Pretentii banesti

Dosar nr. xxx/222/2013 pretenţii băneşti

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA DOROHOI JUDEŢUL BOTOŞANI

Sentinţa civilă 

Şedinţa publică din 

Preşedinte – 

Grefier – 

La ordine judecarea acţiunii civile, formulată  de reclamanta S.C. xx S.A. – societate în faliment cu sediul în Botoşani, Str. /, nr. /, jud. Botoşani, prin lichidator judiciar DC, în contradictoriu cu pârâtul A.C. cu domiciliul în /, str. / nr. /, jud Botoşani având ca obiect pretenţii băneşti.

La al primul apel nominal făcut în şedinţă publică, la prima strigare ora 10,38  -  nu se prezintă părţile.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Având în vedere dispoziţiile art. 104 alin. 13 din Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti potrivit cărora „în cazul în care nici una dintre părţi nu se prezintă la strigarea cauzei, dosarul va fi lăsat la sfârşitul şedinţei când, după o nouă strigare, în ordinea listei, se va proceda conform dispoziţiilor procedurale”, instanţa, constatând că lipsesc părţile, va lăsa cauza la a doua strigare.

La apelul nominal făcut în şedinţă publică la a doua strigare a cauzei ora 12,25 -  se constată lipsa părţilor.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, care arată: obiectul cauzei ”pretenţii băneşti”, cauză se află la al primul termen de judecată.

Instanţa arată că a fost verificată competenţa generală, materială şi teritorială şi se declară competentă să judece prezenta cauză în conformitate cu art. 1 pct. 1 şi  art. 5 alin. 1 teza I Cod procedură civilă după care se arătă că reclamanta a solicitat judecarea în lipsă a cauzei în temeiul dispozițiilor art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă.

Văzând că nu sunt alte probe concludente de administrat, instanţa, în temeiul dispozițiilor art. 137 alin. 2 Cod procedură civilă constată cauza în stare de judecată şi reţine cauza pentru soluţionare pe excepția prescripției extinctive a penalităților solicitate precum și pe fondul cauzei.

Instanța reţine cauza pentru soluţionare pe excepție şi pe fond.

JUDECATA

Asupra acţiunii civile de faţă constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la această instanţă cu nr. xxx/222 din 31.01.2013, reclamanta S.C. xx S.A. – societate în faliment prin lichidator judiciar  D.C. a chemat în judecată pe pârâtul A.C. cu domiciliul în /, str. /, nr. /, jud Botoșani solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa,  să dispună obligarea acestuia la plata sumei de 238,37 lei din care suma de 134,98 lei reprezentând c/v facturilor pentru serviciile de furnizare apă prestate şi neachitate în perioada 28.09.2009 – 30.09.2010; suma de 68,39 lei reprezentând penalităţi de întârziere pentru perioada 28.09.2009 – 30.09.2010; 35 lei contravaloare notificare.

În motivarea acţiunii arată că pârâtul a beneficiat de serviciile de alimentare apă furnizate de xx SA, că necontestarea facturilor emise lunar este de natură a dovedi indirect acceptarea de către pârâta a facturilor, că utilizarea serviciilor prestate de SC xx SA este dovedită de inexistenţa unei solicitări scrise de debranşare din partea pârâtei. Mai arată că a încercat soluţionarea litigiului cu pârâtul pe cale amiabilă prin conciliere directă însă fără rezultat.

Cu privire la majorările de întârziere arată că acestea au fost calculate în baza prevederilor art. 42 alin. 10 din Legea 51/2006 şi ale art. 30 alin. 4 din Legea 241/2006, respectiv 0,10 % pentru fiecare zi de întârziere până la data de 30.06.2010, de 0,05 % de la 01.07.2010 şi de 0,04% de la 04.04.2011 de la data la care obligaţiile au devenit exigibile.

