Stabilire domiciliu minor

Decizie 783 din 12.05.2014


„Sentimentul de stabilitate şi apartenenţă al minorului este un factor important în a decide cu cine să locuiască în continuare, acesta fiind un punct de diferenţiere între părinţi în condiţiile în care nu există o inegalitate între părţi din punctul de vedere al mijloacelor materiale de bază, ambii părinţi oferind condiţii locative corespunzătoare creşterii şi dezvoltării armonioase a acestuia, aspect relevat şi de concluziile anchetelor sociale efectuate în cauză, dar şi de martorii audiaţi atât de prima instanţă cât şi de tribunal.

Aşadar, în speţă au, din punct de vedere decizional, o greutate mai mare circumstanţele legate de compatibilitatea emoţională dintre părinte şi copil, aptitudinile parentale dezvoltate de-a lungul timpului, stabilitatea afectivă pe care apropierea de unul dintre părinţi o creează pentru copil (incluzând aici şi mediul familial dezvoltat în jurul acelui părinte)”.

Domeniu –  stabilire domiciliu minor

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI - SECŢIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE – DOSAR NR.15544/302/2011 – DECIZIA CIVILĂ NR.783/12.05.2014)

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti la data de 23.08.2011 sub nr.15756/302/2011 reclamantul N.V.D. a chemat în judecată pe pârâta N.C., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună desfacerea căsătoriei înregistrată sub numărul 849 din 24 iulie 2004 la Consiliul local al sectorului 5, Bucureşti, din culpa exclusivă a pârâtei.; încredinţarea spre creştere şi educare minorul: N.A.D., obligarea pârâtei la cheltuielile de creştere educare şi pregătire profesională a minorului, prin plata în favoarea acestuia a unei pensii de întreţinere, pârâta să reia numele purtat anterior căsătoriei şi anume acela de Costescu, pârâta să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta N.C. a depus cerere reconvenţională prin care a solicitat desfacerea căsătoriei din vina exclusivă a pârâtului în temeiul art. 373 lit. b Cod civil; să se dispună în baza art. 398 Cod civil ca autoritatea părintească cu privire la copilul minor, N.A.D., născut la data de 29.10.2006, să fie exercitată de reclamantă; să fie obligat pârâtul în baza art. 516 şi 529 Cod civil la plata unei pensii lunare de întreţinere, în cuantum de o pătrime din veniturile pe care le realizează, de la data introducerii acţiunii şi până la majoratul acestuia; să se dispună în baza art. 383 alin. 3 Cod civil revenirea sa la numele avut anterior căsătoriei.

În şedinţa publică din 28.10.2011, reclamantul N.D. a depus cerere precizatoare în raport dispoziţiile Codului civil.

Prin încheierea de şedinţă 25.11.2011 s-a dispus conexarea dosarului nr.15756/302/2011 la dosarul nr. 15544/302/2011.

La termenul de judecată din data de 25.11.2012 reclamanta a depus la dosarul cauzei cerere modificatoare şi completatoare a cererii de chemare în judecată şi a cererii reconvenţionale depuse cu privire la acţiunea principală formulată de reclamantul N.D. în Dosarul nr.15756/302/2011 prin care a solicitat desfacerea căsătoriei din vina exclusivă a reclamantului-pârât; exercitarea de către ea a autorităţii părinteşti cu privire la minorul N.A.D., născut la data de 29.10.2006 şi stabilirea locuinţei copilului nostru minor la domiciliul ei, stabilirea în favoarea reclamantului-pârât a unui program de exercitare a dreptului de a avea legături personaje cu copilul şi obligarea acestuia la plata unei pensii lunare de întreţinere, în cuantum de o pătrime din veniturile pe care le realizează, de la data introducerii acţiunii; revenirea ei la numele purtat anterior încheierii căsătoriei.

În subsidiar, în eventualitatea în care domiciliul minorului va fi stabilit la tată, reclamanta a solicitat stabilirea în favoarea ei a unui program de a exercitare a dreptului de a avea legături personale cu minorul.

La termenul de judecată din data de 13.01.2012 pârâtul a depus cerere de modificare şi completare a acţiunii introductive de instanţă şi a cererii reconvenţionale (f.70) prin care a solicitat desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a pârâtei, exercitarea autorităţii părinteşti asupra minorului N.A.D., obligarea pârâtei la plata unei pensii de întreţinere lunare de la data introducerii cererii până la majorat, stabilirea locuinţei minorului la el, revenirea pârâtei la numele purtat anterior încheierii căsătoriei, cu cheltuieli de judecată iar în subsidiar în eventualitatea în care se va dispune stabilirea domiciliului minorului la reclamanta parată stabilirea în favoarea sa a unui program de exercitare a unui program de a avea legături personale cu minorul după cum urmează:în prima si a treia săptămâna din luna începând de vineri ora 17 pana duminica ora 19 la domiciliul tatălui, miercuri intre orele 17-20 la domiciliul tatălui, jumătate din vacanţele legale ale minorului cu tatăl, revelion, Crăciun paste, zi de naştere minor/onomastică, 1 iunie, sărbători legale-alternativ cu tatăl, ziua de naştere a tatălui şi a bunicilor paterni.

