Taxa pentru serviciul public de radiodifuziune şi televiziune

Art. 40 alin. 3 din legea 41/1994 („ persoanele juridice cu sediul în România au obligaţia de a plăti o  taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi televiziune, în calitate de beneficiari ai acestora”) nu instituie o prezumţie legală absolută, privind calitatea de beneficiar, a tuturor persoanelor juridice. În eventualitatea în care legiuitorul ar fi dorit instituirea unei asemenea prezumţii legale absolute ar fi întrebuinţat o formulă de exprimare aflată la adăpost de orice interpretare de genul „persoanele juridice cu sediul în România au obligaţia de a plăti o  taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi televiziune”.

Judecătoria Bistriţa – secţia civilă, Sentinţa civilă nr. 7998/2013, pronunţată în dosarul nr. 2819/190/2013

Prin cererea înregistrată la această instanţă sub numărul de mai sus, reclamanta SRD a solicitat să se dispună obligarea pârâtei SC LM SRL la plata sumei totale de 736,34 lei, reprezentând taxa pentru serviciul public de radiodifuziune facturată în perioada aprilie 2010 - decembrie 2011, în cuantum de 630 lei, şi penalităţi de întârziere calculate la data de 19.02.2013, în cuantum de 106,34 lei; cu cheltuieli de judecată.

În motivare se arată că, potrivit art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, privind organizarea şi funcţionarea reclamantei, republicată, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agenţiile şi reprezentanţele acestora, precum şi reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.

În aplicarea art. 40 alin. 4 din Legea nr. 41/1994 a fost adoptată Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, hotărâre aplicabilă la momentul formulării prezentei cereri de chemare în judecată şi care stabileşte, printre altele, cuantumurile lunare ale taxei pentru serviciul public de radiodifuziune, pe categorii de plătitori, precum şi modalitatea de încasare şi scutire de la plata acestora, statuând şi modalitatea de calcul pentru penalităţile de întârziere.

În conformitate cu prevederile HG nr. 977/2003, art. 5 alin. 1 "Taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune se va încasa de la plătitorii acesteia, prevăzuţi la art. 1 şi 3, de către Societatea Comercială de Distribuţie şi Furnizare a Energiei Electrice "Electrica" - S.A. prin filialele sale, în baza unui contract de mandat, odată cu plata energiei electrice consumate".

Potrivit art. 6 alin. 1 şi 2 din HG nr. 977/2003, pentru neplata la termen a taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune plătitorii plătesc penalităţi pentru fiecare zi de întârziere, iar cuantumul acestora se determină în conformitate cu metodologia de calcul a Societăţii Comerciale de Distribuţie şi Furnizare a Energiei Electrice "Electrica" -S.A. pentru întârzierea la plată a facturii de energie electrică, instituindu-se o derogare de la prevederile art. 1087 Cod civil conform principiului specialia generalibus derogant.

În drept s-au invocat dispoziţiile art. 112 Cod procedură civilă, art. 40 alin. 3 şi 4 din Legea nr. 41/1994 şi HG nr. 977/2003.

În probaţiune s-au anexat înscrisuri (f. 5-27).

Legal citată, pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat să se dispună respingerea ca neîntemeiată a acţiunii; cu cheltuieli de judecată.