În dovedirea acţiunii a depus la dosar: Încheierea Tribunalului Botoşani nr. xx/2011 pronunţată în dosarul nr. xxx/140/2010/a1 (file 4-5), contractul de furnizare nr. 93 din 30.06.2004 (file 6-8), actele întocmite pentru efectuarea procedurii concilierii directe (file 9-10, 12), factura fiscală nr. 9702 din 02.04.2012 (fila 11), situaţia centralizată a datoriilor (fila 13-14), centralizator calcul penalităţi (fila 15),  calcul penalități (file 16-17),  facturi fiscale (filele 18-26),.

În drept invocă prevederile art. 1177, 1178, 1270, 1272, 1522, 1531, 1535 Cod civil, art. 43 din Codul comercial, Legea 51/2006, Legea 241/2006, Legea 210/2005, OUG 39/2010, art. 7201 C.pr.civ., art. 77 din Legea 85/2006

Potrivit art. 77 din Legea nr. 85/2006 prezenta acţiune este scutită de la plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar.

Pârâtul nu a depus întâmpinare și nici nu a solicitat administrarea unor probe.

I. Analizând cu prioritate excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere pentru perioada 30.03.2009 – 31.12.2009, instanţa constată următoarele:

În temeiul art. 137 alin. 1 Cod procedură civilă instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de fond și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.

Potrivit art. 201 din Legea 71/2011 prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a noului Codul civil sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Potrivit art.1 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege iar potrivit art. 3, alin.1 şi art.7, alin.1 din acelaşi act normativ, termenul de prescripţie este de 3 ani şi începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită.

Art. 18 din Decretul nr. 167 din 1958, arată că “Instanţa judecătorească şi organul arbitral sunt obligate ca, din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acţiune sau la executarea silită este prescris”.

În cauză, termenul de prescripţie al dreptului reclamantului de a cere obligarea pârâtului la plata penalitățiilor de întârziere calculate prin facturile fiscale susmenționate și reprezentând daune interese pentru plata cu întârziere a unor facturi fiscale emise în perioada 30.03.2009 – 31.12.2009 a început să curgă de la data scadenței acestor facturi respectiv 30 de zile de la emitere (pct. 7.7 contract).

Instanța observă că prin facturarea serviciilor de livrare apă în perioada 28.09.2009 – 30.09.2010 reclamanta a facturat penalități de întârziere aferente unei perioade cuprinse între 30.03.2009 – 31.12.2009  după cum urmează:

- prin factura fiscală nr. 1623/2009 s-au facturat penalități de întârziere raportate la facturi fiscale emise în perioada 30.03.2009 – 31.12.2009 în cuantum de 17,32 lei;

- prin factura fiscală nr. 1752/2009 s-au facturat penalități de întârziere raportate la facturi fiscale emise în perioada 30.03.2009 – 31.12.2009 în cuantum de 26,60 lei;

- prin factura fiscală nr. 2323/2010 s-au facturat penalități de întârziere raportate la facturi fiscale emise în perioada 30.03.2009 – 31.12.2009 în cuantum de 7,07 lei;

- prin factura fiscală nr. 2380/2010 s-au facturat penalități de întârziere raportate la facturi fiscale emise în perioada 30.03.2009 – 31.12.2009 în cuantum de 4,17 lei;

- prin factura fiscală nr. 2707/2010 s-au facturat penalități de întârziere raportate la facturi fiscale emise în perioada 30.03.2009 – 31.12.2009 în cuantum de 1,36 lei;

- prin factura fiscală nr. 3085/2010 s-au facturat penalități de întârziere raportate la facturi fiscale emise în perioada 30.03.2009 – 31.12.2009 în cuantum de 3,08 lei;

- prin factura fiscală nr. 3476/2010 s-au facturat penalități de întârziere raportate la facturi fiscale emise în perioada 30.03.2009 – 31.12.2009 în cuantum de 3,08 lei;

- prin factura fiscală nr. 3806/2010 s-au facturat penalități de întârziere raportate la facturi fiscale emise în perioada 30.03.2009 – 31.12.2009 în cuantum de 1,57 lei;

Instanța reține faptul că penalitățile solicitate de către reclamantă sunt calculate asupra unor facturi fiscale scadente înainte de data de 31.01.2013 respectiv ca accesorii a unor facturi fiscale prescrise.