Prin sentinţa civilă nr.2671/23.03.2012, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a admis în parte cererea principală formulată de reclamanta pârâtă N.C., în contradictoriu cu pârâtul-reclamant N.D.V. şi Autoritatea T. P. Sect. 5 Buc., a admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâtul reclamant N.D.V.; a admis în parte cererea principală conexă formulată de reclamantul pârât N.D.V. în dosarul nr.15756/302/2011; a admis în parte cererea reconvenţională conexă formulată de pârâta reclamantă N.C. în dosarul nr.15756/302/2011; a dispus desfacerea căsătoria încheiată la data de 24.07.2004 şi trecută în registrul de stare civilă al Primăriei Sectorului 5 Bucureşti sub nr. 849/24.07.2004 din culpa exclusivă a pârâtului reclamant; a dispus în sensul ca reclamanta pârâtă revine la numele purtat anterior încheierii căsătoriei, respectiv Costescu; a dispus ca autoritatea părintească asupra minorului N.A.D., născut la 29.10.2006 să se exercite în comun de ambii părinţi; a stabilit locuinţa minorului la mamă; a obligat pârâtul reclamant la plata în favoarea minorului a unei pensii lunare de întreţinere în cuantum de ¼ din salariul net, începând cu data pronunţării hotărârii, 23.03.2012 şi până la majoratul copilului; a încuviinţat pârâtului reclamant să aibă legături personale cu minorul, cu dreptul de a lua minorul de la domiciliul acestuia şi obligaţia de a-l aduce înapoi la sfârşitul programului, după cum urmează: în prima şi a treia săptămână din lună, de vineri ora 17,00 până duminică ora 19,00; în prima jumătate a vacanţelor minorului în anii pari şi în a doua jumătate a vacanţelor în anii impari; cu ocazia zilei de naştere a pârâtului reclamant şi a zilelor de naştere a bunicilor paterni ai minorului;  cu ocazia sărbătorilor de Anul Nou, Crăciun, Paşte, cu ocazia zilei de 1 Iunie precum şi cu ocazia zilei de naştere şi a zilei onomastice a minorului, în mod alternativ cu reclamanta pârâtă şi a compensat în totalitate cheltuielile de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că părţile s-au căsătorit la data de 24.07.2004, căsătoria acestora fiind înregistrată în registrul stării civile al Primăriei Sectorului 5 Bucureşti sub nr. 849/24.07.2004.

Din cele învederate de părţi şi actele depuse la dosar, rezultă că din căsătorie a rezultat minorul N.A.D., născut la 29.10.2006.

Părţile sunt despărţite în fapt din data de 13.08.2011, minorul rămânând la locuinţa pârâtului reclamant, din str. Şerbota nr.3, bloc V20, sc3, etaj 2, ap.70, acolo unde părţile au avut ultimul domiciliu conjugal.

Prin sentinţa civilă nr.7170/19.09.2011 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti minorul N.A.D. a fost încredinţat spre creştere şi educare pârâtului-reclamant N.V.D. până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a dosarului nr.15544/302/2011.

Cu privire la raporturile dintre soţi instanţa a reţinut că acestea au început să se deterioreze după naşterea minorului, pe fondul intervenţiei părinţilor pârâtului reclamant referitor la deciziile pe care soţii urmau să le ia în cadrul căsniciei, intervenţii care au condus la apariţia certurilor între părţi astfel după cum rezultă din declaraţia martorei C.C. Din declaraţia martorei mai rezultă că în urmă cu doi ani pârâtul reclamant a început să consume alcool, intrând în stare de ebrietate la fiecare sfârşit de săptămână. Martora a mai arătat că, aflat sub influenţa alcoolului, pârâtul reclamant îi vorbea urât reclamantei pârâte, adresându-i insulte şi injurii inclusiv în prezenţa copilului şi că pârâtul reclamant a recunoscut în faţa martorei că a avut o relaţie extraconjugală.

Se mai reţine că starea de tensiune dintre părţi a fost observată şi de martorul A.S.A., cu ocazia petrecerii împreună a concediului în luna august 2011. Cu această ocazie martorul l-a auzit afirmând pe pârâtul reclamant că urmează să se despartă dar că va petrece restul concediului împreună cu reclamanta pârâtă în calitatea de bonă a acesteia.

Cu privire la incidentele din data de 13.08.2011, în urma cărora s-a produs separarea în fapt a părţilor, prima instanţă a reţinut că la acea dată pârâtul reclamant a fost agresiv verbal cu reclamanta pârâtă şi părinţii acesteia, care fuseseră chemaţi telefonic la domiciliul părţilor de sora reclamantei pârâte, aşa cum rezultă din declaraţia martorei C.C. Martora a mai relatat că doar după venirea organelor de poliţie, chemate de reclamanta pârâtă, soţul i-a permis acesteia să intre în casă să îşi ia hainele după care reclamanta pârâtă a plecat de la domiciliul conjugal.

Prima instanţă a reţinut că susţinerile pârâtului reclamant în sensul că reclamanta pârâtă a avut un comportament agresiv faţă de el, că l-a jignit, l-a înjurat şi l-a lovit nu sunt susţinute de nicio probă administrată în cauză, martorul P.A. relatând doar că pârâtul reclamant i-a arătat nişte urme de lovituri şi i-a spus că a fost lovit de reclamanta pârâtă. Nici consumul de alcool şi medicamente de către reclamanta pârâtă nu a fost dovedit, martorul F.I. afirmând că ştie din spusele pârâtului reclamant că pârâta consumă alcool împreună cu distonocalm. Cât despre împrejurarea că martorul a văzut în bucătăria părţilor sticle de alcool alături de distonocalm şi lexotan, aceasta nu prezintă vreo relevanţă atât a vreme cât martorul nu a văzut-o pe reclamanta pârâtă consumând aceste substanţe şi nici nu are cunoştinţă dacă acestea aparţineau pârâtei reclamante. Cu privire la relatările martorului F.I. despre faptul că a văzut-o pe pârâta reclamantă împreună cu un alt bărbat cu care se ţinea de mână, instanţa apreciază că acestea nu fac dovada vreunei relaţii extraconjugale a pârâtei reclamante faţă de modul în care martorul a perceput această împrejurare, respectiv în timp ce trecea cu maşina, fără a vedea însă faţa persoanei respective. Nici susţinerile pârâtului reclamant în sensul că reclamanta pârâtă ar face parte dintr-o sectă şi că ar face apologia sfârşitului lumii nu au fost dovedite.

