Admisibilitate acţiune partaj bunuri comune în prezenţa unei tranzacţii cu acelaşi obiect

Admisibilitate acţiune partaj bunuri comune în prezenţa unei tranzacţii cu acelaşi obiect

-Codul civil din 1864: art. 1704 – art. 1711, art. 969, art. 948

În situaţia unei tranzacţii ce vizează sistarea în întregime a comunităţii de bunuri rezultată din căsătoria părţilor, nu mai pot fi invocate pretenţii ulterioare privind drepturile patrimoniale (inclusiv, de creanţă) dobândite de oricare dintre soţi sub durata căsătoriei lor.

Doar în situaţia unor tranzacţii parţiale, forţa acestui act juridic poate fi invocată numai cu privire la bunurile avute în vedere de copărtaşi, iar efectele ei nu se pot prelungi asupra altor bunuri, fiind admisibil un partaj suplimentar asupra acestor din urmă bunuri.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă – complet specializat de familie şi minori,

Decizia civilă nr. 1148 din 24 septembrie 2013, C.R.

Prin sentinţa civilă nr. 582/24.01.2013 pronunţată de Judecătoria Arad în dosar nr. 14255/55/2012, s-a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii civile şi s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta G.A.M., în contradictoriu cu pârâtul A.A., pentru sistare comunitate de bunuri, nefiind acordate cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că părţile s-au căsătorit la data de 13.07.1996, căsătorie ce a fost desfăcută, prin sentinţa civilă nr. 664/26.01.2010 din dosar nr. 14757/55/2009 a Judecătoriei Arad, iar ulterior înregistrării acţiunii de divorţ, 28.10.2009, părţile au ajuns la o înţelegere privind partajul, încheind tranzacţia atestată la data de 16.11.2009 de avocat Ş.R., prin care părţile şi-au împărţit bunurile comune.

Astfel, prin tranzacţie, părţile au convenit că pârâtul îi „predă reclamantei următoarele bunuri mobile şi sume de bani: autoturism […] cu nr. de înmatriculare […], mobilier aflat în imobilul situat în Arad, […], la cererea reclamantei, în funcţie de necesităţi, calculator, obiecte de uz casnic şi suma de 8.300 euro”.

Totodată, în tranzacţia încheiată de părţi s-a prevăzut că „părţile de comun acord stabilesc că numai au nici o pretenţie reciprocă în ce priveşte alte bunuri mobile, bijuterii şi sume de bani”. 

Din actele depuse de reclamantă, s-a reţinut că sumele pretinse de aceasta au fost acordate de pârât lui B.G., prin actul intitulat Convenţie la data de 13.12.2007, astfel că reclamanta, la data încheierii tranzacţiei, dar şi la data desfacerii căsătoriei, cunoştea de această convenţie şi aceste sume de bani, care au fost investite de pârât între anii 2001-2007.

Prima instanță a avut în vedere că, potrivit art. 1704 – 1717 Codul civil din 1864, tranzacţia este contractul prin care părţile, urmărind să pună capăt unui proces existent sau să preîntâmpine declanşarea unei proces iminent, îşi fac concesii reciproce.

Potrivit art. 1711 Codul civil din 1864, tranzacţiile au între părţile contractante puterea unei sentinţe neapelabile.

Astfel, s-a concluzionat că reclamanta, prin renunţarea expresă la orice alte pretenţii cu privire la bunuri mobile, bijuterii şi sume de bani, de care aceasta a ştiut cu mult înainte de încheierea tranzacţiei cu pârâtul, nu poate ridica pretenţii cu privire la aceste sume de bani. În plus, s-a reţinut că reclamanta nu a invocat niciun motiv de anulare sau nulitate al tranzacţiei încheiate cu pârâtul.