Prezenta cerere de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtului la plata penalitățiilor de întârziere a fost introdusă de reclamantă la data de 31.01.2013 și pe cale de consecință facturile fiscale ale căror scadență este anterioară datei de 31.12.2009 au dreptul material la acțiune prescris.

Întru-cât dreptul la acțiune aferent facturilor fiscale la care s-au calculat penalități este prescris în virtutea principiului "accesorium seqitur principale" și dreptul material la acțiune având ca obiect penalitățile de întârziere este prescris.

Mai mult, revenea reclamantei să facă dovada intervenirii unor cauze de suspendare sau de întrerupere a termenului de prescripţie, potrivit art. 1169 din C.civ., dovadă ce nu a fost administrată.

În consecinţă, instanţa va admite excepţia şi va constata ca prescris dreptul reclamantei de a solicita obligarea pârâtei la plata penalitaților de întârziere în cuantum de 64,25 lei aferente perioadei 30.03.2009 – 31.12.2009.

II. Analizând cu prioritate excepţia prescripţiei dreptului material la acțiune în ceea ce privește facturile fiscale nr. 1623/28.09.2009 și 2009/27.11.2009, instanţa constată următoarele:

În baza contractului nr. 93 din 30.06.2004 societatea reclamantă a furnizat pârâtului servicii conform Anexei nr. 1 la contract însă aceasta nu a achitat contravaloarea acestora în perioada 28.09.2009 – 31.12.2009, acumulând un debit în sumă de 50,45 lei.

Prin facturile fiscal susmenționate, reclamanta a procedat la facturarea serviciilor prestate în perioada 28.09.2009 – 31.12.2009 după cum urmează:

- prin factura fiscală nr. 1623/28.09.2009 s-au facturat servicii efectuate în valoare de 48,62 din care au rămas de achitat servicii în cuantum de 39,64 lei;

- prin factura fiscală nr. 2009/27.11.2009 s-au facturat servicii efectuate în valoare de 10,81 lei;

Potrivit art. 201 din Legea 71/2011 prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a noului Codului civil sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Potrivit art.1 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege iar potrivit art. 3, alin.1 şi art.7, alin.1 din acelaşi act normativ, termenul de prescripţie este de 3 ani şi începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită.

Art. 18 din Decretul nr. 167 din 1958, arată că “Instanţa judecătorească şi organul arbitral sunt obligate ca, din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acţiune sau la executarea silită este prescris”.

În cauză, termenul de prescripţie al dreptului reclamantului de a cere obligarea pârâtului la plata facturile fiscale nr. 1623/28.09.2009 și 2009/27.11.2009 a început să curgă la 30 zile de la data emiterii facturii inițiale (art. 7.7 contract). Acţiunea de faţă a fost introdusă la 31.01.2013.

Revenea reclamantei să facă dovada intervenirii unor cauze de suspendare sau de întrerupere a termenului de prescripţie, potrivit art. 1169 din C.civ., dovadă ce nu a fost administrată.

În consecinţă, instanţa va admite excepţia şi va constata ca prescris dreptul reclamantei de a solicita obligarea pârâtului la plata facturilor fiscale nr. 1623/28.09.2009 și 2009/27.11.2009.

III. Analizând materialul probator administrat în cauză în ceea ce privește contravaloarea serviciilor de furnizare apă instanța reține următoarele:

Având în vedere faptul că dreptul material la acțiune pentru obligarea pârâtei la plata serviciilor în cuantum de 50,45 lei aferente facturilor fiscale nr. 1623/28.09.2009 și 2009/27.11.2009 este prescris, instanța va urma a analiza problematica obligarii pârâtei la plata serviciilor facturate și neprescrise.

În baza contractului nr. 93 din 30.09.2004 societatea reclamantă a furnizat pârâtei servicii conform Anexei nr. 1 la contract însă aceasta nu a achitat contravaloarea acestora în perioada 01.01.2010 – 30.09.2010, acumulând un debit în sumă de 84,53 lei.