Cât priveşte exercitarea autorităţii părinteşti asupra minorilor instanţa de fond a reţinut că, exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte în urma divorţului se poate dispune în mod excepţional şi doar atunci când interesul superior al minorului o cere, respectiv în acele situaţii în care părintele pune in pericol viața, sănătatea sau dezvoltarea copilului prin relele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau stupefiante, prin purtarea abuziva, prin neglijenta grava în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti ori prin atingerea grava a interesului superior al copilului.

Din probele administrate în cauză nu rezultă astfel de motive pentru care exercitarea drepturilor şi îndatoririlor privind persoana şi bunurile minorilor ar trebui să se realizeze doar de către una din părţi, ambele părţi prezentând garanţiile materiale şi morale pentru exercitarea autorităţii părinteşti.

Instanţa de fond a apreciat că interesul superior al minorului este ca ambii părinţi să fie responsabilizaţi şi să participe şi după desfacerea căsătoriei la luarea deciziilor importante privind creşterea şi educarea acestuia şi în consecinţă va dispune ca în urma divorţului autoritatea părintească să se exercite în comun de către ambii părinţi.

 Referitor la stabilirea locuinţei minorului, instanţa a avut de asemenea, în vedere interesul superior al acestuia, pe care îl va aprecia din perspectiva vârstei copilului, a ataşamentului faţă de părinţi, a condiţiilor materiale şi morale pe care părinţii le pot asigura cu privire la creşterea şi educarea lui şi nu în ultimul rând a disponibilităţii părinţilor de a pune interesul copilului mai presus de interesele şi orgoliile personale.

Astfel, din punct de vedere al garanţiilor materiale şi morale pe care le prezintă părţile, instanţa constată că ambele părţi sunt angajate în cadrul Agenţiei Naţionale Antidrog şi au prezentat caracterizări favorabile din partea colegilor sau a superiorilor de la locul de muncă. De asemenea, ambele părţi sunt în măsură să asigure în Bucureşti locuinţa necesară creşterii minorului, pârâtul reclamant fiind proprietarul apartamentului unde părţile şi-au avut domiciliul conjugal iar reclamanta pârâtă fiind titulara unui contract de închiriere a unui apartament de două camere, ambele imobile prezentând condiţii locative corespunzătoare, aşa cum rezultă din referatele de anchetă socială.

A mai reţinut instanţa de fond că ambele părţi pot beneficia de sprijinul părinţilor în scopul îngrijirii şi supravegherii minorului, din declaraţia martorei C.C. rezultând că atât bunica paternă cât şi bunica maternă a minorului s-au implicat în acest sens.

Instanţa a mai reţinut că niciuna dintre părţi nu s-a manifestat necorespunzător în relaţia cu minorul. Instanţa reţine ca neîntemeiate susţinerile pârâtului reclamant în sensul că reclamanta pârâtă ar fi pus în pericol sănătatea minorului, prin medicamentele pe care i le-a administrat acestuia, ele nefiind susţinute de probele administrate în cauză. Astfel presupunerea martorului P.A. că reclamanta pârâtă i-a dat copilului medicamentul prozac, presupunere bazată pe faptul că martorul a văzut o agendă în care era scrisă reţeta „ un echivalent al unei doze de prozac = două mâni de caju” nu poate constitui în nici un caz o dovadă a faptului că reclamanta pârâtă i-a dat copilului acest medicament. Cât despre declaraţia martorului F.I. care a afirmat că a văzut-o pe reclamanta pârâtă dându-i copilului să mănânce caju şi prozac, pe care le amestecase în prealabil într-o salatieră, este evident că aceasta nu reprezintă o dovadă a administrării acestui medicament atâta vreme cât martorul a relatat că ştie că prozacul este o plantă. În legătură cu afirmaţiile ambilor martori în sensul că au văzut-o pe reclamanta pârâtă dându-i copilului câteva picături din trei sticluţe, instanţa reţine pe de o parte că declaraţiile nu se coroborează, martorul Florescu Ilie arătând că sticluţele erau neinscripţionate iar martorul P.A.M. menţionând că pe sticluţe era scris ceva, dar el nu a văzut ce anume; pe e altă parte declaraţiile nu fac vreo dovadă cu privire la natura substanţelor conţinute de acele recipiente sau caracterul nociv al acestora. Simpla descriere a mirosului recipientelor ca fiind asemănător cu mirosul alcoolului realizată de martorul F.I. nu poate forma convingerea instanţei cu privire la existenţa alcoolului în acele recipiente, respectiv a cantităţii de alcool conţinute. În ceea ce priveşte înscrisurile depuse de pârâtul reclamant şi despre care acesta afirmă că descriu compoziţia substanţelor administrate minorului instanţa constată că în acest înscrisuri sunt menţionate numele unor plante, folosite la prepararea unor medicamente naturiste.

Instanţa a reţinut că sunt neîntemeiate susţinerile pârâtului reclamant în sensul că refuzul reclamantei pârâte de a vaccina copilul s-ar fi datorat convingerii acesteia legate de existenţa unei conspiraţii mondiale a producătorilor de medicamente; instanţa va înlătura declaraţia martorului F.I., aceasta necoroborându-se cu nici un alt mijloc de probă care să dovedească astfel de convingeri ale reclamantei pârâte; dimpotrivă din înscrisurile anexate de reclamanta pârâtă rezultă că aceasta s-a preocupat de starea de sănătate a copilului, ducându-l la medic spre a fi consultat şi tratat.