În motivare se arată că cererea reclamantei este neîntemeiata, în primul rând, sediul societăţii fiind în apartamentul proprietatea administratorului legal, LC şi a soţiei. Cei doi, de asemenea, plătesc în cadrul facturii de energie, factura emisă pentru persoane fizice, taxa radio şi taxa TV, iar societatea nu desfăşoară activitate la sediul social Ori, faţă de acest fapt, nu poate fi obligată pârâta la plata taxei radio, atât timp cât societatea nu desfăşoară activitate la sediul social, iar în celalalt punct de lucru nu deţine niciun receptor radio. În plus, familia administratorului societăţii, pentru apartamentul acestora, apartament în care se afla sediul societăţii, plăteşte taxa radio datorată, în condiţiile legii. De asemenea, în nenumărate rânduri, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat cu privire la taxa radio, constatând nulitatea articolului 3 alin. l şi 2 din HG nr. 977/2003, faţă de dispoziţiile art. 40 alin.3 din Legea nr. 41/1994. În acest sens, pârâta invocă Sentinţa civilă nr. 185/27.04.2010 a Curţii de Apel Cluj, Decizia civilă nr. 607/03.02.2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Decizia civilă nr. 2102/09.04.2009 a aceleiaşi instanţe. Astfel, în toate aceste hotărâri judecătoreşti, instanţa supremă a constatat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, „persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agenţiile şi reprezentanţele acestora, precum şi reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii”. Ori, instanţa supremă a analizat sintagma "beneficiar" - prin dispoziţiile Deciziei nr. 297/06.07.2004 a Curţii Constituţionale - prin raportare la definiţia acestei sintagme şi la prevederile art. 40 alin.3 din Legea nr. 41/1994. În urma acestei analize minuţioase, Înalta Curte a concluzionat : "s-a relevat că art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că veniturile proprii ale Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune provin, între altele, şi din taxe pentru serviciul public de radiodifuziune, respectiv pentru serviciul public de televiziune, dar, aşa cum prevede chiar alin. (3) al acestui articol, care face şi obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, taxele sunt datorate de către subiectele de drept acolo menţionate, „în calitate de beneficiari ai acestor servicii". Aşadar, obligaţia prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalităţi, de serviciile publice respective şi, în consecinţă, niciuna dintre criticile formulate nu poate fi reţinută. [...] Autoritatea de jurisdicţie constituţională din România a examinat constituţionalitatea acestor prevederi statuând că ele nu contravin principiului instituit de Legea fundamentală privind ocrotirea în mod egal a proprietăţii, câtă vreme textul în discuţie se interpretează în sensul că obligaţia de suportare a acestor taxe revine tuturor persoanelor fizice sau juridice care beneficiază de aceste servicii.

Noţiunea de „beneficiar" a fost definită ca fiind persoană, colectivitate sau instituţie care are folos din ceva; destinatar al unor bunuri materiale sau al unor servicii; persoană fizică sau juridică în folosul căreia se realizează o acţiune; cel care beneficiază de ceva; persoană, instituţie etc. pentru care se face o lucrare; persoană, întreprindere, instituţie pentru care se execută o lucrare, se prestează diferite servicii. Prin interpretarea normelor de drept civil se înţelege operaţiunea logic-raţională de stabilire a conţinutului şi sensului normelor de drept civil. Hotărârile Guvernului dau expresie unei competenţe originare a Guvernului, strict limitată şi decurgând din însăşi natura funcţiei pe care acesta o îndeplineşte. Legile fiind adoptate de către Parlament, Guvernului, ca organ suprem executiv, îi revine numai organizarea executării legilor, scop în care emite hotărâri tocmai pentru a face o lege cât mai clară şi pentru dezlegarea chestiunii litigioase,

Curtea a considerat că este necesar să se realizeze mai întâi interpretarea normei cuprinse în art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, prin prisma tuturor tehnicilor de interpretare. Curtea a avut în vedere că într-o interpretare gramaticală această normă juridică instituie obligativitatea plăţii taxei numai acelor persoane juridice care au calitatea de beneficiari, şi anume a acelor entităţi în folosul cărora se realizează acţiunea de informare de către cele două servicii publice. Nu numai interpretarea gramaticală conduce la această concluzie, ci şi o interpretare logică şi sistematică a acestor dispoziţii, care implică lămurirea înţelesului lor ţinându-se cont de legăturile pe care acestea le au cu alte norme juridice din acelaşi act normativ sau din alte acte normative.