Prin decizia civilă nr. 149/A/18.04.2013 pronunţată în dosarul cu acelaşi număr, Tribunalul Arad a respins, ca nefondat, potrivit art. 296 C. pr. civ., apelul declarat de reclamanta G.A.M. împotriva sentinţei primei instanţe, obligând-o totodată, pe apelantă la plata către intimat a sumei de 2.000 lei, cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut că, în mod corect prima instanţă a valorificat dispoziţiile art. 1704, 1711 Codul civil din 1864, considerând inadmisibilă acţiunea civilă formulată de reclamantă, ca urmare a faptului că nu există niciun motiv de anulare sau nulitate a tranzacţiei încheiate de părţi la 16.11.2009 (f.14 dosar primă instanţă), tranzacţie prin care acestea au arătat expres cu ocazia divorţului că „nu mai au nicio pretenţie reciprocă în ce priveşte alte bunuri mobile, bijuterii şi sume de bani”.

Cu privire critica apelantei că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile art. 1709, 1710 Codul civil din 1864, în sensul că renunţarea expresă la suma de bani din cuprinsul tranzacţiei nu îndeplineşte condiţiile necesare şi obligatorii ale obiectului oricărei convenţii, acela de a fi determinat sau determinabil (art. 948 Cod civil din 1864), s-a apreciat de către tribunal că este neîntemeiată.

Aşadar, în consens cu opinia primei instanţe, tribunalul a considerat că obiectul tranzacţiei părţilor – cu referire concretă la sume de bani – este cel puţin determinabil, în sensul că se referă la eventualele pretenţii băneşti pe care reclamanta le-ar fi putut pretinde de la pârât cu ocazia partajării amiabile a bunurilor dobândite în comun pe durata căsătoriei acestora. 

[…]

Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs în termenul prevăzut de lege, reclamanta G.A.M., solicitând, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (3). şi 5 C. pr. civ. raportat la art. 304 pct. 5, 8 şi 9 C. pr. civ., admiterea recursului, casarea hotărârii, în principal, iar, în subsidiar modificarea, în tot, prin admiterea apelului; respingerea excepţiei de inadmisibilitate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, susţinând că niciuna din instanţele inferioare nu a procedat la cercetarea fondului, fără cheltuieli de judecată în această fază procesuală.

[…]

Prin decizia civilă nr. 1148 din 24 septembrie 2013, Curtea de Apel Timişoara a respins recursul declarat de reclamanta G.A.M. împotriva deciziei civile nr. 149/A/18.04.2013, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 14255/55/2012, în contradictoriu cu intimatul A.A.

Examinând decizia atacată, prin prisma motivelor invocate, în limitele trasate a art. 304 şi art. 306 alin. (2) C. pr. civ., faţă de dispoziţiile art. 1704 – 1717 Codul civil din 1864, coroborate cu cele ale art. 969 C. civ. şi art. 129 alineatul ultim C. pr. civ., Curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, atât Judecătoria Arad, cât şi Tribunalul Arad pronunţând hotărâri temeinice şi legale, pentru considerentele expuse în cuprinsul acestora şi pe care instanţa de recurs şi le însuşeşte în întregime.

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 1704 şi art. 1711 C.civ., Curtea constată că instanţele anterioare au decelat corect obiectul, conţinutul şi efectele tranzacţiei încheiate de părţi.

Astfel, din actul încheiat la data de 16.11.2009 rezultă cu evidenţă că tranzacţia părţilor nu a privit anumite bunuri individual determinate, ci însăşi comunitatea de bunuri a părţilor, rezultată în urma căsătoriei lor, desfăcută prin divorţ, privită ca o universalitate de drepturi şi obligaţii cu caracter patrimonial, incluzând, deci, şi eventualele drepturi de creanţă ce ar fi fost dobândite de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei.

Părţile au convenit modalitatea în care înţeleg să îşi împartă bunurile comune, pe calea tranzacţiei arătate, ce are un conţinut clar, nefiind necesare lămuriri suplimentare prin apelarea la dispoziţiile legale în materie de interpretare a clauzelor contractuale confuze.

Este adevărat că, potrivit prevederilor art. 1711 Codul civil din 1864, tranzacţiile au puterea unei sentinţe neapelabile, însă această formulare nu este întrutotul exactă, deoarece tranzacţia este convenţia părţilor, obligatorie pentru acestea ca şi legea, potrivit dispoziţiilor art. 1704 C. civ. coroborat cu art. 969 C. civ.