Cu privire la preocuparea şi implicarea efectivă a părţilor în activităţile legate de creşterea şi îngrijirea copilului, instanţa reţine declaraţia martorului A.S.A., care a arătat că reclamanta pârâtă era cea pe care o vedea ocupându-se de copil, respectiv preparându-i mâncarea, spălându-l, pregătindu-l de culcare, atunci când le vizita pe părţi; de asemenea martorul a mai arătat că pe parcursul procesului de divorţ a însoţit-o de mai multe ori pe reclamanta pârâtă la domiciliul pârâtului reclamant pentru a-i aduce copilului mâncare preparată de aceasta.

În ceea ce priveşte ataşamentul copilului faţă de părinţi, instanţa a reţinut declaraţia aceluiaşi martor în sensul că minorul era mai ataşat de mamă.

Nu în ultimul rând va avea în vedere instanţa şi atitudinea părţilor şi modul în care acestea au înţeles să îşi asume divorţul astfel încât să nu îl implice pe minor, ca obiect al disputei dintre ei.

Astfel, instanţa a reţinut că în majoritatea cazurilor separarea părinţilor reprezintă pentru copil un element de stres şi disconfort ce depăşeşte de multe ori capacitatea de înţelegere a copilului. În scopul asigurării unei dezvoltări fizice şi psihice armonioase a copilului este important să i se ofere posibilitatea unui trai într-un climat afectiv lipsit de conflicte şi tensiuni, precum şi stabilitate în acţiunile în care este implicat. Principalele modalităţi prin care părinţii îşi pot manifesta ataşamentul faţă de copil sunt reprezentate de comunicarea eficientă , bazată pe respect precum şi găsirea unor soluţii de compromis în care să primeze interesul superior al copilului. În speţă, instanţa observă că a fost nevoie ca reclamanta pârâtă să se adreseze instanţei şi să obţină o hotărâre judecătorească pentru a putea avea legături personale cu minorul De asemenea, instanţa constată că după despărţirea în fapt a părţilor pârâtul reclamant nu a implicat-o pe reclamanta pârâtă în luarea deciziilor privind minorul, spre exemplu cea referitoare la înscrierea acestuia la grădiniţă; instanţa apreciază că interesul minorului ar fi fost ca şi reclamanta pârâtă să fi fost cel puţin încunoştinţată şi consultată cu privire la acest aspect, chiar dacă în temeiul sentinţei civile nr. 7170/19.09.2011, pârâtul reclamant era cel care era îndreptăţit să ia decizia finală.

În ceea ce priveşte contribuţia pârâtului reclamant la cheltuielile de creştere şi educare a minorului, instanţa a reţinut că potrivit înscrisurilor de la dosar pârâtul reclamant realizează venituri din muncă în cadrul Agenţiei Naţionale Antidrog.

Cu privire la programul de vizitare solicitat de pârâtul reclamant instanţa a încuviinţat pârâtului reclamant să aibă legături personale cu minorul, cu dreptul de a lua minorul de la domiciliul acestuia şi obligaţia de a-l aduce înapoi la sfârşitul programului, avându-se în vedere situaţia de fapt reţinută..

Prin decizia civilă nr.154A/18.02.2013 Tribunalul București - Secția IV-a Civilă  a  menţinut sentinţa de mai sus, consecinţă a respingerii ca nefondat a apelului pârâtului reclamant.

La rândul său, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:

În privinţa criticilor apelantului referitoare la faptul că prima instanţă ar fi trecut peste excepţia referitoare la nevalabilitatea împuternicirii, tribunalul a constatat că sunt nefondate având în vedere că apelantul a invocat doar nevalabilitatea procurii necontestând calitatea de avocat sau existenţa contractului de asistenţă dintre avocat şi intimată.

În ceea ce priveşte criticile apelantului referitoare la faptul că martorii propuşi de intimată nu puteau fi audiaţi, având în vedere gradul de rudenie/afinitate sunt nefondate având în vedere că aceştia au fost încuviinţaţi pentru dovedirea aspectelor referitoare la desfacerea căsătoriei.

 Oricum înlăturând declaraţia acestuia cu privire la aspectele referitoare la cererile accesorii, probele administrate în cauză de către apelantul nu sunt de natură a conduce la  concluzia că stabilirea locuinţei minorului la intimată precum şi exercitarea autorităţii părinteşti în comun ar fi lipsite de fundament de fapt şi de drept.

În acest sens, tribunalul a reţinut că exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte este o măsură excepţională, or în prezenta cauză apelantul nu a reuşit să probeze că există motive întemeiate pentru care mamei să-i fie interzis dreptul şi în acelaşi timp obligaţia de a exercita această autoritate.

Mai mult având în vedere că au fost formulate critici referitoare la modul de administrare al probelor, în apel a fost încuviinţată proba cu martori şi interogatoriu pentru ambele părţi, martorul D.D. declarând că mama este deosebit de grijulie cu  minorul, în timp ce tatăl era reticent. Totodată din declaraţia acestui martor rezultă că părţile nu comunică uşor cu privire la copil, această declaraţii fiind în acord cu declaraţia martorului contestat A.S.A.

Faptul că martorul  D.R.C. declară că tatăl era ataşat de copil şi se ocupa de creşterea şi educarea copilului nu este de natură a schimba concluzia primei instanţe potrivit cu care, la acest moment, este în interesul superior al minorului ca acesta să locuiască cu mama iar autoritatea părintească să fie exercitată în comun.