Se recunoaşte dreptul societăţilor comerciale de a-şi suspenda temporar activitatea. Pe perioada suspendării temporare a activităţii, entitatea nu mai desfăşoară niciun fel de activităţi menite să conducă la realizarea obiectului social. în acest context nu are interesul ca entitate să se expună acţiunii de informare realizată de către cele două servicii publice. Tot agenţilor economici le este recunoscut dreptul de a declara la momentul autorizării că nu desfăşoară activitate la sediul social, context în care nu mai este necesară verificarea întrunirii condiţiilor privind autorizarea funcţionării în acele spaţii.

Dacă se admit aceste premise, la un sediu social unde nu se desfăşoară activitate entitatea nu poate beneficia în locaţia respectivă de cele două servicii publice. A interpreta norma în discuţie în sensul că societăţile comerciale datorează această taxă chiar dacă nu beneficiază în mod direct de aceste servicii şi nu deţin receptoare menite să transmită informaţia înseamnă a goli de conţinut celelalte dispoziţii din normele juridice comerciale speciale care le conferă acestor entităţi dreptul de a nu desfăşura niciun fel de activitate pe o perioadă limitată de timp. Norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei şi, acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă. Interpretarea gramaticală a noţiunii de „beneficiar" include persoanele fizice sau juridice în folosul cărora se prestează efectiv cele două servicii publice. [...] De aceea, excepţia prevăzută în cazul persoanelor fizice nu împiedică aplicarea logică a acestei scutiri şi în privinţa persoanelor juridice care nu au calitatea de beneficiar al acestui serviciu. Alin. (7) al art. 40 nu exclude posibilitatea instituirii unor scutiri şi în ipoteza reglementată la alin. (3) al aceluiaşi articol. Art. II din Legea nr. 533/2003 nu face distincţie în privinţa scutirilor între persoanele fizice sau juridice. O interpretare a textului în discuţie în maniera evocată de Guvern ar fi neconformă cu dreptul garantat în art. 1 din Primul Protocol adiţional şi ar denatura sensul interpretării jurisdicţionale realizate indirect pe calea contenciosului constituţional. Exceptarea de la scutire a persoanelor juridice aflate în situaţii similare cu persoanele fizice cărora li se recunoaşte acest drept nu vizează un scop legitim, constituind practic o ingerinţă în dreptul de proprietate al celor dintâi, ingerinţă care nu se justifică nici prin proporţionalitate, nici prin scop, neexistând un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat de Executiv prin măsura care privează de scutire persoanele juridice (a se vedea CEDO, Cauza Pressos Compania Naviera — S.A. şi alţii împotriva Belgiei, Hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria A, nr. 332, p. 23, paragraful 38)”.

Faţă de interpretarea făcuta de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a noţiunii de "beneficiar" astfel cum a fost ea cerută de dispoziţiile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, este evidentă nelegalitatea art. 3 alin.2 din HG nr.977/2008, nelegalitate constatată, de altfel, şi de instanţa supremă. Faţă de constatările, atât cele ale Curţii Constituţionale, dar şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pârâta invocă autoritatea de lucru judecat ale acestor hotărâri, şi, pe cale de consecinţă nelegalitatea art. 3 alin.2 din HG nr.977/2008, articol de care se prevalează reclamanta în cererea sa.

Astfel, emiterea şi facturarea taxei radio pe care o pretinde acum reclamanta, priveşte sediul social al firmei, după cum rezultă din însăşi actele depuse de reclamantă în probaţiune. Dar, la sediul social al firmei este locuinţa unei familii, familie care plăteşte, lunar, taxa radio. În consecinţă, societatea pârâtă nu desfăşoară nici o activitate la sediul social, motiv pentru care nu deţine niciun aparat de la acel sediu, nici la punctele de lucru pe care le au. Este evident că societatea nu beneficiază de serviciul public de radiodifuziune, atât timp cât activitatea societăţii nu se desfăşoară la sediul social. Faţă de acest fapt, este ilogic să fie obligată la plata taxei radio, atât timp cât nici la sediul social, nici la punctul de lucru nu deţine receptor radio, deci nu este  beneficiara vreunui serviciu prestat de reclamantă. Faţă de cele arătate, solicitarea reclamantei de obligare a sa la plata sumei de 630 lei cu titlu de taxă pentru serviciul public de radiodifuziune, serviciu de care nu beneficiază în cadrul societăţii, este neîntemeiată şi se impune respingerea acestei cereri.