Conform dispoziţiilor art. 7 alin. 7 din contractul mai sus menţionat, pârâtul se obliga să plătească reclamantului serviciile prestate în termen de 30 de zile de la emiterea facturilor.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 14 alin. 1  din contractul mai sus menţionat este prevăzută obligaţia pârâtului de a plăti în cazul întârzierii la plată a penalităţilor la nivelul dobânzii datorate pentru neplata obligațiilor bugetare pentru fiecare zi de întârziere, calculate la suma datorată.

Din cuprinsul facturilor depuse la dosarul cauzei instanta retine că pârâta a acumulat un debit în sumă totală de 84,53 lei pentru apă/canal livrate de reclamantă în perioada 01.01.2010 – 30.09.2010.

Conform dispoz. art. 969 Cod civil, contractele legal încheiate sunt obligatorii pentru părţi având forţă juridică similară unei legi.

Ele trebuie executate cu bună credinţă având în vedere şi dispozițiilor art. 1073 Cod civil potrivit căreia creditorul are dreptul la executarea  întocmai a obligaţiei de către debitor, iar în caz contrar are dreptul la despăgubiri.

În cadrul raporturilor juridice obligaţionale, creditorului care invocă obligarea debitorului la îndeplinirea unei anume obligaţii îi revine sarcina de a dovedi existenţa creanţei, respectiv a raportului juridic care a dat naştere dreptului său subiectiv.

Odată făcută această probă, pârâtul este obligat să iasă din pasivitate şi în apărare să facă dovada fie a ineficienţei raportului juridic obligaţional în baza căruia creditorul îşi întemeiază dreptul său de creanţă, fie a executării obligaţiei invocată de către creditor.

În prezenta cauză se constată că reclamanta S.C. xx S.A a făcut dovada prin administrarea probei cu înscrisuri a existenţei raportului juridic obligaţional având în vedere contract de prestării servicii nr. 93 din 30.06.2004  încheiat de părţi şi facturile emise în baza acestuia.

Pârâta nu a administrat nici o probă din care să rezulte executarea obligaţiei care îi incumbă, şi prin întâmpinare a recunoscut implicit existenţa creanţei solicitând eşalonarea la plată a debitului.

Conform dispozițiilor art. 969 Cod civil vechi și a art. 1270 NCC contractele legal încheiate sunt obligatorii pentru părţi având forţă juridică similară unei legi.

Ele trebuie executate cu bună credinţă având în vedere şi dispoz. art. 1073 Cod civil și art. 1556 NCC potrivit căreia creditorul are dreptul la executarea  întocmai a obligaţiei de către debitor, iar în caz contrar are dreptul la despăgubiri.

În cadrul raporturilor juridice obligaţionale, creditorului care invocă obligarea debitorului la îndeplinirea unei anume obligaţii îi revine sarcina de a dovedi existenţa creanţei, respectiv a raportului juridic care a dat naştere dreptului său subiectiv.

Odată făcută această probă, pârâtul este obligat să iasă din pasivitate şi în apărare să facă dovada fie a ineficienţei raportului juridic obligaţional în baza căruia creditorul îşi întemeiază dreptul său de creanţă, fie a executării obligaţiei invocată de către creditor.

Obligarea pârâtului la plata contravalorii energiei livrate și a contravalorii lucrărilor efectuate corespunde prevederilor art. 969 Cod civil şi 1073 Cod civil, care stipulează principiul obligativităţii actelor juridice legal încheiate şi principiul dreptului creditorului la executarea întocmai a obligaţiei de către debitor.

De asemenea, condiţia referitoare la necesitatea existenţei unei creanţe certe, lichide şi exigibile este îndeplinită cuantumul creanței fiind de 84,53 lei.

Art. 379 alin. 3 din Codul de procedură civilă, prevede că o este certă creanţa „a cărei existenţă rezultă din însăşi actul de creanţă sau şi din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau însuşite de dânsul”. Instanţa constată că, în cauză, creanţa a cărei valorificare se urmăreşte rezultă din contractul mai sus-menţionat, care atestă convenţia încheiată între părţi existenţa sa fiind neîndoielnică.