Tribunalul a reţinut că minorul are dreptul de a avea doi părinţi şi de a dezvolta în mod independent o relaţie de calitate cu fiecare dintre cei doi părinţi, de a nu fi expus la discuţiile în contradictoriu purtate de părinţi, respectiv de a nu fi pus să aleagă care dintre cei doi părinţi, or în speţă tribunalul, în acord cu prima instanţă  a constatat că după despărţirea în fapt a părţilor apelantul pârât reclamant nu a implicat-o pe intimata reclamanta pârâtă în luarea deciziilor privind minorul ceea ce a determinat-o pe intimata reclamantă pârâtă să se adreseze instanţei şi să obţină o hotărâre judecătorească pentru a putea avea legături personale cu minorul. Or, din modul de comportament al apelantului pârât reclamant nu se poate deduce că acesta a urmărit  interesul copilului prin găsirea unor soluţii de compromis care să permită păstrarea unor relaţii  normale a minorului cu ambii părinţi, ci mai degrabă comportamentul  apelantului pârât reclamant este expresia resentimentelor cauzate de divorţ, efectele acestora răsfrângându-se în primul rând asupra copilului.

În ceea ce priveşte afirmaţiile potrivit cu care martorii propuşi de intimată ar fi comunicat între ei şi că la insistenţele apărătorilor apelantului-reclamant ar fi fost evacuaţi din sala, că instanţa ar fi rupt declaraţia data şi semnata de martorul F.I.  şi că prima instanţa a consemnat trunchiat declaraţiile martorilor propuşi de apelantul-pârât tribunalul a constatat că sunt nesusţinute, în condiţiile în care aceste declaraţii sunt citite, semnate, deci, asumate de martorii respectivi şi nici apărătorul vreunei dintre părţi nu a avut vreo intervenţie pentru consemnarea unor aspecte omise de către instanţă.

În ceea ce priveşte proba cu interogatoriu tribunalul a constatat că în faţa primei instanţe acesta a formulat un număr de 53 de întrebări, iar apelantul nu explică cum a fost forţat apărătorul să renunţe la anumite întrebări şi de ce ar fi fost respectivele întrebări esenţiale pentru dezlegarea pricinii. Pe de altă parte, dat fiind numărul mare de întrebări nimic nu împiedica instanţă să limiteze numărul acestora dor la acele întrebări cu adevărat relevante.

Mai mult în apel a fost încuviinţat interogatoriu, astfel că apelantul a formulat alte 18 întrebări pe care le-a considerat relevante pentru soluţionarea cauzei. În realitate nici unul din răspunsurile intimatei nu a fost de natură a conduce la pronunţarea vreunei alte soluţii decât cea adoptate de prima instanţă.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la neîncuviinţarea unei expertize toxicologice tribunalul a reţinut că la termenul din 13.01.2012 a fost prorogată proba, iar în apel la termenul din 3.12.2012 apelantul, deşi avea posibilitatea solicitării de discuta din nou a acestei probe, nu a mai solicitat administrarea acesteia. În consecinţă toate aceste susţineri sunt lipsite de relevanţă atât timp cât în apel, cale de atac devolutivă nu a mai solicita această probă.

Tribunal a mai reţinut că susţinerile pârâtului reclamant în sensul că reclamanta pârâtă a avut un comportament agresiv faţă de el, că l-a jignit, l-a înjurat şi l-a lovit nu sunt susţinute de nicio probă administrată în cauză, nici în faţa primei instanţe nici în apel, martorul Popa Alexandru relatând doar că pârâtul reclamant i-a arătat nişte urme de lovituri şi i-a spus că a fost lovit de reclamanta pârâtă. Pe de altă parte martorul F.I. afirmând că ştie din spusele pârâtului reclamant că pârâta consumă alcool împreună cu distonocalm, iar pe de altă parte  martorul nu explică cum şi-a dat seama că respectiva persoană are 1.77 m, deşi acesta era aşezată la o masă în timp ce el se deplasa cu maşina şi nici cum a văzut-o pe reclamantă cu accesaşi persoană în interiorul unui imobil din str. Cobălcescu. În consecinţă, tribunalul a apreciat că declaraţia acestui martor este puţin credibilă şi în nici un caz nu poate conduce la concluzia că intimată avea o relaţie extraconjugală.

Nici declaraţia martorului D.R.C. nu este de natură a conduce instanţa la concluzia fermă că şi intimata reclamantă ar fi avut un comportament de natură a conduce în mod real la destrămarea relaţiilor de familie.

Pe de altă parte, cu privire la incidentul din 13.08.2011, din probele administrate rezultă că la acea dată pârâtul reclamant a fost agresiv verbal cu reclamanta pârâtă şi părinţii acesteia, care fuseseră chemaţi telefonic la domiciliul părţilor de sora reclamantei pârâte, aşa cum rezultă din declaraţia martorei C.C.. Martora a mai relatat că doar după venirea organelor de poliţie, chemate de reclamanta pârâtă, soţul i-a permis acesteia să intre în casă să îşi ia hainele după care reclamanta pârâtă a plecat de la domiciliul conjugal.

Tribunalul a reţinut că, în genera, apărările apelantului se bazează pe negarea aspectelor relatate de martorii propuşi de intimată sau considerarea lor ca fiind tendenţioase şi pe absolutizarea declaraţiilor propriilor martori. Or, în realitate prima instanţă a adoptat soluţia pronunţată în urma analizei întregului probatoriu administrat, prezentând considerentele pentru care  a reţinut sau înlăturat o anumită probă, astfel că nu se poate reţine că ar fi fost părtinitoare.

