor K şi D L pe teritoriul României în sensul răpirii internaţionale de copii reglementate de Convenţia de la Haga. din 1980, iar autorităţile centrale române şi franceze întreprind în prezent demersuri pentru ca mama să înapoieze de bunăvoie minorele pe teritoriul Franţei.

„Răpirea" s-a realizat în condiţiile în care a lipsit şi lipseşte orice indiciu privind oportunitatea schimbării domiciliului minorelor: mediul armonios de dezvoltare asigurat exclusiv de pârât  în Franţa - mediu liniştit, deplin civilizat, plin de afecţiune, fără niciun fel de privări materiale, cu posibilitatea copiilor de a avea acces la un nivel superior de educaţie si instruire culturală şi sportivă - a reprezentat şi reprezintă chiar mediul de care au nevoie copiii pentru a li se asigura o viaţă şi o evoluţie frumoase.

In aceste condiţii, lipseşte orice aparenţă de legalitate cu privire la schimbarea de domiciliu efectuată fraudulos de către reclamantă - pârâtă şi deci orice suport faptic şi juridic pentru acţiunea acesteia.

Acţiunea reclamantei este menită, în realitate, să satisfacă eventuale capricii de moment ale reclamantei-pârâte, insatisfacţii legate strict de persoana sa şi de anumite dorinţe vindicative impulsive, fără să aibă vreun moment în vedere starea de bine şi interesul minorelor şi dezechilibrul care li se produce prin rămânerea acestora departe de singurul mediu familial pe care îl cunosc, cel din Franţa.

 Din probele existente în cauză, se observă că nu există nici cel mai mic indiciu că dezvoltarea fizică şi psihică a minorelor K şi D L a fost pusă în pericol în Franţa, la domiciliul pârâtului, unde s-au născut şi au crescut până la această vârstă şi au beneficiat de dragostea ambilor părinţi.Dimpotrivă, o schimbare a locuinţei minorelor, ca măsură definitiviă, motivat de faptul ca mama lor, din considerente exclusiv subiective nu a mai dorit să se întoarcă în reşedinţa familială, nu ar face decât să le bulverseze psihic, să le scoată dintr-un mediu familiar faţă de care s-au ataşat total, să le îndepărteze de tatăl lor şi de persoanele faţă de care are o afecţiune deosebită.

Este evident faptul că ceea ce trebuie să prevaleze în cauză este interesul superior al minorelor, care trebuie determinat prin examinarea tuturor criteriilor de apreciere a situaţiei de fapt, aşa cum ie-am evidenţiat mai sus, dincolo de orgolii deşarte sau supărări mai mult sau mai puţin trecătoare ale reclamantei.

Afirmaţiile reclamantei referitoare la „planificarea din timp" a întoarcerii în România alături de fete şi existenţa suportului pârâtului în acest sens sunt profund neadevărate si nu îşi găsesc suport în situaţia de fapt reală. Pârâtul nu a avut nicio discuţie anterioară cu reclamanta legată de această „întoarcere definitivă" în ţara sa natală. Reclamanta nu a împachetat lucrurile sale şi ale copiilor,(cu excepţia celor necesare pentru vacanţa de Crăciun), nu şi-a luat rămas bun de la niciun prieten sau cunoscut, învăţătoarea K nu a fost avizată despre vreo retragere a fetei din şcoală (s-a solicitat numai scutirea pentru ziua de 6 ianuarie). Practic, decizia reclamantei de a nu mai reveni în Franţa şi de a retine copiii pe teritoriul României a fost luată pe parcursul şederii în România, fără să conştientizeze consecinţele grave ale unui astfel de gest, atât pentru copii, cât şi pentru pârât.

Comportamentului iresponsabil al reclamantei, aceasta a înscris-o pe minora K la o şcoală din România, în mod evident fără acordul pârâtului, în timp ce fiica acestora nu ştie nici să scrie, nici să citească în limba română, demonstrând în acest fel o nepăsare neperroisă faţă de dorinţele copilului, care şi-a manifestat nu de puţine ori admiraţia şi încântarea faţă de învăţătoarea şi colegii din Şcoala Mansart din Montigny-Le-Bretonneaux.

