Răspundere civilă delictuală. Prejudiciu adus onoarei şi reputaţiei persoanei. Reparare

Răspundere civilă delictuală. Prejudiciu adus onoarei şi reputaţiei persoanei. Reparare

-Noul Cod civil – art. 71, art. 72, art. 74, art. 252, art. 253, art. 357

-Constituţia României – art. 30 alin. (6)

-Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – art. 10 alin. (2)

În situaţia în care condiţiile cerute pentru angajarea răspunderii civile delictuale sunt întrunite, cererea de reparare a prejudiciului cauzat prin atingerea onoarei şi reputaţiei persoanei este întemeiată, stabilirea modalităţii şi a întinderii reparaţiei presupunând păstrarea echilibrului necesar unei juste reparaţii.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 1521 din 12 noiembrie 2013, F.Ş.

Prin sentinţa civilă nr. 2426/19.02.2013 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosar nr. 26164/325/2012, a fost admisă acţiunea civilă formulată de reclamanta G.L.R., în contradictoriu cu pârâta U.I. şi, în consecinţă, s-a constatat caracterul ilicit al faptelor pârâtei prin care aceasta a adus atingere onoarei şi reputaţiei reclamantei; a fost obligată pârâta la încetarea săvârşirii faptelor prin care aceasta a adus atingere onoarei şi reputaţiei reclamantei, precum şi de a se abţine de a mai săvârşi fapte de aceeaşi natură, indiferent de mijloace, în viitor; a fost obligată pârâta la publicarea, pe cheltuială proprie, a hotărârii judecătoreşti într-un cotidian de largă  audienţă, la rămânerea irevocabilă; a fost obligată pârâta la plata de daune morale către reclamantă în sumă de 20.000 euro, în echivalent lei la data plăţii; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.500 lei şi 152,35 Euro în echivalent lei la data plăţii, cheltuieli de judecată. 

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 7164/15.03.2012 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr.  27332/325/2011, definitivă şi irevocabilă la data pronunţării în ceea ce priveşte divorţul, pârâta  U.I. şi fostul său soţ, U.C. au fost de acord cu  desfacerea căsătoriei lor, încheiată la data de 14.02.2009.

Din declaraţia martorei V.M.S. a rezultat că, după sărbătorile din luna ianuarie 2012, întâlnindu-se cu fostul soţ al pârâtei, i-a recomandat acestuia pe prietena sa, reclamanta G.L.R.

A mai afirmat aceeaşi martoră că reclamanta G.L.R. i-a arătat mult mai târziu, în luna mai 2012, 6-7 mesaje scrise de pârâtă, aceasta pentru că mai mult de atât nu a vrut să citească, întrucât erau vulgare, groaznice, depăşeau bunul simţ şi erau ameninţătoare.

La dosar s-a depus un număr impresionant de mesaje transmise de pârâtă prin Yahoo, SMS-uri şi Facebook, în special către reclamantă, către fostul său soţ, către martora M.M., administrator al unei firme colaboratoare a fostului soţ, către firma mamă din Italia a firmei condusă de  reclamantă.

Din cuprinsul Plângerii penale adresată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia – DIICOT de SC S. SRL, firmă la care este angajat fostul soţ al pârâtei şi care colaborează cu firma reclamantei, rezultă că  pârâta a accesat informaţiile existente în cele două aparate sustrase la 30.11.2011, trimiţând corespondenţă anonimă şi agresiv defăimătoare la adresa societăţii către aproximativ 500 de colaboratori, parteneri de afaceri şi bănci.

Mesajele au fost transmise de pârâtă către reclamantă în intervalul 8.05.2012 -18.11.2012 în diverse forme şi ataşate la dosar, regăsindu-se între 5-15 mesaje pe zi, în care se reiau aceleaşi expresii, ameninţări ori cuvinte jignitoare.

Pârâta a adresat injurii reclamantei inclusiv în public, chiar în prezenţa unui agent de poliţie, în acest sens fiind sancţionată contravenţional prin aplicarea unei amenzi în cuantum de 200 lei.