Mai mult tribunalul a constatat că declaraţia  martorului F.I. că ar fi văzut când apelanta ar fi dat copilului prozac împreună cu alune caju nu este susţinută de vreo altă probă, iar pe de altă parte apelantul şi nici martorul acestuia nu explică de ce nu au luat de urgenţă măsuri cu privire la aspectele relatate şi abia cu ocazia divorţului au fost aduse la cunoştinţa autorităţilor aceste aspecte. Cât despre împrejurarea că martorul a văzut în bucătăria părţilor sticle de alcool alături de distonocalm şi lexotan, aceasta nu prezintă vreo relevanţă atât timp cât martorul nu a văzut-o pe reclamanta pârâtă consumând aceste substanţe şi nici nu are cunoştinţă dacă acestea aparţineau pârâtei reclamante.

Deşi apelantul-pârâtul a invocat în faţa instanţei de judecată faptul că intimata ar fi administrat copilului o serie de substanţe în care ar fi pus alcool etilic, aceste afirmaţii nu au fost dovedite.

Tribunalul a mai reţinut că susţinerile apelantului referitoare la amânarea pronunţării, ora de desfăşurare a procesului sau referitoare la durata redactării sunt speculative în condiţiile în care dosarul primei instanţe are nu mai puţin de 782 de pagi, administrarea unei părţi importante din probatoriu a avut loc  chiar la ultimul termen de judecată, iar dosarul în cauză nu este singurul pe care instanţa îl are de soluţionat în  ziua respectivă. Pe de altă parte tribunalul a reţinut că dacă instanţa de fond avea hotărârea deja luată - aşa cum afirmă apelantul nu mai era nevoie de timp pentru a delibera şi de a amâna pronunţarea hotărârii.

În ceea ce priveşte susţinerile referitoare la redactarea cu întârziere, acestea nu pot avea vreun efect asupra soluţiei pronunţate şi se datorează în mare parte şi modului în care apelantul a înţeles să-şi valorifice drepturilor procesuale. De altfel redactarea cu întârziere nu a profitat decât apelantului ceea ce denotă modul speculativ în care a înţeles să-şi formuleze apărările.

De asemenea potrivit art.128 Cod procedură civilă. preşedintele poate mărgini cuvântul părţilor astfel că, în condiţiile în care concluziile apelantului au nu mai puţin de 16 pagini, nu se poate reţine încălcarea dreptului la apărare. Pe de altă parte instanţa se raportează la cererile formulate în condiţii procedurale, astfel că nu trebuia să facă referiri în motivare la notele scrise, dar acesta nu însemnă că nu le-a avut în vedere. Ceea ce este important pentru soluţionarea unei cauze este temeinicia cererilor şi apărărilor formulate şi nu aspectul cantitativ al acestora.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la reţinerea de către prima instanţă a culpe exclusive a apelantului la desfacerea căsătoriei, se impune a se menţiona că pentru a se reţine existenţa  culpei exclusive a celuilalt soţ era necesar ca din probele dosarului să nu rezulte nici cea mai mică culpă a apelantului cu privire la destrămarea relaţiilor de familie şi aspect contrazis de probele administrate în cauză, care din contră au dovedit culpa exclusivă a acestuia.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte criticile referitoare la constatările primei instanţe referitoare la culpă, nici prin probele administrate în apel, apelantul nu a putut să conducă instanţa la concluzia că, în realitate, ar exista o culpă exclusivă a intimatei şi că apelantul nu ar fi cu nimic de vină pentru destrămarea căsătoriei. De altfel, tocmai, această atitudine de negare a oricărei culpe cu privire la destrămarea familiei nu denotă decât lipsa  asumării în mod real a responsabilităţilor pe care le implică calitatea de soţ şi tată şi nici a noii situaţii create prin divorţ materializată printr-o lipsă evidentă de comunicare. Din contră asumarea reală a rolului de părinte după divorţ implică excluderea resentimentelor şi conlucrarea părinţilor în interesul copilului, independent de aspectele  care au afectat relaţia conjugală

Or, în condiţiile în care apelantul nu a dovedit, dincolo de vreo îndoială, că intimata nu  este iresponsabilă în ceea ce priveşte creşterea copilului şi în condiţiile în care apelantul nu acceptă colaborarea cu intimata, tribunalul, în acord cu prima instanţă, a apreciat că se impune stabilirea locuinţei copilului la mamă şi exercitarea în comun a autorităţii părinteşti.

Faptul că în procedura ordonanţei preşedinţiale s-au luat măsuri provizorii contrare nu schimbă cu nimic soluţia pronunţată de prima instanţă în condiţiile în care respectivele hotărâri nu au autoritate de lucru judecat şi nu pot prejudicia fondul, instanţele respective apreciind, la momentul respectiv, şi cu o minimă administrare de probe, dacă este sau nu necesară adoptarea respectivei măsuri de urgenţă.

De asemenea, se impune a se menţiona că, constatările primei instanţe referitoare la faptul că ambii părinţi prezintă garanţii materiale şi morale, nu sunt de natură a conduce la pronunţarea unei hotărâri contradictorii deoarece trebuie făcută distincţia între noţiunile de „autoritatea părintească exercitată în comun” şi „stabilirea locuinţei copilului la unul dintre părinţi”.

În acest context se impune a se reţine că potrivit art. 397 şi 398 din Cod Civil, după divorţ autoritatea părintească revine ambilor părinţi şi numai pentru motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa poate hotărî ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi.