Mai mult, reclamanta-pârâtă a înscris-o pe minora K în clasa aII-a a Liceului Teoretic „Aurel Vlaicu" din Breaza, care în sistemul educaţional francez corespunde clasei CE 1, deşi K depăşise de mult acest nivel, fiind deja înscrisă în clasa CE2 a Şcolii Mansart (corespondentă a clasei a III-a din România), determinând în mod nepermis pentru însăşi evoluţia intelectuală a fiicei noastre, K, repetarea unui an, şcolar.

Minorele K şi D Lett sunt supuse unei încercări dramatice pentru tânăra lor existenţă, fiind „smulse” din mediul în .care s~au născut şi au crescut şi îndepărtate cu rea-voinţă de tatăl lor, nu poate fi admisă cererea reclamantei-pârâte de stabilire a locuinţei loc la domiciliul mamei din România.

Dimpotrivă, singura urgenţă în cauză este aceea de a permite minorelor întoarcerea în Franţa, în singurul mediu stabil şi fericit pe care îl cunosc, alături de persoana care le-a supravegheat cel mai bine interesele, respectiv pârâtul şi alături de toţi ceilalţi prieteni şi celelalte persoane apropiate care au constituit „micul paradis" al celor două fiice.

Relaţiile personale ale pârâtului cu minorele K şi D L se bazează pe afecţiune şi devotament reciproc, fiicele acestuia fiind cele mai importante persoane din viaţa sa.

Autoritatea părintească asupra minorelor a fost exercitată de drept împreună şi în mod egal de către pârât şi reclamantă, de la naşterea minorelor şi până în prezent.

Pe parcursul existentei minorelor, pârâtul a efectuat toate demersurile fireşti pentru orice părinte de le oferi fiicelor mele toate condiţiile materiale şi spirituale necesare unei dezvoltări şi educaţii temeinice, fiind un tata implicat şi devotat, întodeauna prezent în viaţa copiilor.

Pârâtul a mai arătat cu privire la afirmaţia reclamantei referitoare la faptul că aceasta a fost întotdeauna singurul părinte implicat în toate activităţile privitoare la creşterea şi educarea fetelor este dureroasă, profund neadevărată şi contrazisă de toate probele care vor fi administrate în cauză.

Din seturile fotografice anexate prezentei, alcătuite din fotografii efectuate pe parcursul anilor 2006-2013, în diverse ocazii din viaţa de familie (maternitate, botezul,aniversări, spectacole de grădiniţă, teatru, parc,  cinema, vizite în parcuri de distracţie, la Turnul Eiffel, Disneyland, circ, vacanţe ele vară şi de iarnă, acasă, în România etc.) reiese în mod neîndoielnic relaţia extrem de apropiată pe care o are cu fiicele sale şi prezenţa acestuia constantă în viata lor, atât la evenimente importante, cât şi în banalul cotidian. Fiecare clipă petrecută împreună cu fiicele acestuia umplându-i inima de bucurie şi viaţa de un sens profund. Legătura emoţională profundă dintre tată şi fiicele sale putând fi observată şi din fotografiile postate de către reclamanta-pârâtă pe pagina sa din reţeaua de socializare Facebook în perioada 2009 – 2013 în care pârâtul şi copiii acestuia sunt în diverse ipostaze din vacanţe, acasă în Franţa, în România şi în alte locuri.

In ceea ce, priveşte mijloacele de subzistenţă ale familiei astfel cum a arătat, pârâtul este singurul părinte cate a înregistrat venituri constante, stabile de-a lungul anilor şi care a contribuit la cheltuielile curente ale locuinţei (chirie, impozite, utilităţi), la cheltuielile de hrană, îmbrăcăminte, igienă, medicamente ale noastre şi ale copiilor, a suportat costurile achiziţionării autoturismelor personale pentru reclamantă şi acesta, a achitat costurile deplasărilor în vacanţe/concedii, precum şi ale tuturor activităţilor recreative şi educaţionale pentru fiicele sale.