De asemenea, a susţinut reclamanta, pârâta a trimis cu intenţia de a-i prejudicia acesteia din urmă imaginea personală, un anunţ la ziarul online P., în numele reclamantei, privind vânzarea de obiecte de o anumită natură. Anunţul respectiv este însoţit de numărul de telefon mobil personal al reclamantei, care a aflat despre publicarea fără drept a acestui anunţ în momentul în care a fost contactată de un eventual cumpărător.

Pârâta s-a prezentat şi la imobilul în care locuieşte reclamanta şi a denigrat-o pe aceasta în faţa a cel puţin 3 vecini de apartament, aspect ce rezultă din sms-urile în care pârâta dă detalii despre vecini, anexe la cererea introductivă.

Faţă de cele de mai sus, prima instanţă a înlăturat susţinerile pârâtei conform cărora agresiunile sale verbale s-au derulat strict între părţi şi au fost făcute publice doar la iniţiativa reclamantei.

În cauza de faţă, pârâta U.I. a adus grave încălcări ale dreptului reclamantei la viaţă privată  (art. 71 Noul Cod civil) şi dreptului la demnitate (art. 74 Noul Cod civil).

Aşa cum s-a arătat mai sus, pârâta, timp de peste 7 luni, între mai 2012 - noiembrie 2012, a trimis zeci de sms-uri şi e-mail-uri cu conţinut înjurios, cu un grad ridicat de vulgaritate, prin care a adus numeroase acuzaţii, nefondate, la adresa reclamantei.

Fapta ilicită a pârâtei constă, aşadar, în aceea că a trimis reclamantei, partenerilor de afaceri, dar şi altor persoane cunoscute din ţară şi din străinătate zeci de e-mail-uri cu conţinut vădit defăimător, vulgar şi ameninţător, prin care i-a adus o gravă atingere onoarei, demnităţii şi reputaţiei reclamantei în calitate de om, de femeie şi de director al unei societăţi comerciale din Timişoara.

O astfel de faptă nu ar putea fi interpretată ca o manifestare a libertăţii de exprimare a pârâtei, deoarece acţiunile depăşesc orice limită a libertăţii de exprimare.

Potrivit art. 30 alin. (6) din Constituţia României „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine". Tot astfel, potrivit art. 10 alin. (2) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, exercitarea libertăţii de exprimare poate fi supusă unor restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru protecţia moralei şi a reputaţiei.

Aşa fiind, prima instanţă a admis primul petit al acţiunii, în sensul constatării caracterului ilicit al faptelor pârâtei, prin care aceasta a adus atingere onoarei, demnităţii şi reputaţiei reclamantei.

Potrivit art. 253 alin. (1) lit. c) Noul Cod civil persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori ameninţate poate cere oricând instanţei constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă; or, pârâta, şi după promovarea acţiunii la 26.09.2012, a continuat  săvârşirea faptelor descrise mai sus, ultimele mesaje transmise ataşate la dosar  fiind din 18.11.2012.

Cu aplicarea art. 252 alin. (1) lit. b) din Noul Cod civil, prima instanţă a admis şi cel de-al doilea petit, dispunând obligarea pârâtei la încetarea săvârşirii faptelor prin care aceasta a adus atingere onoarei şi reputaţiei reclamantei, precum şi obligarea acesteia de a se abţine de a mai săvârşi fapte de aceeaşi natură, indiferent de mijloace, în viitor.

Potrivit art.  252 alin. (3) lit. a) din Noul Cod civil, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanţei să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt, între altele, obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare. Văzând conduita pârâtei care a adus o gravă atingere  onoarei, demnităţii şi reputaţiei reclamantei, atât între cunoscuţi, cât şi între oamenii de afaceri cu care colaborează, prima instanţă a admis şi petitul 3 din cererea de chemare în judecată şi a dispus obligarea pârâtei la publicarea, pe cheltuială proprie, a hotărârii judecătoreşti pronunţate într-un cotidian de largă  audienţă, la rămânerea irevocabilă.

În baza art. 252 alin. (4) din Noul Cod civil, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. 

Cu referire la aprecierea prejudiciului suferit de reclamantă prin faptele pârâtei, prima instanţă a constatat că aceste acuzaţii repetate şi nefondate au afectat serios integritatea morală a reclamantei şi au influenţat negativ imaginea acesteia de profesionist în percepţia partenerilor de afaceri, a cunoştinţelor şi a prietenilor. Prejudiciul suferit de reclamantă este, în principal, unul de natură morală, deoarece afectarea stării de sănătate a reclamantei pe durata celor 7 luni nu a fost măsurată şi analizată de medici, spre a se depune dovezi la dosar.

