Noul cod de procedură civilă - Recurs casj. Nivelul contribuţiei la fnuass aferent veniturilor din profesii libere şi comerciale, în anul 2009, este de 6,5 %. Decizie Curtea constituţională nr. 439/2013. Legalitate decizie de impunere emisă de casj sub ac

Deliberând asupra recursului de faţă, constată:

Prin sentinţa civilă nr. 4072/CA/06.09.2013 a Tribunalului Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă excepţiei prescripţiei invocată de către reclamantul M.C. cu privire la obligaţiile fiscale stabilite pentru anul 2006, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul M.C. în contradictoriu cu pârâta C.A.S. A JUDEŢULUI B. şi, în consecinţă, a fost anulată în parte decizia de impunere nr. 72431/03.08.2012 emisă de către pârâtă sub aspectul  debitului principal aferent anilor 2006 şi 2009 şi sub aspectul tuturor accesoriilor calculate şi a exonerat reclamantul de plata acestora. Totodată, a fost anulată în parte şi decizia de impunere nr. 72433/03.08.2012 sub aspectul accesoriilor calculate şi a dispus exonerarea reclamantului de plata acestor sume, fiind respinse restul pretenţiilor reclamantului.

Împotriva acestei hotărâri, pârâta C.A.S. A JUDEŢULUI B. a declarat recurs, în termenul legal, prin care a solicitat admiterea căii de atac, modificarea în tot a sentinţei şi respingerea acţiunii promovate de către reclamant.

În motivare, a arătat că au calitatea de asigurat conform art. 211 din Legea nr. 95/2006 toţi cetăţenii români cu domiciliul în ţară, invocând totodată aplicarea OUG nr. 150/2002 şi a normelor de aplicarea a acesteia aprobate prin Ordinul nr. 221/2005, conform cărora persoanele care realizează venituri impozabile din profesii libere şi comerciale datorează contribuţie la fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate, calculată ca şi cotă asupra acestor venituri.

În plus, se mai arată că reclamantul avea obligaţia de a declara la CASJ B. şi de a plăti această contribuţie şi că a fost identificată în baza de date furnizată prin protocol de ANAF, cu venituri din profesii libere şi comerciale aferente perioadei 2006-2012, motiv pentru care, în temeiul art. 35 din O. 617/2007, au fost emise deciziile de impunere.

Recurenta a mai arătat că decizia a fost emisă în baza informaţiilor primite de la ANAF, în urma preluării bazelor de date prin protocol, iar debitul a fost determinat în raport de legislaţia aferentă perioadei respective şi că intimata reclamantă nu a contestat veniturile realizate.

În plus, recurenta a mai arătat că nu putea să îşi îndeplinească obligaţia prevăzută de Legea nr. 95/2006 privind informarea anuală asupra nivelului obligaţiilor, decât în ipoteza în care contribuabilul ar fi depus declaraţiile referitoare la cuantumul veniturilor realizate, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat.

Recurenta a mai arătat că, anterior emiterii acestor decizii de impunere, a întocmit decizia de impunere nr. 116927/2011, necontestată de către reclamant şi a procedat la executarea silită. Ulterior, la data de 11.11.2011, recurenta a arătat că a anulat această decizie şi actele de executare.

Recurenta pârâtă a criticat şi dispoziţia instanţei de fond de anulare a deciziei de impunere pe motivul că, pentru anul 2009, cota de contribuţie datorată de către intimatul reclamant era de 5,5%, iar nu 6,5%, cum s-a stabilit în decizie.

Recurenta a arătat că această susţinere este eronată, deoarece prin legile bugetului de stat pentru anul 2009 s-a modificat numai cota datorată de angajat la 5,5%.

În drept a fost invocată aplicarea c.pr.civ. şi legislaţia specială – OUG nr. 150/2002 şi a normelor de aplicarea a acesteia aprobate prin Ordinul nr. 221/2005, Legea nr. 95/2006, Ordinul Preşedintelui CNAS nr. 617/2007.

Cererea de recurs este scutită de obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru conform art. 17 din Legea nr. 146/1997, modificată.

Intimatul reclamant, deşi legal citat, nu a formulat întâmpinare în condiţiile art. XV alin. 3 coroborat cu art. XVII alin. 3 din Legea nr. 2/2013.

Părţile nu au mai solicitat administrarea de probe noi în recurs.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma dispoziţiilor art. 488 c.pr.civ. şi recursul declarat de pârâta C.A.S. A JUDEŢULUI B., curtea constată că acesta este întemeiat.

Primul motiv de recurs referitor la calitatea de asigurat a intimatului - reclamant M.C. şi la obligaţia acestuia de a achita contribuţia stabilită în sarcina sa pentru veniturile din profesii libere şi comerciale aferente anilor 2006 şi 2009 (numai aceste obligaţii fiind anulate de către prima instanţă), se încadrează în dispoziţiile art. 488 pct. 8 c.pr.civ. şi este, în parte, întemeiat, respectiv numai cu privire la obligaţia de a achita contribuţia calculată la veniturile aferente anului 2009, în procent de 6,5%, astfel cum a fost stabilit în decizia de impunere nr. 72431/03.08.2012.