Pe parcursul întregii perioade de 8 ani în care a convieţuit cu reclamanta - cu excepţia unei perioade de trei luni din anul 2008 şi de opt luni în anul 2012 când a încasat câteva sute de euro pentru un stagiu finanţat de stat,  aceasta nu a fost angajată niciodată, nu a încasat niciodată venituri (din muncă sau din alte surse), nu a întreprins niciun demers pentru a asigura cheltuielile elementare de creştere şi educare a fiicelor sale şi mai mult, s-a aflat în permanenţă în imposibilitate financiară de a-şi susţine propriile nevoi de întreţinere şi subzistenţă.

Pârâtul fiind de asemenea, părintele care s-a ocupat exclusiv de activităţile educaţionale din grădiniţă şi apoi din şcoală ale fiicei K, prin suportul zilnic pe care i l-a acordat în pregătirea temelor şi în rezolvarea exerciţiilor, în completarea caietelor, în însuşirea facilă a cunoştinţelor, precum şi în orice alte activitate, şcolară. Această răbdate şi perseverenţă a pârâtului în corelaţie cu însuşirile personale ale fiicei sale au condus la rezultate şcolare remarcabile, K făcând un salt important de la clasa CE, direct la clasa CE2.

Având în vedere faptul că reclamanta a sustras minorele de sub autoritatea paternă, le-a stabilit într-un mediu necunoscut, cu o limbă şi o cultură extrem de diferite şi care paralizează chiar posibilităţile de comunicare ale copiilor, că reclamanta-pârâtă nu a avut niciodată nicio sursă de venituri şi nu le poate asigura minorelor un. cămin sau condiţii minime de supravieţuire sau cel puţin la nivelul celor cu care minorele au fost obişnuite pana acum, rezultă cu evidenţă că acţiunile mamei suni contrare interesului superior al copiilor. Cu titlu de exemplu, arăt că, în prezent, reclamanta le reţine şi locuieşte efectiv cu cele doua fiice într-un apartament din Breaza de aproximativ 65 m2, cu două dormitoare şi dependinţe, împreuna cu mama, tatăl şi tratele reclamantei, în respectivul apartament locuind astfel în mod efectiv şase persoane.

Prin contrast, imobilul în care au locuit şi au crescut fiicele sale înainte de reţinerea lor în România este un apartament situat într-o zonă centrală din Monrigny--Le-Bretonneaux. cu o suprafaţă locuibilă de 72 mp şi o terasă de 15 mp mobilat şi utilat complet .

In drept,pârâtul a invocat aplicabilitatea dispoziţiilor legale: art.16 din Convenţia de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, art.129, alin.2, pc.1 NCPC, coroborate cu art.130 alin.1 şi art.132 alin.4 NCPC, art.998, alin.1NCPC, art.1, alin.2 coroborate cu art.10 şi art.11, art.19 din Regulamentul nr.2201/2013 al Consiliului privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, de abrogare a Regulamentului CE nr.1347/2000, art.2 din Legea nr.272/2004, art.505 NCC, art.496 NCC.

În susţinerea cererii a depus: împuternicire avocaţială, în original, dovada de recepţionare a cererii de chemare în judecată la data de 1 martie 2014, biletele de avion, inclusiv pentru fiice, rezervate la data de 13.12.2013 pentru zborul Paris -Bucureşti din 23.12.2103 şi retur Bucureşti - Paris din 07.01.2014, dovada înregistrării pe rolul Tribunalului de Mare Instanţă Versailles a dosarului nr. MDI 6142/10.01.2014 şi citaţia transmisă către S A, cererea de înapoiere a minorelor în cadrul Convenţiei de Ia Haga din 1980, înregistrată la BECCI sub nr. 2000724/22.01.2014, precum şi documentele-anexă la aceasta, comunicarea BECCI din data de 05.02.2014 cu privire la stadiul cererii nr. 2000724, declaraţiile de venituri şi deciziile de impunere ale pârâtului din perioada 2006-2012, contractul de muncă al pârâtului şi adeverinţa de salariat, adrese ale Oficiului Forţelor de Muncă din Franţa referitoare la lipsa unui loc de muncă al d-nei S Ad, fotografii de familie din perioada 2006-2013, fotografii „postate" de reclamanta-pârâtă pe pagina personală de Facebook, declaraţia directoarei şi învăţătoarelor din cadrul Şcolii elementare Mansart. din data de 04.02.2014, adeverinţă şcolară, caietul şcolar şi de legătură parentală cu şcoala, carduri de asigurări de sănătate, contractul de închiriere din 09.04.2009, schiţa imobilului din B-dul. Gustave Eiffel, declaraţii olografe ale terţilor cu referire la minore, domiciliul şi şcolarizarea acestora, corespondenţa electronică dintre reclamanta-pârâtă şi naşa minorei K, din data de 13.12.2013 precum şi alte înscrisuri