Cum legea nu oferă criterii clare de individualizare a sumelor reprezentând echivalentul prejudiciului moral, prima instanţă, faţă de probele depuse la dosar, de fapta ilicită a pârâtei, limbajul vulgar şi agresiv la adresa reclamantei, numărul impresionant al mesajelor defăimătoare, a admis cererea reclamantei, dispunând  obligarea pârâtei la plata de daune morale către reclamantă în cuantum de 20.000 euro, în echivalent lei la data plăţii, apreciind că suma este rezonabilă faţă de  gravitatea faptelor pârâtei.

În cauză, există şi o relaţie de cauzalitate între faptelor pârâtei şi urmarea imediată.  Consecinţa directă şi imediată a mesajelor electronice şi sms-urilor printre cunoscuţii şi partenerii de afaceri ai reclamantei este prejudiciul  moral creat acesteia în mediile de afaceri, dată fiind poziţia pe care o deţine, dar şi raportat la stima de sine a reclamantei.

Vinovăţia sub forma intenţiei rezultă chiar din mesajul transmis la data de 05.10.2012, în care pârâta îi comunică reclamantei că „regret, dar te informez, eu îmi asum toate sms-urile trimise către tine”, dar şi din faptul că pârâta a acţionat cu vădita intenţie de a deteriora imaginea personală a reclamantei prin zecile de sms-uri şi e-mail-uri cu caracter defăimător pe care le-a transmis în mediul familial şi profesional al acesteia, astfel cum s-a dovedit mai sus.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs (calificat de instanţă ca fiind apel),  pârâta.

Apelanta a apreciat că hotărârea pronunţată se bazează pe premise incorecte, arătând că instanţa de fond nu a ţinut cont de aspectele invocate de ea pe calea întâmpinării şi probate şi a reţinut în mod surprinzător numai cele menţionate în plângerea formulată de fostul său soţ. În primul rând, instanţa civilă este ţinută de soluţionarea laturii penale de către organele competente, motiv pentru care nu putea să reţină o stare de fapt infirmată de către organele penale şi cunoscută la data pronunţării hotărârii. În al doilea rând, şi dacă nu ar fi fost soluţionată plângerea penală, se pleacă de la prezumţia de nevinovăţie. Or, în cazul de faţă, instanţa de fond a avut o atitudine vizibil părtinitoare reclamantei.

A considerat că plângerile penale formulate de către fostul său soţ şi societatea S. SRL, societate al cărei asociat este fratele acestuia, au fost formulate în scop şicanator, pentru a o hărţui, nefiind implicată în fapta de care este învinuită, şi nesustrăgând respectivele bunuri. Scopul formulării acestora este acela de a o obliga să renunţe la plângerea penală depusă pentru faptul că fostul soţ a lovit-o în faţa grădiniţei fiului lor. Organele competente în a soluţiona respectiva plângere au dat rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale.

Mesajele trimise pe telefonul intimatei, mailuri pe care le-ar fi trimis partenerilor de afaceri, anunţul la ziar pe care se presupune că l-ar fi trimis, nu fac dovada faptului că ar fi prejudiciat-o în public pe intimată.

A mai arătat că nu există zeci de e-mailuri cu conţinut defăimător, nu există nicio dovadă la dosar pertinentă, concludentă din care să reiasă că apelanta i-ar fi adus o gravă atingere onoarei, demnităţii şi reputaţiei intimatei.

Nu există în considerentele sentinţei recurate niciun criteriu obiectiv sau măcar vreun criteriu utilizat de către instanţă în determinarea cuantumului daunelor morale acordate.

Pentru a fi antrenată răspunderea delictuală, trebuie să fie întrunite următoarele condiţii: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul, culpa.

Fapta ilicită nu există în acest caz, a mai motivat apelanta, întrucât din analiza probaţiunii administrate, atât cât i s-a permis în faţa instanţei de fond coroborată cu prevederile legale aplicabile în speţă, faptele sale nu se încadrează în câmpul de aplicare al răspunderii civile delictuale.