Cu privire la caracterul lichid al creanţei, art. 379 alin. 4 din Codul de procedură civilă prevede că o creanţă „este lichidă atunci când câtimea ei este determinată prin însuşi actul de creanţă sau când este deteminabilă cu ajutorul actului de creanţă sau şi a altor acte neautentice, fie emanând de la debitor, fie recunoscute de dânsul, fie opozabile lui (...)”.

Instanţa constată că, în speţă, această condiţie este îndeplinită, deoarece câtimea creanţei este determinată în cuprinsul facturilor fiscale nr. 2323/2010, 3085/2010, 3476/2010 și 3806/2010.

În privinţa exigibilităţii creanţei, o creanţă este exigibilă sau scadentă dacă termenul prevăzut în favoarea debitorului s-a împlinit sau, în condiţiile legii, debitorul este decăzut din beneficiul termenului. Astfel, în speţă, la art. 7 alin. 7 din contractul mai sus menţionat, pârâtul se obliga să plătească reclamantului serviciile prestate în termen de 30 de zile de la emiterea facturilor .

În ceea ce priveşte ultima condiţie ce se urmăreşte a fi îndeplinită, referitoare la existenţa unui înscris constatator al creanţei, instanţa constată că între părţi există, aşa cum s-a arătat, contractul de livrare nr. 93 din 30.06.2004 în baza căruia au fost emise facturile fiscale nr. 2323/2010, 3085/2010, 3476/2010 și 3806/2010.

Faţă de această reglementare legală, instanţa apreciază că sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru plata serviciilor de livrare apă întru-cât contractul de livrare este semnat și asumat de ambele părţi.

IV. Analizând materialul probator administrat în cauză în ceea ce privește obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere instanța reține următoarele:

Instanţa reţine în primul rând că, în cererea formulată, creditoarea a pretins şi calculat penalităţi în baza prevederilor art. 42 alin. 10 din Legea 51/2006 şi ale art. 30 alin. 4 din Legea 241/2006, respectiv 0,10 % pentru fiecare zi de întârziere până la data de 30.06.2010, de 0,05 % de la 01.07.2010 şi de 0,04% de la 04.04.2011 de la data la care obligaţiile au devenit exigibile.

Cuantumul penalitățiilor facturate de către creditoare se ridică la suma de 68,39 lei din care 64,25 lei aferente perioadei 30.03.2009 – 31.12.2009 la care dreptul material la acțiune este prescris și 4,14 lei reprezintă penalități la care dreptul material la acțiune nu este prescris.

Având în vedere faptul că dreptul material la acțiune pentru obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere în cuantum de 64,25  lei aferente perioadei 30.03.2009 – 31.12.2009 este prescris, instanța va urma a analiza problematica obligarii pârâtei la plata penalităților de întârziere neprescrise.

Potrivit art. 4 din Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 65/2002, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Potrivit literei i) din anexă, este considerată clauză abuzivă clauza care obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant, ipoteză pe care instanţa apreciază că se regăseşte în cauză.

Penalităţile calculate de creditoare depăşesc cuantumul dobânzii legale însă nu se află într-o disproporţie vădită cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod rezonabil presupus, incluzând costurile pentru recuperarea creanţei.

Nerespectarea dispoziţiilor imperative, de ordine publică, ale art. 4 din Legea nr. 193/2000, atrage nulitatea absolută parţială a clauzei penale abuzive, până la o limită ce poate fi apreciată ca rezonabilă în raport cu prejudiciul cauzat. Sancţiunea nulităţii are caracter virtual, dar rezultă în mod neîndoielnic din modul în care este redactată dispoziţia legală, ca şi din raţiunea şi scopul acesteia.

Având în vedere că legea a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunităţii Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România şi-a asumat obligaţia transpunerii şi aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislaţiei comunitare, numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiţiei stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiţii generale impuse acestora.

În ce priveşte condiţia lipsei negocierii directe a clauzei, opţiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul cu reclamanta nu înlătură în nici un fel realitatea că, în măsura în care doreşte să beneficieze de apă curentă pe o piaţă dominată doar de SC xx SA ce practică în esenţă condiţii generale similare, trebuie să accepte în bloc condiţiile prestabilite de acesta, încheind astfel un contract eminamente de adeziune, fără posibilitatea reală de a negocia vreo clauză. 