În consecinţă, conţinutul unei astfel de convenţii nu este supusă căilor de atac prevăzute de legea procesual civilă, ci poate fi desfiinţată, ca orice contract, pe calea acţiunii în anulare sau constatarea nulităţii absolute.

În cauză, reclamanta nu a solicitat instanţei să se constate nulitatea acesteia sau să dispună anularea, astfel că ea produce efectele juridice scontate de părţi la încheierea ei, fiind obligatorie pentru acestea, dar şi pentru instanţă.

Având în vedere obiectul tranzacţiei, astfel cum rezultă din conţinutul său (şi anume, sistarea comunităţii de bunuri a soţilor) în mod just a fost respinsă acţiunea în pretenţii de faţă, ce tinde la partajarea unui drept de creanţă născut în timpul căsătoriei părţilor. Este adevărat că, în situaţia unor tranzacţii parţiale, forţa acestui act juridic poate fi invocată numai cu privire la bunurile avute în vedere de copărtaşi, iar efectele ei nu se pot prelungi asupra altor bunuri, fiind admisibil un partaj suplimentar asupra acestor din urmă bunuri, însă în ipoteza de faţă nu suntem în situaţia unei tranzacţii parţiale.

Din tehnica de redactare folosită în convenţie rezultă de o manieră evidentă faptul că părţile au înţeles să-şi sisteze comunitatea de bunuri în întregime. Edificatoare în acest sens sunt următoarele expresii: „Subsemnaţii A.A. şi A.A.M. ... pentru a stinge orice viitor litigiu civil având ca obiect împărţire bunuri comune convenim următoarele...”; „ Părţile de comun acord stabilesc că nu mai au nicio pretenţie reciprocă în ce priveşte alte bunuri mobile, bijuterii şi sume de bani”.

Ca atare, concluzia ce se impune este că ne aflăm în situaţia unei tranzacţii ce vizează sistarea în întregime a comunităţii de bunuri rezultată din căsătoria părţilor, nemaiputând fi invocate pretenţii ulterioare privind drepturile patrimoniale (inclusiv, de creanţă) dobândite de oricare dintre soţi sub durata căsătoriei lor.

În consecinţă, Curtea constată că nu sunt întemeiate susţinerile recurentei privind obiectul nedeterminat sau nedeterminabil al renunţării sale la oricare pretenţii ulterioare.

Este indiscutabil că, art. 1709 şi 1710 Codul civil din 1864 instituie regula că tranzacţiile vizează obiectul avut în vedere de părţi, renunţările la drepturi fiind de strictă interpretare, însă, tranzacţia presupune existenţa unor concesii reciproce ale părţilor, fără a se confunda cu achiesarea (recunoaşterea unei pretenţii adverse) sau cu desistarea (renunţarea la o pretenţie proprie), care niciodată nu îşi găseşte echivalentul într-o recunoaştere sau renunţare a părţii potrivnice. Ca atare, nu va putea fi reţinută, ca întemeiată, afirmaţia recurentei privind inexistenţa renunţării sale la dreptul de creanţă dedus judecăţii în prezentul dosar, atâta timp cât însăşi reclamanta a semnat actul prin care afirmă că nu mai are nicio pretenţie decurgând din comunitatea de bunuri a soţilor, menţionând expres şi sintagma „sume de bani” în fraza citată anterior, fiind vorba de un obiect cel puţin determinabil.

Tranzacţia părţilor are acelaşi obiect cu prezentul proces şi anume împărţirea bunurilor comune ale soţilor, fiind just reţinut efectul existenţei tranzacţiei părţilor cu privire la pretenţia dedusă judecăţii în prezentul litigiu.

Cu privire la afirmaţia recurentei privind faptul că acest drept de creanţă nu îi era cunoscut, Curtea constată că nu este întemeiată, atâta timp cât, chiar în cuprinsul acţiunii introductive arată că sumele de bani au fost investite cu acordul său în perioada 2001-2007 la amenajarea punctului de lucru S.C. „B.T.” S.R.L. Arad.

Domenii speta

Spete similare