Pentru a putea discuta de afectarea gravă a imaginii şi a reputaţiei unei persoane, trebuie să ne raportăm la săvârşirea faptelor în raport cu terţe persoane, cu publicul. Or, în această speţă lipseşte tocmai acest element pentru a putea vorbi despre săvârşirea unei fapte ilicite. Iar acest element lipseşte pentru că nu există, corespondenţa fiind purtată numai între persoanele implicate.

În aceste condiţii, nu există faptă ilicită.

Cu privire la prejudiciul cauzat, a arătat că în speţă nu numai că nu a fost dovedit, dar nici nu există prejudiciu.

Instanţa de fond a reţinut că în cauză faptele săvârşite ar fi influenţat negativ imaginea de profesionist al intimatei în faţa partenerilor de afaceri. Nu există la dosarul cauzei nicio dovadă în acest sens şi nici măcar nu s-a făcut referire la modul în care s-a manifestat această influenţă negativă.

Raport de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită, nu există, în opinia apelantei, întrucât reclamanta nu a făcut dovada afectării imaginii ei.

Prin decizia civilă nr. 460/104.06.2013, Tribunalul Timiş a admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei primei instanţe, pe care a schimbat-o în parte; a obligat pârâta la publicarea pe cheltuiala proprie a considerentelor şi deciziei de apel într-un cotidian de largă audienţă, în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii; a obligat pârâta la plata daunelor morale către reclamantă în sumă de 2000 euro, în echivalent în lei la data plăţii şi a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că apelul este fondat în parte, în ce priveşte cuantumul daunelor morale acordate, iar schimbarea hotărârii se impune şi din perspectiva rolului instanţei de a asigura respectarea ordinii publice, a bunelor moravuri.

În ce priveşte motivele de apel invocate de pârâtă, primul dintre acestea are în vedere reţinerea faptului că aceasta a luat bunuri din casa fostului soţ, fapt confirmat de plângerea penală depusă de acesta din urmă. Instanţa de fond nu a reţinut săvârşirea faptei, aşa cum încearcă apelanta să inducă ideea, întrucât a arătat în mod expres că în dosarul penal s-a dispus neînceperea urmăririi penale. De altfel, acest aspect nu are legătură cu faptele reclamate de reclamantă, în sensul că ele au fost amintite pentru a releva imaginea de ansamblu a relaţiilor dintre părţi şi dintre acestea cu fostul soţ.

De asemenea, instanţa de fond a reţinut că a accesat informaţii existente în aparatele pe care i le-ar fi sustras apelanta fostului soţ, trimiţând astfel corespondenţă anonimă şi agresiv defăimătoare la adresa societăţii către aproximativ 500 de colaboratori, parteneri de afaceri şi bănci, fiind făcută trimitere la probele existente la acel moment la dosar, adică plângerea formulată de societatea prejudiciată.

Apelanta a invocat şi a depus în apărare rezoluţia organelor de urmărire penală, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunilor de acces fără drept într-un sistem informatic în scopul obţinerii de date informatice şi interceptarea fără drept a unei transmisii de date informatice care nu este publică.

Din analiza ei, tribunalul a reţinut că se confirmă concluzia instanţei de fond privind adresarea de către apelantă a unor e-mailuri calomnioase partenerilor de afaceri ale fostului soţ, astfel că nici acest motiv de apel nu este fondat.

În ce priveşte anunţul din ziar pentru vânzarea de obiecte de anumită natură, este adevărat că oferta de pe internet nu precizează autorul anunţului, astfel că reţinerea de către instanţa de fond a săvârşirii acestei fapte de către pârâtă este eronată şi a fost înlăturată.

Din cauza caracterului extrem de vulgar al afirmaţiilor, acestea nu au fost  redate în prezenta decizie, dar gravitatea lor, agresivitatea cu care au fost formulate, frecvenţa trimiterii mesajelor confirmă fapta ilicită săvârşită de apelantă, dar, mai ales, prejudiciul adus reclamantei, atât în plan personal, cât şi profesional. Ameninţările şi injuriile produc prin ele însele o tulburare evidentă la nivel psihic, afectând liniştea şi aprecierea propriei persoane.