Faptul că nu există monopol pe piaţă nu este de natură să înlăture caracterul abuziv al clauzei, întrucât art. 4 din Legea nr. 192/2000 nu impune condiţia inexistenţei unei opţiuni pentru alt comerciant care vinde produse ori prestează servicii similare, nefiind aşadar necesar ca clauzele abuzive cuprinse într-un contract prestabilit (de adeziune) să fie întrebuinţate de un comerciant care deţine un monopol pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

Ceea ce sancţionează legea este că, în măsura în care consumatorul doreşte să beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit comerciant, trebuie să accepte în bloc condiţiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000, sau să renunţe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Această opţiune nu poate fi considerată mulţumitoare, întrucât legislaţia pentru protecţia consumatorului urmăreşte să-l pună pe consumator în situaţia de a beneficia fără restricţii de produsele sau serviciile oferite pe o anumită piaţă, fără a fi nevoit să accepte clauze care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul său şi contrar cerinţelor bunei-credinţe.

De aceea, luarea la cunoştinţă a condiţiilor generale de prestare a serviciului nu înlătură nici aplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi nici caracterul abuziv al clauzei, motivat în considerentele anterioare.

În concluzie, instanţa constată că penalitățiile calculate asigură un echilibru just şi legal între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În aceste condiţii, debitoarea va fi obligată la plata unor penalităţi de întârziere în cuantum de 4,14 lei .

V. În privinţa cheltuielilor de judecată instanţa reţine următoarele:

Potrivit prevederilor art. 274 C.pr.civ. rezulta ca partea care cade în pretentii va fi obligata, la cerere, sa plateasca cheltuieli de judecata. La baza obligatiei de restituire stă culpa procesuala a partii care a cazut în pretentii.

Reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 35 lei reprezentând contravaloarea unei notificări și a depus în probațiune dovezi privind efectuarea acestei cheltuieli judiciare.

Având în vedere culpa procesuală a pârâtului, instanța urmează  a admite capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată

Pentru aceste motive,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE

Admite exceptia prescriptiei dreptului material la actiune cu privire la plata penalitaților de întârziere în cuantum de 64,25 lei aferente perioadei 30.03.2009 – 31.12.2009.

Admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la plata facturilor fiscale nr. 1623/28.09.2009 și 2009/27.11.2009.

Respinge capătul de cerere formulat de reclamanta S.C. xx S.A. – societate în faliment cu sediul în Botoşani, Str. / nr. /, jud. Botoşani, prin lichidator judiciar  DC având ca obiect obligarea pârâtului A.C. cu domiciliul în /, str. /, nr. / jud Botoșani  cu privire la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 64,25 lei aferente perioadei 30.03.2009 – 31.12.2009 ca fiind prescris.

Respinge capătul de cerere formulat de reclamanta S.C. xx S.A. – societate în faliment cu sediul în Botoşani, Str. /, nr./, jud. Botoşani, prin lichidator judiciar  DC ca obiect obligarea pârâtului A.C. cu domiciliul în /, str. /, nr. /, jud. Botoșani cu privire la plata facturilor fiscale nr. 1623/28.09.2009 și 2009/27.11.2009 ca fiind prescris.

Admite în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta S.C. xx S.A. – societate în faliment cu sediul în Botoşani, Str./, nr. /, jud. Botoşani, prin lichidator judiciar DC, în contradictoriu cu pârâtul A.C. cu domiciliul în /, str./, nr. /, jud Botoșani  şi în consecinţă:

Obligă pârâtul A.C. să achite reclamantei suma de 123,67 lei din care suma de 84,53 lei reprezentând c/v livrărilor de apă/canal iar suma de 4,14 lei reprezentând penalităţi de întârziere, suma de 35 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunţată în şedinţă publică 

PREŞEDINTE GREFIER,

Red. 

Thred. 

Ex. 4

Domenii speta

Spete similare