În ceea ce priveşte obligarea societăţii pârâte la plata penalităţilor în valoare de 106.34 lei şi această pretenţie este neîntemeiată. În primul rând, se invocă faptul că atât timp cât nu datorează taxa radio, reclamanta nu poate solicita şi plata penalităţilor aferente acestei taxe, conform principiului că ceea ce este nul, nu poate produce efecte juridice. În al doilea rând, reclamanta nu este îndreptăţită să ceară penalităţi de la societatea în cauză atât timp cât aceste penalităţi nu au fost prevăzute în contract, între cele două părţi neexistând niciun un contract valabil încheiat. Ori penalitatea este o sancţiune care se aplică pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor contractuale, doar dacă această sancţiune este expres prevăzută într-un contract şi acceptată de părţi prin semnarea contractului. Între societatea pârâtă şi reclamantă nu a existat niciodată contract încheiat în mod valabil prin care să-şi fi asumat vreo obligaţie de plată a penalităţii, motiv pentru care nu poate fi obligată la plata acestei penalităţi.

În drept s-au invocat prevederile art. 197, art. 205, art. 208, din Noul Cod de procedură civilă, art. 178, art. 1179, art. 1204, art. 1242, art. 1552, art. 1553, art. 1538, art. 1539 din Noul Cod civil şi art. 1066, art. 1067 din vechiul Cod civil.

În probaţiune s-au anexat înscrisuri (f. 45-63).

Prin răspunsul la întâmpinare depus la dosarul cauzei la data de 12.06.2013, reclamanta arată, referitor la faptul că sediul principal al societăţii pârâte se afla în B., str. TV, nr. 25, scara B, etaj 1, ap. 13, jud. BN, la aceeaşi adresă cu a administratorului LC (adresă unde s-a plătit taxa radio de către persoana fizică), această susţinere nu are nicio relevanţă întrucât, potrivit legii (Legea nr. 41/1994 şi HG nr. 977/2003) obligativitatea plăţii taxei radio revine atât persoanei juridice, cât şi persoanei fizice. Persoana fizică şi persoana juridică sunt două entităţi juridice distincte cu drepturi şi obligaţii distincte, astfel încât faptul plăţii taxei de radiodifuziune de către persoana fizică nu scuteşte persoana juridică SC P SRL de plata taxei radio.

Referitor la declaraţia pârâtei făcută în cadrul întâmpinării depuse la dosarul cauzei în sensul că societatea respectivă nu deţine radio, legea nu prevede declaraţia persoanei juridice că nu deţine radio pentru a fi scutită de plata taxei radio, aşa cum prevede în mod expres pentru persoanele fizice. După cum se cunoaşte, excepţiile de la lege trebuie interpretate strict şi limitativ, fără a le putea extinde prin similitudine şi la alte situaţii aşa cum procedează societatea pârâta în prezenta cauza. De asemenea, doar persoanele juridice care se încadrează în categoria microîntreprinderilor şi care şi-au suspendat activitatea, potrivit prevederilor legale nu mai au obligaţia de plată a taxei pentru radio, potrivit art. 3 alin. 1 din HG nr. 977/2003, cu modificările ulterioare, ceea ce însă nu este cazul în situaţia societăţii pârâte (care nu este microîntreprindere şi nici nu şi-a suspendat activitatea conform prevederilor legale).

Este adevărat că, aşa cum a arătat şi pârâta în întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, prin Decizia civilă nr. 2102/09.04.2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal, instanţa a anulat art. 3 alin. 1 din HG nr. 977/2003. Ulterior, decizia respectivă a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 691/14.10.2009. Potrivit art. 23 din Legea nr. 554/2004, „hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Acestea se publică obligatoriu după motivare, la solicitarea instanţelor, în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau, după caz, în monitoarele oficiale ale judeţelor or al municipiului Bucureşti, fiind scutite de plata taxelor de publicare". Având în vedere decizia instanţei de judecată pronunţată în legătură cu art. 3 alin. 1 din HG nr. 977/2003, precum şi publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, dar şi efectele publicării lor, Guvernul României a emis o nouă hotărâre având numărul 1012/09.09.2009 (publicată în Monitorul Oficial nr. 695/15.10.2009).