Cum au fost stabilite în cauză existenţa faptei, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate dintre acestea, rămâne de verificat dacă suma acordată de instanţă corespunde cerinţelor unei juste despăgubiri, în condiţiile art. 1357 Noul Cod civil.

Tribunalul a constatat că pârâta a fost sancţionată prin sentinţa apelată în trei modalităţi, toate permise lege, dar se impune modificarea în parte a două dintre acestea, sub aspectul individualizării lor.

Instanţa de fond a dispus publicarea hotărârii sale într-un cotidian de largă audienţă, dar aşa cum s-a arătat şi la începutul considerentelor, această dispoziţie nu poate fi menţinută în această formă, întrucât hotărârea de fond conţine un limbaj defăimător ca urmare a redării conţinutului mesajelor trimise de apelantă. Publicarea hotărârii ar determina diseminarea acestor cuvinte, contrar rolului educativ ce caracterizează şi o hotărâre judecătorească civilă, cu consecinţa vătămării reputaţiei intimatei, astfel că instanţa de control judiciar nu a putut gira această diseminare prin redarea insultelor.

În mod firesc, dispoziţia a fost înlocuită cu obligaţia pârâtei de a publica exclusiv considerentele şi dispozitivul prezentei decizii, în loc de hotărârea instanţei de fond. Instanţa a apreciat că nu se impune publicarea practicalei hotărârii, această parte a deciziei cuprinzând elemente care nu sunt utile restabilirii drepturilor intimatei reclamante.

Tribunalul a modificat şi cuantumul despăgubirilor acordate, apreciind că, deşi cuvintele adresate sunt grave şi în număr mare, nu se justifică plata daunelor de 20.000 euro, aşa cum a solicitat reclamanta, ci doar a sumei de 2.000 euro, pârâta fiind sancţionată şi mai ferm prin publicarea hotărârii.

Întrucât apelul declarat a fost admis, dar tribunalul a valorificat în parte şi apărările formulate de reclamanta G.L.R., nu a acordat cheltuielile de judecată solicitate de părţi în calea de atac, urmând ca acestea să fie suportate de fiecare parte.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recursuri reclamanta şi pârâta.

Prin recursul său, reclamanta a solicitat modificarea în parte a deciziei, în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale, menţinând hotărârea primei instanţe cu privire la acest aspect ca temeinică şi legală.

A învederat că, deşi instanţa de apel a reţinut în mod corect şi legal culpa pârâtei în ceea ce priveşte încălcarea dreptului la viaţă privată şi a dreptului la demnitate şi prejudiciul ce i-a fost cauzat apreciind, totodată, ca fiind nefondate susţinerile pârâtei, soluţia de admitere în parte a apelului este una incorectă, netemeinică şi nelegală. A apreciat netemeinică şi nelegală decizia doar în ce priveşte diminuarea nejustificată a daunelor de la suma rezonabilă de 20.000 de Euro la suma de 2.000 de Euro.

În niciun moment al litigiului, pârâta nu a infirmat faptul că i-a produs grave încălcări ale dreptului la viaţa privată şi demnitate prin zecile de sms-uri, email-uri şi injurii adresate în prezenţa altor persoane, mărginindu-se să susţină, absolut neadevărat, de altfel, că injuriile incalificabile i-ar fi fost adresate strict ei, alte persoane cunoscându-le doar datorită aducerii lor la cunoştinţa publicului prin voinţa sa.

Ambele instanţe de fond au statuat, în baza art. 71 şi 74 Cod civil, că, relativ la faptele săvârşite de către pârâtă, nu există vreo condiţie legată de publicitate, ceea ce înseamnă că textele de lege care apără dreptul la viaţă privată şi dreptul la demnitate vor sancţiona prejudiciile aduse vieţii private şi demnităţii unei persoane indiferent dacă faptele au fost aduse la cunoştinţa publicului sau nu.

Instanţa de apel a remarcat în mod coerent şi caracterul extrem de vulgar al afirmaţiilor, gravitatea lor, agresivitatea cu care au fost formulate, frecvenţa trimiterii mesajelor, toate confirmând fapta ilicită săvârşită de către intimată, dar şi prejudiciul suferit de ea prin faptele acesteia.