De asemenea dispoziţiile art. 507 C.civ. enumeră situaţiile în care autoritatea părinteasca se exercită de către un singur părinte (respectiv atunci când celălalt părinte este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătoreasca, pus sub interdicţie, decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti sau daca, din orice motiv, se afla in neputinţa de a-si exprima voinţa) iar dispoziţiile art. 508 ce reglementează condiţiile în care se poate dispune decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la modul de stabilire a obligaţie de întreţinere tribunalul a constatat că prima instanţă a reţinut că acesta se stabileşte în funcţie de salariul net, ceea ce însemnă că toate veniturile de natură salarială vor fi avute în vedere.

Pe de altă parte, potrivit art. 532 C.civ. pensia de întreţinere se datorează de la  data cererii de chemare în judecată, prima instanţă dispunând plata acesteia de la data pronunţării  tocmai datorită faptului că, până la acel moment, prin sentinţa civilă nr.7170/19.09.2011 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti copilul era încredinţat spre creştere şi educare tatălui până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a dosarului nr.15544/302/2011, fără a se stabili şi o obligaţie de întreţinere în sarcina mamei. Faptul că va avea de plată o pensie de întreţinere în timp ce copilul se află în îngrijirea sa se datorează refuzului său de a pune de bună voie în executare hotărârea care tranşează pe fond problema locuinţei minorului.

În ceea ce priveşte programul de vizitare tribunalul, a constatat că instanţa a acordat un program de vizitare suficient de cuprinzător şi de flexibil care trebuie să corespundă, în primul rând, nevoilor copilului, ţinându-se cont de vârsta şi de activităţile curente ale acestuia.

Tribunalul a mai reţinut că susţinerile referitoare la reluarea numelui de către intimata sunt lipsite de relevanţă în ceea ce priveşte profunzimea relaţiilor dintre aceasta şi copil.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la cheltuielile de judecată tribunalul a constatat, de asemenea, că sunt nefondate având în vedere că prima instanţa de fond a admis în parte acţiunea principală şi tot în parte cererea reconvenţională astfel că s-a dispus compensarea cheltuielilor de judecată efectuate de părţi.

Prin recursul formulat împotriva acestei din urmă hotărâri pârâtul – reclamant a susţinut că, în mod greşit, instanţa apreciază că probele administrate în cauză nu sunt de natură a conduce la concluzia că stabilirea locuinţei minorului la intimată precum şi exercitarea autorităţii părinteşti în comun ar fi lipsită de fundament de fapt şi de drept şi, deşi face trimitere la probe în cazul stabilirii locuinţei minorului, nu menţionează şi faptul că intimata nu are un domiciliu real în Bucureşti; instanţa de apel nu a analizat înscrisurile ataşate, răspunsul la întrebările din interogatoriul administrat şi nici procesul verbal de mediere din care rezultă faptul că reclamanta refuză să exercite împreună cu pârâtul autoritatea părintească; instanţa face referire doar la probele administrate de reclamantă, iar probele administrate de pârât au fost îndepărtate sau nesocotite şi în acest mod nu a avut în vedere circumstanţele pentru a lămuri care este cu adevărat interesul copilului.

Recurentul a criticat şi soluţia instanţei prin care a fost respinsă administrarea probei cu expertiză toxicologică şi se limitează la a reţine o singură probă în adoptarea deciziei de respingere a apelului, respectiv declaraţia martorului D.C.

Prin întâmpinarea formulată la data de 16.09.2013 reclamanta – pârâtă a solicitat respingerea recursului, arătând că afirmaţiile relative la limitarea cuvântului pe fond al reprezentanţilor recurentului, fictivitatea contractului de închiriere, creşterea copilului de către bunicii materni şi împotrivirea de a exercita autoritatea părintească în comun, de a comunica cu recurentul – pârât sunt afirmaţii neîntemeiate prin care încearcă să inducă în eroare instanţele de judecată.

Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs evocate, Curtea apreciază că acesta este întemeiat doar din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă.

Deşi recurentul – pârât a făcut referire la modul în care instanţele anterioare au reţinut situaţia de fapt şi au analizat probele administrate în cauză, Curtea arată că aceste critici privesc strict netemeinicia hotărârilor pronunţate în cauză; singura critică de nelegalitate circumscrisă de Curte cazului de casare prevăzut de dispoziţia art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă este aceea care priveşte modul în care instanţele au interpretat dispozițiile art.396-402 din Noul Cod civil. Aceste dispoziții stabilesc obligativitatea pentru instanţa de tutelă de a se pronunţa asupra raporturilor dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor ţinând seama de interesul superior al copiilor.

 Interesul superior al copilului urmează a fi apreciat din perspectiva definiţiei regăsită în art.2 din Legea nr.272/2004.

Astfel, în determinarea interesului superior al copilului se au în vedere cel puţin următoarele:

a) nevoile de dezvoltare fizică, psihologică, de educaţie şi sănătate, de securitate şi stabilitate şi apartenenţă la o familie;

b) opinia copilului, în funcţie de vârsta şi gradul de maturitate;

c) istoricul copilului, având în vedere, în mod special, situaţiile de abuz, neglijare, exploatare sau orice altă formă de violenţă asupra copilului, precum şi potenţialele situaţii de risc care pot interveni în viitor;

 d) capacitatea părinţilor sau a persoanelor care urmează să se ocupe de creşterea şi îngrijirea copilului de a răspunde nevoilor concrete ale acestuia;

 e) menţinerea relaţiilor personale cu persoanele faţă de care copilul a dezvoltat relaţii de ataşament.

Interesul superior al copilului se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică şi morală normală, la echilibru socio-afectiv, la viaţa de familie, drept afirmat şi prin art.8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Or, exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi, prevăzută de art.397 din Noul Cod civil, este un drept al copilului, de care acesta nu poate fi lipsit decât pentru motive justificate de interesul său superior.