Prin HG nr. 1012/09.09.2009, legiuitorul a modificat art. 3 alin. 1 din HG nr. 977/2003, iar articolul respectiv a devenit următorul (forma care se păstrează şi în prezent): „persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria microîntreprinderilor, potrivit prevederilor art. 103 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, au obligaţia să plătească pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune, cu excepţia celor care şi-au suspendat activitatea, potrivit prevederilor legale”.

Potrivit art. 3 alin. 2 din HG nr. 977/2003, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum şi sucursalele şi celelalte subunităţi ale lor fără personalitate juridică şi sucursalele sau reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine au obligaţia să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune. Având în vedere art. 3 alin. 1si 2 din HG nr. 977/2003 - în forma sa actuală - dar şi prevederile art. 40 alin 3 din Legea 41/1994 rezulta indubitabil obligaţia legală a societăţii pârâte de a plăti taxa pentru serviciul public de radiodifuziune.

Referitor la susţinerea pârâtei din întâmpinarea depusă la dosarul cauze în sensul că instituţia reclamantă nu ar fi îndreptăţită să ceară de la societatea pârâtă penalităţi întrucât penalităţile respective nu au fost prevăzute în contract, având în vedere faptul că între societatea pârâtă şi SRR nu există un contract valabil încheiat, se impune respingerea susţinerii respective.

Referitor la inexistenţa unui contract de furnizare servicii încheiat între societatea pârâtă şi instituţia reclamantă, aceasta învederează faptul că SRR este o instituţie publică ce desfăşoară un serviciu public autonom de interes naţional potrivit art. 1 din legea de înfiinţare, nu o persoană juridică oarecare obligată la încheierea de contracte pentru stabilirea de raporturi juridice pentru activităţile prestate. Beneficiarul principal al serviciilor prestate de SRR îl reprezintă întreaga populaţie a României, având în vedere dispoziţiile Legii nr. 41/1994, întrucât prin înfiinţarea SRR, aceasta asigură pluralismul, libera exprimare a ideilor şi opiniilor publice, nu doar a anumitor persoane în mod particular, societatea românească de pretutindeni fiind cea care are un real folos din serviciile oferite prin diverse modalităţi de aceasta. Articolul 31 din Constituţie prevede dreptul tuturor cetăţenilor la informare, iar serviciile publice de radiodifuziune constituie modalităţile principale prin care statul asigură respectarea acestui drept.

Referitor la penalităţile solicitate prin acţiunea introductivă de instanţă, potrivit art. 6 din HG nr. 977/2003, pentru neplata la termen a taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune plătitorii plătesc penalităţi pentru fiecare zi de întârziere. Penalităţile se determină în conformitate cu metodologia de calcul a Societăţii Comerciale de Distribuţie şi Furnizare a Energiei Electrice "Electrica" S.A. pentru întârzierea la plată a facturii de energie electrică.

Pe fondul cauzei, reclamanta învederează că, potrivit art.40 alin 3 din Legea 41/1994, „persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum şi sucursalele şi celelalte subunităţi ale lor fără personalitate juridică şi sucursalele sau reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune". Prin urmare, toate persoanele juridice, inclusiv microîntreprinderile, au prezumată calitatea de beneficiar în accepţiunea Legii nr.41/1994 art.40 alin 3., iar în cazul de faţă nu se poate da o alta interpretare termenului de beneficiar, faţă de cea pe care a avut-o în vedere legiuitorul la momentul adoptării legii, precum şi Curtea Constituţională la momentul când a stabilit prin Decizia nr.297/2004 că textul de lege este constituţional.