A prezentat în detaliu probele administrate în cauză care, în opinia sa, dovedesc fără niciun dubiu faptul că intimata a acţionat cu bună-ştiinţă atunci când a întreprins acţiunile denigratoare la adresa sa, scopul acesteia fiind acela de a o despărţi de fostul său soţ.

Prin cererea sa de recurs, pârâta a solicitat modificarea în parte a hotărârii recurate şi, pe cale de consecinţă, admiterea apelului astfel cum a fost formulat.

Pârâta a criticat decizia instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 304 alin. (7) şi alin. (9) Cod procedură civilă. A reiterat dispoziţiile legale aplicabile în cauză (art. 1357, art. 1358, art. 71 şi art. 74 din Codul civil) din care rezultă că, pentru a fi antrenată răspunderea delictuală, trebuie să fie întrunite următoarele condiţii: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul, culpa.

Instanţa de apel a reţinut că ea a încălcat prevederile art. 71 şi art. 74 din Codul Civil, săvârşind astfel o faptă ilicită care antrenează răspunderea sa delictuală, dar pârâta a apreciat că nu sunt îndeplinite în speţă condiţiile susmenţionate, niciuna din faptele săvârşite de către ea neputând constitui fapte prin care se aduce atingere drepturilor apărate prin prevederile invocate.

Astfel, fapta ilicită nu există în acest caz. Din analiza probatoriului administrat, coroborat cu prevederile legale aplicabile în speţă rezultă că faptele sale nu se încadrează în câmpul de aplicare al răspunderii civile delictuale.

Niciuna dintre faptele imputate ei nu se circumscrie aplicării dispoziţiilor legale invocate de către intimată şi reţinute de către instanţa de apel ca fiind încălcate.

În primul rând, în ciuda celor reţinute de către instanţa de apel, faptele care pot constitui atingeri aduse dreptului la viaţă privată şi la imagine conţin în mod necesar elementul de opozabilitate terţilor, publicului. Acest fapt se poate observa din chiar textele legale invocate de către instanţă.

În al doilea rând, instanţa de apel a motivat într-un mod contradictoriu decizia dată, contrazicându-se pe sine însăşi în analiza pe care a efectuat-o cu privire la starea de fapt şi de drept aplicabilă.

În ciuda faptului că instanţa a reţinut ca nerelevante unele aspecte şi i-a respins toate cererile de probaţiune, tot instanţa de apel ia în considerare aceleaşi afirmaţii şi probe pentru a reţine săvârşirea de către ea a faptelor ilicite imputate.

Cu privire la prejudiciul cauzat, în speţă nu numai că nu a fost dovedit, dar nici nu există prejudiciu. Ambele instanţe au reţinut că, în cauză, faptele săvârşite de către ea ar fi influenţat negativ imaginea de profesionist al intimatei în faţa partenerilor de afaceri şi ar fi afectat relaţiile de afaceri ale acesteia, însă nu există la dosarul cauzei nicio dovadă în acest sens şi nici măcar nu s-a făcut referire la modul în care s-a manifestat această influenţă negativă.

Cu privire la cuantumul daunelor morale acordate, tribunalul nu a arătat care sunt criteriile pe care le-a aplicat pentru a cuantifica respectivul prejudiciu.

Cu privire la existenţa unui raport de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită, a arătat că reclamanta nu a făcut dovada afectării imaginii. Or, din moment ce nu există prejudiciu, nu există nici raport de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită.

Nici condiţia culpei nu este îndeplinită, din moment ce nu a avut intenţia de a o prejudicia pe reclamantă.

Examinând decizia atacată, prin prisma motivelor invocate, în limitele trasate de art. 304 şi art. 306 alin. (2) Cod procedură civilă, faţă de prevederile art. 299 şi urm. Cod procedură civilă, coroborate cu prevederile art. 71, art. 74, art. 1357, art. 1358 Noul Cod civil, Curtea a avut în vedere următoarele:

Ca un aspect preliminar, se impune a constata că prin cele două cereri de recurs se invocă motive ce vizează în mod preponderent starea de fapt, pe care recurentele o apreciază a fi greşit stabilită, ca urmare a analizării deficitare şi incomplete a probelor administrate în cauză.