Soluţia pronunţată de către prima instanţă, de admitere a acţiunii cu privire la debitul principal aferent veniturilor din profesii libere şi comerciale realizate în anul 2006 este legală, deoarece a intervenit prescripţia dreptului organului fiscal de a stabili contribuţia datorată de contribuabil raportat la aceste venituri, acest motiv de nelegalitate fiind, de altfel, invocat în cererea de chemare în judecată.

În mod legal, tribunalul a reţinut că, potrivit art. 91 alin. 1 şi 2 din OG nr. 92/2003, republicată, dreptul de prescripţie pentru stabilirea contribuţiei la FNUASS pentru veniturile realizate de intimatul reclamant în anul 2006 s-a împlinit la data 01.01.2012, neexistând nici unul dintre cazurile de întrerupere sau de suspendare prevăzute de art. 92 din acelaşi act normativ.

Nu poate fi reţinut ca şi caz de întrerupere a prescripţiei emiterea deciziei de impunere nr. 116927/2011 şi a actelor de executare efectuate în baza acesteia, deoarece atât decizia de impunere, cât şi actele de executare efectuate au fost anulate chiar de către recurentă, astfel că devin incidente dispoziţiile art. 16 lit. c) teza finală din Decretul nr. 167/1958, care stabilesc expres că „Prescripţia nu este întreruptă, dacă (…) executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea.”

Prin urmare, reţinând intervenirea prescripţiei pentru stabilirea debitului principal aferent anului 2006, nici accesoriile pentru acesta nu mai pot fi calculate, deoarece urmează soarta debitului principal.

Curtea constată însă că soluţia de anulare a deciziei de impunere nr. 72431/03.08.2012 emisă de pârâtă şi cu privire la debitul principal aferent anului 2009, motivat de faptul că recurenta pârâtă a aplicat un procent greşit, 6,5% în loc de 5,5%, nu  este legală.

Astfel, pe de o parte, Curtea reţine că nulitatea actului administrativ fiscal (categorie în care este inclusă şi decizia de impunere emisă de CASJ, faţă de prevederile art. 261 din Legea nr. 95/2006, care fac trimitere la dispoziţiile OG nr. 92/2003 privind codul de procedură fiscală), ca sancţiune, a fost reglementată distinct de legiuitor în cuprinsul art. 46 din OG nr. 92/2003, fiind prevăzute expres elementele pe care trebuie să le cuprindă actul administrativ-fiscal, sub sancţiunea nulităţii - numele, prenumele şi calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele şi prenumele ori denumirea contribuabilului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepţia prevăzută la art. 43 alin. (3) (această normă vizând actele fiscale care au ataşată o semnătură electronică).

Prin urmare, cum stabilirea eronată a bazei de calcul sau calculul greşit al taxei/impozitului nu sunt cuprinse în art. 46 c.pr.fiscală. ca motive de nulitate expresă şi totală, Curtea reţine că sancţiunea aplicabilă actului fiscal, în aceste situaţii, este numai nulitatea parţială, în măsura în care cele reţinute de organul fiscal în actele fiscale nu sunt corecte (faptic) şi legale, instanţa având obligaţia de a solicita organului fiscal să depună înscrisuri din care să se poată verifica stabilirea bazei de impunere şi să administreze orice probă, inclusiv în condiţiile art. 22 alin. 2 c.pr.civ. pentru determinarea legală a contribuţiei.

Faţă de aceste considerente, faptul reţinerii de către prima instanţă a modului greşit de calcul a contribuţiei datorate pentru anul 2009 de către reclamant (prin aplicarea unui procent de 6,5%, în loc de 5,5%) nu putea atrage sancţiunea nulităţii totale, ci, eventual, numai pe cea a nulităţii parţiale, instanţa având obligaţia de a determina cuantumul legal al contribuţiei.

Pe de altă parte, cu privire la cuantumul contribuţiei aferent anului 2009 pentru veniturile din profesiile libere şi comerciale, Curtea reţine că acesta este stabilit de art. 1 alin. 1 din OUG nr. 226/2008 care prevede că „pentru anul 2009, cotele de contribuţii pentru asigurările de sănătate, prevăzute de Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare, se stabilesc după cum urmează: a) 5,5% pentru cota datorată de angajat, prevăzută la art. 257 din Legea nr. 95/2006, cu modificările şi completările ulterioare”.

Din interpretarea gramaticală a acestei norme rezultă că, numai pentru veniturile din salarii, cota de contribuţie este de 5,5%, iar, pentru toate celelalte categorii de venituri prevăzute de art. 257 din Legea nr. 95/2006, cu modificările şi completările, cota de contribuţie este de 6,5%.

Cu privire la această dispoziţie legală a fost invocată în alt litigiu excepţia de neconstituţionalitate, motivat de crearea nejustificată a unui regim discriminatoriu şi inechitabil, dar excepţia a fost respinsă prin Decizia nr. 439/2013 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 770/10.12.2013.