De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 1930/02.04.2009, s-a pronunţat deja pe noţiunea de beneficiar de servicii radio a persoanelor juridice, având în vedere totodată Decizia Curţii Constituţionale nr.297/2004. Astfel, în interpretarea acestei sintagme, trebuie să se aibă în vedere raţiunile/motivările Curţii Constituţionale care au condus la luarea Deciziei Curţii Constituţionale nr.297/2004, dar mai ales criticile invocate la textul de lege, critici înlăturate de Curtea Constituţională prin respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 40 alin 3 din Legea 41/1994.

În acest sens precizează că, potrivit Deciziei nr. 297/2004, Curtea Constituţională a menţionat că nici una din criticile formulate nu poate fi reţinută, constatând de asemenea, că susţinerile de neconstituţionalitate sunt neîntemeiate şi pe cale de consecinţă a respins excepţia. Astfel, „...obligativitatea plăţii de către toate persoanele juridice române a taxei pentru serviciul public, independent de condiţia deţinerii de receptoare, este nejustificată, întrucât textul de lege criticat nu ia în considerare ca unele dintre acestea să nu deţină receptoare…”. Rezultă din cele prezentate că prin pronunţarea deciziei, Curtea Constituţionala a clarificat problema obligativităţii plaţii taxei, indiferent de deţinerea sau nu de receptoare, iar prevederile HG nr.977/1994 art. 3 alin. 2 nu contravin cu nimic celor prevăzute de art.40 alin 3 din Legea nr.41/1994.

Astfel, prin Decizia nr. 1930/02.04.2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat următoarele: „în cazul persoanelor juridice, în mod evident, legiuitorul nu a înţeles să facă deosebire între cele care deţin şi cele care nu deţin receptoare radio sau TV, instituindu-se aşa cum rezultă în mod clar ...obligativitatea plăţii acestor două taxe". „De altfel, dacă în intenţia legiuitorului ar fi fost să se facă o asemenea distincţie acest lucru s-ar fi făcut în mod expres aşa cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice..”. „Sintagma - beneficiari ai acestor servicii - nu poate fi altfel interpretată decât în modul în care Curtea Constituţională şi Curtea de Apel Cluj au abordat-o".

De asemenea, legat de raţiunea plăţii taxei radio de către beneficiarii de servicii publice de radiodifuziune, de care ar trebui să ţină seama instanţa de judecată la pronunţarea hotărârii, menţionează faptul că din punct de vedere constituţional, în sistemul de drept românesc, raţiunea existenţei SRR, ca şi fundamentul plăţii taxei radio îşi găseşte reglementarea constituţională în art. 31 alin 5 din Constituţia României, care stabileşte, printre drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, dreptul la informare. Alin. 2 al acestui articol prevede faptul că autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal, iar alin. 5, ca o concretizare a acestei obligaţii a statului, a stabilit ca serviciile publice de radio sunt autonome.

Dreptul la informare al cetăţenilor se corelează cu obligaţia statului de a-i informa corect, atât dreptul cetăţenesc cât şi obligaţia corelativă a statului fiind prevăzute constituţional. Obligaţia statului de a asigura prin mijloace adecvate dreptul la informare al cetăţenilor implică o cheltuială publică, inclusiv cu organizarea şi funcţionarea serviciilor publice de radio şi televiziune menţionate la art. 31 alin.5 din Constituţie. Din această perspectivă, este de remarcat faptul că art. 56 alin. 1 din Constituţie instituie obligaţia cetăţenilor de a contribui la cheltuielile publice prin taxe şi impozite.

În acest context, fundamentul plăţii taxei radio de către persoanele fizice şi juridice este reprezentat în concluzie, în mod esenţial, de obligaţia constituţională a cetăţenilor de a contribui la cheltuielile publice ale statului (cheltuiala privind organizarea şi funcţionarea SRR, rezultând, după cum am arătat, din obligaţia constituţională a statului de a informa corect pe cetăţeni, dar şi din cea de a asigura şi de a stimula accesul la cultură) o desfiinţare a acestor taxe însemnând lipsirea statului de principala resursa financiara pentru suportarea cheltuielii publice aferente concretizării dreptului de informare a cetăţeanului şi deci afectarea acestui drept, al oricărui cetăţean, persoana fizică sau juridică (fiind cunoscut faptul că, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi persoana juridică este considerată cetăţean).