Critica vizând greşita stabilire a situaţiei de fapt ca urmare a interpretării eronate a probatoriului administrat nu mai poate fi valorificată pe calea recursului, nemaiconstituind motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 Cod procedură civilă, pct. 11 al art. 304, singurul care permitea cenzurarea în recurs a greşelilor grave de fapt, consecutive greşitei aprecieri a probelor, fiind abrogat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000.

Ca atare, Curtea a înlăturat, ca neputând face obiectul controlului judiciar în prezentul recurs, criticile privind starea de fapt reţinută în cauză.

Pornind de la starea de fapt reţinută de tribunal (care nu poate fi schimbată, potrivit celor deja arătate), Curtea a procedat la analiza incidenţei dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 Cod procedură civilă în speţă.

Astfel, raportat la starea de fapt reţinută în baza probatoriului amplu administrat în cauză, s-a făcut o justă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, atât cu privire la cerinţele legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, cât şi cu privire la respectul vieţii private şi al demnităţii persoanei umane, respectiv la cuantificarea prejudiciului produs reclamantei şi formele optime pentru repararea acestuia.

S-au constatat că prevederile art. 71 din Noul Cod civil protejează viaţa privată şi demnitatea persoanei umane împotriva oricăror ingerinţe, fără a se cere condiţia publicităţii unei fapte pentru angajarea răspunderii civile în baza acestui text de lege, iar art. 74 din actul normativ arătat enumeră diferite forme de protecţie, din care unele privesc viaţa intimă a unei persoane, fără cerinţa săvârşirii unei fapte în mediul public, iar altele se referă la protecţia imaginii publice a unei persoane.

Ambele instanţe de fond au statuat în mod just, în baza art. 71 şi art. 74 Cod Civil, că, relativ la faptele imputate pârâtei, nu există vreo condiţie legată de publicitate, ceea ce înseamnă că textele de lege care apără dreptul la viaţă privată şi dreptul la demnitate vor sancţiona faptele aducătoare de prejudicii de această natură indiferent dacă faptele au fost săvârşite în public sau aduse la cunoştinţa publicului ori nu.

Potrivit art. 74 din Noul Cod civil, „sub rezerva aplicării dispoziţiilor art. 75, pot fi considerate ca atingeri aduse vieţii private: ... b) interceptarea fără drept a unei convorbiri private, săvârşită prin orice mijloace tehnice, sau utilizarea, în cunoştinţă de cauză, a unei asemenea interceptări;... e) ţinerea vieţii private sub observaţie, prin orice mijloace, în afară de cazurile prevăzute expres de lege;... i) difuzarea sau utilizarea corespondenţei, manuscriselor ori a altor documente personale, inclusiv a datelor privind domiciliul, reşedinţa, precum şi numerele de telefon ale unei persoane sau ale membrilor familiei sale, fără acordul persoanei căreia acestea îi aparţin sau care, după caz, are dreptul de a dispune de ele”.

Din analiza acestor dispoziţii legale rezultă cu evidenţă faptul că aceste fapte nu trebuie săvârşite în mod public sau aduse la cunoştinţa publicului pentru a putea fi calificate ca ingerinţe în viaţa privată a unei persoane, apte să atragă angajarea răspunderii civile delictuale a persoanei care le săvârşeşte.

Atât judecătoria, cât şi tribunalul au constatat, pe baza probatoriului administrat în cauză, că pârâta a săvârşit fapte ce se încadrează în textele de lege precitate, iar aceste reţineri, aşa cum s-a arătat deja, nu mai pot face obiectul controlului judiciar în recurs sub aspectul existenţei lor şi al formelor de manifestare, întrucât criticile pârâtei sub acest aspect vizează netemeinicia deciziei, nu nelegalitatea hotărârii tribunalului.

S-a mai constatat că, în cauză, atât judecătoria, cât şi tribunalul au făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale privind modul de încuviinţare şi administrare a probelor, respectiv de apreciere a acestora, fiind încuviinţate şi administrate probele necesare şi utile cauzei, probe ce au fost analizate prin coroborare, fiind just înlăturate cele cu nu se sprijineau şi pe alt mijloc de probă.