Având în vedere toate aceste criterii, opinia copilului exprimată cu ocazia audierii sale pe parcursul judecăţii, în fond şi, respectiv, recurs, concluziile rapoartelor de anchetă socială, Curtea apreciază că soluţia de admitere a recursului se impune în scopul perpetuării stabilităţii în creşterea şi îngrijirea minorului, în conservarea relaţiilor faţă de persoanele cu care a dezvoltat deja puternice relaţii de ataşament (recurentul şi familia paternă care se preocupă de creşterea copilului).

Curtea are în vedere vârsta fragedă a minorului (la data audierii în recurs - 7 ani) şi evidenţa filtrării informaţiilor pe care le are despre familia maternă  însă, dorinţa acestuia de a rămâne în continuare în locuinţa în care a fost crescut şi îngrijit până la momentul soluţionării prezentei cauze este edificatoare şi apreciată de instanţa de recurs ca şi argument în sprijinul unei dezvoltări echilibrate din punct de vedere emoţional.

Sentimentul de stabilitate şi apartenenţă al minorului este un factor important în a decide cu cine să locuiască în continuare, acesta fiind un punct de diferenţiere între părinţi în condiţiile în care nu există o inegalitate între părţi din punctul de vedere al mijloacelor materiale de bază, ambii părinţi oferind condiţii locative corespunzătoare creşterii şi dezvoltării armonioase a acestuia, aspect relevat şi de concluziile anchetelor sociale efectuate în cauză, dar şi de martorii audiaţi atât de prima instanţă cât şi de tribunal.

Aşadar, în speţă au, din punct de vedere decizional, o greutate mai mare circumstanţele legate de compatibilitatea emoţională dintre părinte şi copil, aptitudinile parentale dezvoltate de-a lungul timpului, stabilitatea afectivă pe care apropierea de unul dintre părinţi o creează pentru copil (incluzând aici şi mediul familial dezvoltat în jurul acelui părinte).

Potrivit art.14 din Legea nr.272/2004 copilul are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele. precum şi cu alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament.

Într-adevăr, în contextul disoluţiei matrimoniale este importantă păstrarea de către copil a unor relaţii cât mai bune cu părintele cu care nu mai locuieşte.

Evident, în cauză se recomandă o abordare echilibrată a dinamicii dezvoltării copilului  care, fără a tulbura un bine actual real, pe planul relaţionării şi identităţii familiale, necesită prezenţa activă a rolurilor masculine şi feminine pentru dezvoltarea sa. Relaţionarea cu tatăl şi eventuala reconciliere şi dezvoltare a relaţiei copilului cu mama sa sunt împreună elemente ideale de dezvoltare, dar şi imperative ale acesteia. Fundamentul demersurilor viitoare trebuie sa fie dat de starea de comoditate afectivă şi siguranţă a copilului, dar şi de nevoia sa de dezvoltare simetrică cu imagini materne ca şi cele paterne pozitive.

Din probele administrate în cauză, a rezultat că ambii părinţi sunt interesaţi de creşterea minorului,  neexistând indicii serioase că prezenţa doar a mamei i-ar cauza vreun rău acestuia.

Realizarea dreptului pe care mama îl are, de a păstra legături personale cu copilul, implică îndeplinirea obligaţiei legale de a veghea şi ea la creşterea şi educarea copilului, ce poate fi asigurată prin stabilirea unui program de vizită corespunzător.

Conform art.401 Cod civil, părintele separat de copilul său, are dreptul de a avea legături personale cu acesta. Dreptul intimatei este în deplină concordanţă cu interesul superior al copilului, care la rândul său are dreptul de a beneficia de sprijinul, protecţia şi echilibrul emoţional, conferite de prezenţa figurii materne în viaţa sa, iar exercitarea acestui drept trebuie să aibă loc în mod firesc şi fără a fi eventual stânjenit de prezenţa celuilalt părinte, în acest sens fiind şi dispoziţiile art.16 alin.(1) din Legea nr.272/2004.

Pentru a fi posibilă crearea şi menţinerea legăturii afective specifice relaţiei părinte-copil, părintele căruia nu i s-a încredinţat minorul, trebuie să beneficieze de un timp rezonabil pentru exercitarea dreptului său, astfel încât acesta să nu devină unul pur formal şi, faţă de soluţia adoptată de instanţa de recurs în privinţa stabilirii locuinţei minorului la tată, se impune şi admiterea cererii reconvenţionale relativ la stabilirea programului de vizită al mamei.

În situaţia în care instanţa de tutelă a stabilit locuinţa copilului la unul dintre părinţi, dispoziţiile art.401 din Noul Cod civil recunosc în beneficiul părintelui separat de copilul său, un drept de vizită a minorului, drept care trebuie exercitat astfel încât, să nu aibă o influenţă negativă asupra creşterii copilului.

De asemenea, odată cu pronunţarea divorţului şi stabilirea exercitării autorităţii părinteşti, instanţa de tutelă va stabili şi contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copilului de la data introducerii acţiunii, respectiv, 18.08.2011.

În temeiul dispozițiilor art.312 din Codul de procedură civilă, Curtea va admite recursul formulat în sensul schimbării locuinţei minorului cu consecinţa modificării sentinţei din perspectiva soluţiilor pe care le vor primi pretenţiile părţilor exprimate prin cererea de chemare în judecată şi cererea reconvenţională.

Văzând şi dispozițiile art.274 din Codul de procedură civilă, Curtea va admite cererea recurentului de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.