În considerentele acestei decizii Curtea Constituţională a reţinut că „accesul persoanelor care realizează venituri din salarii, asimilate salariilor sau din activităţi dependente la pachetul de bază de servicii medicale pus la dispoziţie de sistemul asigurărilor sociale de sănătate se realizează atât prin plata unei contribuţii individuale, cât şi prin plata unei contribuţii de către angajator. (…) Pe de altă parte, ceilalţi contribuabili prevăzuţi la art. 257 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 au acces la acest pachet de servicii medicale în baza unei contribuţii unice, calculată ca o cotă de 6,5%, respectiv 5,5% asupra veniturilor realizate. Astfel, Curtea apreciază că temeiul diferenţei de tratament juridic criticate nu îl reprezintă atât sursa veniturilor, cât condiţiile în care se realizează accesul la sistemul asigurărilor sociale de sănătate, angajaţii şi persoanele care realizează venituri din desfăşurarea unei activităţi dependente găsindu-se, din această perspectivă, în situaţii diferite faţă de ceilalţi contribuabili. Prin urmare, această diferenţă de situaţie permite legiuitorului ca, în funcţie de factorii economici avuţi în vedere, să instituie un tratament diferit, fără ca aceasta să aibă semnificaţia încălcării principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor ori al celui al justei aşezări a sarcinilor fiscale. De altfel, diferenţa de tratament dintre persoanele încadrate în ipoteza art. 257 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 95/2006 şi celelalte categorii de contribuabili nu este disproporţionată, ea variind cu un singur procent”.

Faţă de considerentele acestei decizii, obligatorii în egală măsură cu dispozitivul acesteia, aşa cum s-a statuat prin decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 şi decizia CC nr. 414/2010, este evident că procentul aplicabil veniturilor din profesii libere pentru determinarea contribuţiei la FNUASS este de 6,5%, cum a stabilit recurenta pârâtă în decizia contestată, iar nu 5,5%, cum a invocat intimatul reclamant, recursul fiind întemeiat sub acest aspect.

Recurenta mai susţine, ca motiv de recurs, faptul că obligaţia intimatului de declarare a veniturilor din profesii libere trebuia îndeplinită exclusiv la structurile sale, prin înregistrarea declaraţiilor contribuabililor privind cuantumul veniturilor realizate.

Or, potrivit art. 261 alin. 5 din Legea nr. 95/2006 (forma în vigoare la data emiterii deciziei de impunere) „persoanele prevăzute la art. 257 şi 258 au obligaţia de a pune la dispoziţia ANAF, respectiv a organelor de control ale acesteia sau ale caselor de asigurări, după caz, documentele justificative şi actele de evidenţă necesare în vederea stabilirii obligaţiilor la fond.”

Prin urmare, din interpretarea gramaticală a acestei norme rezultă că declaraţia de venituri care să fie avută în vedere la stabilirea sumei de plată la FNUASS se putea depune şi la AFP B., nu doar la CASJ B., fapt rezultat din folosirea conjuncţiei „sau”, astfel cum corect a reţinut şi prima instanţă.

Recurenta avea încheiat încă din anul 2007 Protocol cu ANAF pentru determinarea veniturilor persoanelor, dar nu a emis nici măcar începând cu acel an decizii de impunere, fără ca această inactivitate a sa să aibă o justificare obiectivă.

Curtea reţine că lipsa de colaborare între organele fiscale teritoriale şi casele de asigurări judeţene în transmiterea informaţiilor înregistrate la acestea, existentă până în anul 2010, nu poate determina în sarcina contribuabilului obligaţii fiscale suplimentare, cât timp acesta şi-a îndeplinit obligaţia de a declara, în termen, veniturile realizate la unul dintre cele două organe stabilite alternativ de către legiuitor în acest scop.

Faţă de aceste aspecte, Curtea reţine că este legală soluţia primei instanţe de anulare a accesoriilor stabilite prin actele de impunere contestate în prezentul litigiu.

Un ultim aspect ce va fi analizat de către instanţa de recurs, în condiţiile art. 304 ind. 1 c.pr.civ., se referă la dispozitivul sentinţei recurate, în care prima instanţă a inserat menţiunea de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de către reclamantul Moise Călin cu privire la obligaţiile fiscale stabilite pentru anul 2006.

Curtea constată că această menţiune nu este procedurală, deoarece prescripţia dreptului de a stabili creanţe fiscale nu a fost invocată ca excepţie procesuală în condiţiile art. 248 c.pr.civ., de către pârâtă, aceasta neavând, de altfel, un interes de a anula propriul act administrativ, ci, a fost invocată ca şi motiv de nelegalitate a actului administrativ, chiar de către reclamant, prin cererea de chemare în judecată. Prin urmare, această menţiune va fi înlăturată, fiind suficientă analiza efectuată atât de către instanţa de fond, cât şi în recurs, în considerente, cu privire la aceasta.

Pentru toate aceste considerente, constatând incidenţa art. 496 c.pr.civ., curtea va admite recursul declarat de recurenta pârâtă C.A.S. A JUDEŢULUI B. împotriva sentinţei civile nr. 4072/CA/06.09.2013 a Tribunalului Braşov, pe care o va modifica, în parte, conform dispozitivului de mai jos.

Domenii speta

Spete similare