Faptul că pârâta ar fi trimis mesaje telefonice sau pe e-mail sub imperiul emoţiei puternice cauzate de comportamentul fostului său soţ, care, afirmativ, i-ar fi împiedicat relaţionarea cu fiul lor minor nu este de natură să justifice comportamentul pârâtei faţă de reclamantă. Comportamentul pârâtei s-a întins pe o durată considerabilă de timp şi a presupus activităţi repetate şi diverse, prin care reclamanta a fost şicanată, în viaţa privată şi în cea profesională, comportament ce depăşeşte limitele rezonabile acceptabile într-o societate civilizată, astfel că în mod just s-a constatat întrunirea cerinţei faptei ilicite pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei.

Criticile privind inexistenţa prejudiciului, a raportului de cauzalitate precum şi a culpei privesc starea de fapt reţinută în cauză, nu interpretarea şi aplicarea legii, astfel că nu pot fi valorificate în prezentul recurs. Singurul aspect ce se impune a fi analizat este forma culpei cerută de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale. Astfel, art. 1357 alin. (2) Cod civil prevede că autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă; or, în speţă, această condiţie este îndeplinită.

Susţinerea pârâtei că nu este întrunită această cerinţă întrucât nu a avut intenţia de a o prejudicia pe reclamantă nu poate fi reţinută ca întemeiată, fiind evident din starea de fapt relevată în cauză că a acţionat cel puţin cu intenţie indirectă.

De altfel, din modul de reglementare a culpei în sistemul nostru de drept rezultă că se angajează răspunderea civilă delictuală indiferent de forma culpei, astfel că această distincţie nu prezintă relevanţă juridică în speţă.

Cu privire la modalitatea de reparare a prejudiciului cauzat reclamantei prin activităţile ilicite ale pârâtei, Curtea a constatat că soluţia Tribunalului este urmarea aplicării corecte a prevederilor legale precitate raportat la starea de fapt reţinută.

Astfel, o primă observaţie care se impune este aceea că repararea integrală a prejudiciului moral suferit de către reclamantă ar presupune repunerea acesteia în situaţia avută anterior comportamentului ilicit al pârâtei, ceea ce este imposibil.

În al doilea rând, acordarea de despăgubiri băneşti ori de alte compensaţii materiale reprezintă doar o modalitate de reparare a prejudiciului moral, ce nu poate fi niciodată suficientă deoarece preţul suferinţei psihice nu poate fi estimat.

Această modalitate de reparaţie trebuie însoţită de mijloace de natură nepatrimonială, combinarea celor două modalităţi de reparaţie putând conduce la o compensare echitabilă a prejudiciului de natură morală.

Faţă de cele de mai sus, la stabilirea despăgubirii acordate reclamantei pentru repararea daunelor morale încercate, pe lângă criteriile anterior enunţate,  tribunalul a avut în vedere în mod just şi necesitatea respectării principiului proporţionalităţii, apreciind că, prin cuantumul său, despăgubirea nu trebuie să se transforme într-o îmbogăţire fără justă cauză.

De asemenea, cu referire la jurisprudenţa Curţii Europene, instanţa a constatat că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacţie morală pe baza unei aprecieri echitabile.

Ca atare, Curtea a constatat că este justă concluzia tribunalului că repararea adecvată a prejudiciului moral al reclamantei se realizează, în principal, prin publicarea parţială a deciziei într-un ziar de largă circulaţie, fapt de natură să atragă o satisfacţie morală pentru reclamantă şi să repare imaginea acesteia în ochii partenerilor de afaceri şi cunoscuţilor, prin recunoaşterea comportamentului neadecvat al pârâtei. Această formă specifică de reparare a prejudiciului produs reclamantei se impunea a fi suplimentată de o sumă de bani, cu titlu de daune morale, dar, pentru a se obţine efectul scontat nu trebuie acordată o sumă prea mare, pentru ca fapta pârâtei să nu se transforme într-o sursă de îmbogăţire nejustificată a reclamantei.

În consecinţă, Curtea a constatat că nu este întemeiat, sub acest aspect, nici recursul declarat de reclamantă, neimpunându-se acordarea unor despăgubiri în cuantumul solicitat pentru a nu rupe echilibrul necesar pentru o justă reparare a prejudiciului, dar nici recursul pârâtei, suma acordată nefiind excesivă în raport de faptele săvârşite de aceasta.

Domenii speta

Spete similare