Reclamanta mai învederează că, potrivit art.2 din Precizările emise de SRR pentru aplicarea HG nr.977/2003 prin "receptor radio" se înţelege orice aparat care poate recepta programele de radio, respectiv: radio la domiciliu, maşina personală, telefonul mobil, calculator, I-poduri sau orice alte aparate de natura celor care pot recepţiona în orice mod programele radio, precum şi abonamentele la cablu TV.

Prin notele scrise depuse la dosarul cauzei la termenul din 18.09.2013, pârâta a reiterat aspectele relevate în întâmpinare, insistând asupra puterii de lucru judecat privind nelegalitatea art. 3 alin. l şi 2 din HG nr. 977/2003; cu cheltuieli de judecată.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut  următoarele: 

În perioada aprilie 2010 – decembrie 2011 au fost emise pârâtei de către SC FFEE E. F T N SA, în calitate de mandatar al reclamantei, o serie de facturi fiscale în valoare de 630 lei reprezentând taxă radio şi TV. Pentru suma de 630 lei reprezentând taxă radio şi TV reclamanta a calculat penalităţi de întârziere în cuantum de 106,34 lei. Potrivit disp. art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994, persoanele juridice cu sediul în România au obligaţia de a plăti o  taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi televiziune, în calitate de beneficiari ai acestora. Acest text legal instituie în sarcina persoanelor juridice beneficiare a serviciului public de radiodifuziune şi televiziune obligaţia de a achita o taxă pentru aceste servicii, cuantumul taxei fiind stabilit prin dispoziţiile HG 977/2003, acest text legal stabilind şi penalităţile de întârziere în cazul neplăţii la termen a taxei respective. Având în vedere aceste texte legale  instanţa reţine că singura condiţie necesară pentru existenţa obligaţiei pârâtei de plată a sumei de 540 lei este ca aceasta să fi beneficiat, în perioada aprilie 2010 - decembrie 2011, de serviciile  de radiodifuziune şi televiziune furnizate de reclamantă, cuantumul obligaţiei, în cazul în care aceasta există, fiind stabilit prin lege.

La fundamentarea soluţiei adoptate, prima instanţă a mai menţionat că pârâta a negat calitatea sa de beneficiar al serviciilor de radio şi televiziune iar reclamanta nu a probat prin nici un mijloc de probă faptul că în perioada pentru care s-au emis facturile fiscale pârâta a beneficiat de aceste servicii, cu toate că potrivit disp. art. 249 din Noul cod de procedură civilă cel ce face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile prevăzute de lege. Susţinerea reclamantei potrivit căreia textul art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994 prezumă calitatea persoanelor juridice de beneficiar al serviciilor de radio şi televiziune este neîntemeiată întrucât textul legal invocat este clar formulat şi nu conţine vreo dispoziţie potrivit căreia persoanele juridice sunt prezumate beneficiare ale serviciului de radio şi televiziune sau potrivit căreia obligativitatea achitării taxei radio şi TV ar exista indiferent dacă persoana juridică este sau nu beneficiară a acestor servicii. De altfel, în acelaşi sens şi Curtea Constituţională a reţinut în considerentele  deciziilor 297/2004 şi 331/2006, că obligaţia de plată a serviciului de radiodifuziune şi televiziune este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalităţi, de serviciile publice respective. Astfel, din interpretarea dată în considerentele deciziilor menţionate, Curtea Constituţională a reţinut în mod implicit că sunt şi persoane juridice care nu au în sarcină obligaţia de plată a serviciului de radiodifuziune şi televiziune, astfel neputându-se vorbi de o prezumţie legală instituită de art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994. Singurul text legal care ar fi condus la reţinerea prezumţiei legale indicate de reclamantă era prevăzut în art. 3 alin. 2 din H.G. 977/2003, cu textul „persoanele juridice cu sediul în România au obligaţia de a plăti o  taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi televiziune”, prevedere legală ce a fost anulată de Curtea de Apel Cluj prin sentinţa nr. 64 din 16.02.2009, rămasă irevocabilă prin respingerea recursurilor formulate împotriva ei de către ICCJ prin decizia 607/03.02.2011.