Reclamanta nu a formulat răspuns la întâmpinare.

În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

 Atât prin întâmpinarea formulată cât şi prin concluziile orale ale părţilor au fost invocate atât necompetenţa generală a instanţelor române cât şi suspendarea cauzei în baza art.19 din Regulamentul CE nr.2201/2003 al Consiliului precum şi suspendarea cauzei până la soluţionarea cererii de înapoiere a minorelor în cadrul Convenţiei de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii.În ceea ce priveşte ordinea de soluţionare a acestor incidente procesuale instanţa apreciază că în cauză primează excepţia necompetenţei generale ale instanţelor române, la momentul soluţionării nemaifiind incidentă suspendarea cauzei potrivit art.19 din Regulamentul CE nr.2201/2003 al Consiliului, deoarece instanţa franceză s-a pronunţat asupra competenţei sale şi a soluţionat fondul cauzei, iar în privinţa cererii de suspendare conform Convenţiei de la Haga, cerere aflată pe rolul Tribunalului Bucureşti, instanţa apreciază că textul respectiv impune o restricţie de soluţionare pe fond a cauzei, dar nu interzice posibilitatea analizării competenţei. Rezultă aşadar că în situaţia în care instanţa din statul în care copilul a fost deplasat se consideră necompetentă, art.16 al Convenţiei de la Haga nu şi-ar mai găsi aplicabilitatea.

 Asupra excepţiei necompetenţei generale instanţa reţine că potrivit art. art. 1 alin. 1 lit. b din Regulamentul nr. 2201/2003, dispoziţiile acestui regulament se aplică materiilor civile privind atribuirea, executarea, delegarea, retragerea totală sau parţială a răspunderii părinteşti, iar în cadrul acestor materii se cuprind lit. a şi lit. c, încredinţarea şi dreptul de vizită desemnarea şi atribuţiile oricărei persoane sau oricărui organism însărcinat să se ocupe de persoana sau bunurile copilului, să îl reprezinte sau să-l asiste.

Potrivit art.8 din Regulamentul nr.2201/2003 instanţele judecătoreşti dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părinteşti privind un copil care are reşedinţe obişnuită în acel stat membru la momentul la care instanţa este sesizată.

Dispoziţiile art. 10 din acelaşi regulament stabilesc competenţa judecătorească în cazuri de răpire a copilului referitoare la situaţia deplasării sau reţinerii ilicite a unui copil, instanţele judecătoreşti din statul membru în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită imediat înaintea deplasării sau a reţinerii sale ilicite, rămân competente până în momentul în care copilul dobândeşte o reşedinţă obişnuită într-un alt stat membru şi până când orice persoană, instituţie sau alt organism căruia i-a fost încredinţat copilul consimte la deplasarea sau reţinerea acestuia.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt instanţa reţine că părţile au convieţuit în Franţa, iar din relaţia lor s-au născut minorele L D A, la data de 18.07.2012  şi L K E la data de 08.01.2006.

Din ancheta socială efectuată de autoritatea tutelară din cadrul Primăriei Breaza rezultă în urma discuţiilor purtate cu reclamanta, că la sfârşitul anului 2013 familia a hotărât să se mute în România şi la data de 23.12.2013, părţile şi cele două minore au venit în ţară la domiciliul bunicilor materni iar în data de 26.12.2013 pârâtul a părăsit România şi nu a mai revenit alături de familia sa şi de la această dată nu mai participă financiar la creşterea şi îngrijirea minorelor dar ţine legătura telefonic cu fiica mai mare.

Din biletele de avion depuse la dosar de către pârât rezultă că atât părţile cât şi cele două minore urmau să se întoarcă în Franţa în data de 07.01.2014.

Rezultă totodată din înscrisurile depuse la dosarul cauzei faptul că pârâtul L F are domiciliul în Franţa şi lucrează la Huawei Technologies France SAS.

Instanţa reţine totodată că aşa cum rezultă din cererea aflată la fila 80 din dosar şi extrasul din minuta Grefei Tribunalului de Mare Instanţă din Arondismentul din Versailles (fila 519), pârâtul a introdus pe rolul acestei instanţe o cerere având ca obiect în esenţă stabilirea domiciliul minorelor şi exercitarea autorităţii părinteşti.Potrivit vizei existente pe cererea de la fila 80 cererea a fost depusă la instanţa franceză la data de 10.01.2014. Din considerentele hotărâri franceze asupra excepţiei de litispendenţă se reţine că aceasta a avut în vedere hotărârea Judecătoriei Câmpina în dosarul nr.250/204/2014 având ca obiect ordonanţă preşedinţială, prin care aceasta s-a declarat necompetentă, apreciindu-se astfel că judecătorul francez este competent potrivit art.10 din regulamentul nr. nr.2201/2003.Totodată instanţa franceză a soluţionat fondul cauzei.

Din articolul 19 alin.2 din Regulament rezultă faptul că în cazul în care acţiuni referitoare la răspunderea părintească privind un copil, având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză, se introduc în faţa instanţelor judecătoreşti din state membre diferite, instanţa sesizată în al doilea rând suspendă din oficiu procedura până când se stabileşte competenţa primei instanţe sesizate. În cazul în care se stabileşte competenţa primei instanţe sesizate, instanţa sesizată în al doilea rând îşi declină competenţa în favoarea acesteia.

Potrivit art.16 din acelaşi regulament o instanţă se consideră sesizată la data depunerii la instanţă a actului de sesizare  sau a unui act echivalent, cu condiţia ca reclamantul să nu fi neglijat în continuare să ia măsurile pe care era obligat să le ia pentru ca actul să fie notificat sau comunicat pârâtului.

Faţă de aceste dispoziţii instanţa apreciază că prima instanţă sesizată în cauză este instanţa franceză având în vedere menţiune existentă pe cererea de chemare în judecată depusă la dosarul cauzei (10.01.2014 prin raportare la data înregistrării prezentului dosar, respectiv 15.01.2014). Nu se poate reţine susţinerea reclamantei în sensul că această cerere iniţială a fost anulată, aceasta neproducând nici un fel de dovadă în acest sens. De asemenea, nici invocarea de către reclamantă a menţiunilor din hotărârea franceză în sensul menţionării datei de 20.01.2014 (fila 520) nu poate fi reţinută această menţiune referindu-se la data la care a fost citată reclamanta prin executor judecătoresc.

Instanţa apreciază totodată că în cauză nu se mai impune analizarea motivelor pentru care instanţa română ar fi necompetentă prin raportare la celelalte dispoziţii regulamentare având în vedere soluţia instanţei franceze cu primire la competenţă.Aşa cum rezultă şi din hotărârea în cauza C-497/10/2010 Chaffe/Mercredi, instanţa română ar putea face abstracţie de hotărârea instanţei străine cu privire la competenţă numai în situaţia în care instanţa străină nu ar fi fost prima sesizată, situaţie care nu se regăseşte în speţă.

În raport de această situaţie de fapt şi având în vedere şi dispoziţiile art. 132 alin.3 Cpc va admite excepţia necompetenţei generale a instanţelor româneşti şi va respinge cererea principală şi cererea reconvenţională ca nefiind de competenţa instanţelor române.

Având în vedere că atât cererea principală cât şi cererea reconvenţională având acelaşi obiect urmează a fi respinse instanţa nu va soluţiona cererile referitoare la plata cheltuielilor de judecată.

Domenii speta

Spete similare