 Prima instanţă a mai arătat că potrivit disp. art. 453 alin. 1 din Noul cod de procedură civilă partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea celeilalte părţi care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată iar potrivit disp. art. 452 din Noul cod de procedură civilă partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului. Având în vedere aceste dispoziţii legale şi faptul că cererea de chemare în judecată urmează a fi respinsă instanţa va respinge cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată. Întrucât pârâta nu a probat existenţa şi întinderea cheltuielilor de judecată, instanţa va respinge şi cererea acesteia de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinţei civile nr.7998/09.10.2013 pronunţată de Judecătoria Bistriţa în dosar civil nr.2819/190/2013, SRD, în contradictoriu cu  intimata LM SRL, a declarat apel care este întemeiat în drept pe dispoziţiile cuprinse în art.40 alin.3 şi 4 din Legea nr.41/1994 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora toate persoanele juridice cu sediul în România au obligaţia de a achita taxa radio în calitate de beneficiari ai serviciului public de radiodifuziune.

Apelanta a mai menţionat că legiuitorul a instituit o prezumţie absolută cu privire la calitatea de beneficiar, a tuturor persoanelor juridice cu sediul social în România, iar instanţa trebuia să reţină faptul că în materia taxei pentru serviciul public de radiodifuziune noţiunea de „beneficiar” a primit alte valenţe faţă de cele cuprinse în definiţia legală a taxei dată de art.2 alin.4 din Legea nr.500/2002, ori de alte definiţi nejuridice cum ar fi cea din Dicţionarul explicativ al limbii române. Dacă legiuitorul ar fi dorit ca această taxă să fie achitată doar de către cei cu privire la care se poate stabili calitatea de beneficiar al serviciului respectiv/deţinător receptor, cum apreciază instanţa de fond, legiuitorul ar fi reglementat şi în cazul persoanelor juridice posibilitatea de a se scuti de această obligaţie printr-o declaraţie pe proprie răspundere, astfel cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice. Având în vedere cele expuse, apelanta solicită admiterea apelului, rejudecarea cauzei şi admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată şi respingerea ca nefondată a solicitării pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată. In drept, invocă disp.art.470 şi urm. C.pr.civ., Leg.nr.41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, H.G.nr.977/2003.

Intimata SC LM SRL a formulat „întâmpinare” (f.10-11), solicitând respingerea cererii de apel formulată de apelanta împotriva sentinţei civile nr.7998/2013 pronunţată de Judecătoria Bistriţa, ca fiind nefondat şi menţinerea în totalitate a hotărârii instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică, cu cheltuieli de judecată.

Apelanta SRD a formulat „răspuns la întâmpinare” (f.21) prin care solicită admiterea apelului, casarea hotărârii atacate şi admiterea cererii de chemare în judecată, cu motivarea că intimata în calitate de persoană juridică, datorează apelantei reclamante taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, obligaţia fiind una legală, iar nu convenţională, fiind expres prev.de art.40 alin.3 din Legea nr.41/1994, legiuitorul instituind o prezumţie absolută cu privire la calitatea de beneficiar a tuturor persoanelor juridice indiferent dacă acestea deţin sau nu receptoare radio.

Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de apel precum şi în coordonatele stabilite de art. 476 din Noul Cod de procedură civilă, tribunalul a constatat că instanţa de fond a pronunţat o sentinţă temeinică şi legală, procedând la o corectă interpretare a probelor administrate şi la o aplicare corespunzătoare a dispoziţiilor legale incidente în materie.

Domenii speta

Spete similare